După ce a studiat documentele declasificate privind relaţia strânsă dintre patriarhul ecumenic Athenagora şi guvernul SUA în primii ani ai Războiului Rece, Matthew Namee, de la Orthodox History, încearcă să pună cap la cap evenimentele dintr-o perioadă tulbure. Fiindcă istoria ne spune pe alocuri altceva decât ceea ce a conchis el în urma cercetărilor sale, ne-am propus să rescriem concluziile sale, parafrazând în parte articolul său şi corectând punctele în care nu suntem de acord cu el.

Patriarhia Ecumenică NU este un Vatican ortodox

Aşa cum ne arată istoria, orice personalitate bisericească din lumea ortodoxă care ajunge să joace un rol important în secolul XX are aspecte controversate, dar ceea ce contează cu adevărat este moştenirea pe care o lasă posterităţii. Restul – cuvintele frumoase, gesturile autentic creştineşti, faptele poate uluitoare – vor păli în cele din urmă în faţa istoriei, dacă ele nu au izvorât dintr-o credinţă autentică şi nu au fost lăsate moştenire poate chiar cu preţ de sânge.

Patriarhul ecumenic Athenagora se înscrie în pleiada de mari ierarhi ortodocşi care au avut un cuvânt de spus în secolul XX.

Care este contextul istoric în care a trăit Athenagora ?

El ajunge patriarh ecumenic în plină concurenţă între Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei, concurenţă care se datorează ambiţiei celor două de a domina lumea ortodoxă. Sunt cunoscute încercările Patriarhiei Moscovei de a muta patriarhia ecumenică la Moscova; ele au la bază concepţia potrivit căreia Moscova este cea de-a treia Romă şi, după căderea Constantinopolului-Noua Romă în 1453, lumea ortodoxă ar trebui unită sub egida Rusiei[15]. Ele au culminat în timpul regimului sovietic cu Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, din 8-18 iulie 1948, care s-a străduit din răsputeri să transforme Patriarhia Moscovei într-un Vatican ortodox[16].

Patriarhia Constantinopolului, mai lipsită de pârghii ale puterii laice pentru a avansa ambiţiile sale decât sora sa moscovită şi constrânsă dramatic din punct de vedere istoric de reducerea semnificativă a teritoriului său jurisdicţional şi a numărului de credincioşi, nu a reuşit decât să facă valuri în diaspora ortodoxă, într-o încercare de a-şi extinde jurisdicţia, ajungând să pretindă că întreaga diasporă ortodoxă îi aparţine …

Sfântul Ioan Maximovici a surprins această decădere a Patriarhiei Constantinopolului într-un raport către cel de-al doilea Sinod a toată diaspora al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ţinut în Iugoslavia în 1938. De atunci nu s-au schimbat prea multe în ce priveşte tendinţa Patriarhiei Ecumenice. Lipsită de pârghii politice comparabile cu cele ale Patriarhiei Moscovei, ea va excela în promovarea ecumenismului cu orice preţ, prin orice mijloace, călcând în picioare tot mai mult dogma şi tradiţia ortodoxă[17], şi ameninţând neîncetat pe oricine se opune[18], şi în amestecul în probleme politice la un nivel fără precedent[19] – amestec care este apanajul exclusiv al patriarhului Bartolomeu, ’contribuţia’ sa la carul de idoli al Noii Rome … Şi nu am exagera dacă am spune că ambiţiile ecumeniste, ca şi cele politice ale Patriarhiei Constantinopolului sunt arogări ale tronului ecumenic de conducător al întregii lumi ortodoxe.

Revenind la patriarhul Athenagora, el a ajuns la cârma Patriarhiei Ecumenice cu sprijinul guvernului SUA în 1948, în plin Război Rece. Lui i-a surâs ideea că era un agent al americanismului, contraponderea Occidentului la Patriarhia Moscovei susținută de sovietici – un fapt istoric trist, că un ierarh ortodox de talia lui nu a preţuit însemnătatea sa de prinţ al Bisericii şi urmaş al sfinţilor apostoli şi adevăratul său rol în sânul Bisericii, şi s-a încântat să fie un agent al unei mentalităţi lumeşti.

Lucrurile au început să se schimbe la mijlocul anilor ’1950, când ciprioții greci s-au revoltat împotriva stăpânirii britanice în Cipru, ducând la tensiuni între grecii și turcii de pe insulă. Turcia a început să-i vadă pe cei 100.000 greci din Istanbul ca pe o a cincea coloană[20], iar Patriarhia Ecumenică ca fiind în realitate o organizaţie politică, nu religioasă, prin care grecii luptă pentru scopurile lor naţionaliste[21].

În septembrie 1955, tensiunile au izbucnit într-o revoltă completă: cu încurajarea guvernului turc, musulmanii și-au atacat vecinii greco-ortodocși, incendiind biserici, distrugând case și afaceri, agrezând civili și violând femei și copii[22]. Când praful s-a așezat, Statele Unite ale Americii nu au ridicat un deget pentru a-și ajuta presupusul aliat, Athenagora, care era acum privit cu neîncredere atât de turci, cât şi de propria turmă greacă, care a văzut în el un promotor al opresiunii turce.

Toate acestea au avut loc în primii ani ai erei Hrușciov în Uniunea Sovietică, iar Hrușciov se dovedea a fi mai puțin interesat decât predecesorul său Stalin de a folosi Biserica Ortodoxă Rusă ca o modalitate de a aduna sprijin pentru cauza sovietică[23]. Însă, Patriarhia Moscovei se va ’regrupa’ intrând în 1961 în Consiliul Mondial al Bisericilor şi devenind o unealtă extrem de folositoare pentru promovarea scopurilor sovietice[24].

În acest răstimp, Patriarhia Ecumenică se găsea încă o dată la ananghie. În lunile care au urmat pogromului din septembrie 1955, în ziarele turcești au început să apară articole care cereau din nou mutarea Patriarhiei Ecumenice din Istanbul. Discuțiile au fost intense, aşa cum atestă documentele declasificate ale guvernului SUA. S-au reluat ideile din anii ’1920: să se mute oare patriarhia pe Muntele Athos, la Thessaloniki sau în altă parte din Grecia, unde are jurisdicție ? Patriarhul Athenagora nu agrea ideea de a părăsi Istanbulul, dar prefera exilul într-un teritoriu neutru precum Elveția decât mutarea în Grecia. Acest lucru a condus în timp la înfiinţarea Centrului Ortodox Ecumenic al Patriarhiei  Ecumenice la Chambesy, Elveția, în 1966.

Spryos Skouras[25], preşedintele Twentieth Century Fox timp de mai mult de 20 ani şi un om influent pe lângă conducerea americană, împingea în cealaltă direcție, cerând ca la Istanbul să fie construit un mare palat patriarhal și ca patriarhia să devină un fel de Vatican ortodox.

Pe acest fundal, pe 19 decembrie 1956, patriarhul Athenagora a fost vizitat de consulul SUA la Istanbul, Bob Miner, care a trimis un raport cu privire la această întrevedere secretarului de stat pe 22 decembrie 1956. Iată câteva puncte semnificative din acest raport:

Miner i-a explicat patriarhului încă o dată că ambasadorul Warren a putut vizita Istanbulul doar foarte rar şi a stat foarte puţin şi, prin urmare, nu a avut şansa de a trece pe la el. ,,El a adăugat că l-a sfătuit personal pe ambasador să nu se întâlnească cu patriarhul în timpul vizitei sale extinse din octombrie trecut. La acea vreme, patriarhia era criticată puternic de presa locală din felurite motive, inclusiv discursul lui Skouras care susţinea construirea unui palat patriarhal. Orice vizită a ambasadorului ar fi sporit dificultățile patriarhului”.

,,Cu totul din proprie iniţiativă, patriarhul a prezentat deserviciul făcut lui şi cauzei ortodoxe de către Skouras şi alţii care persistă în mod greşit să considere Patriarhia Ecumenică similară cu Vaticanul. Cu mare forță, Athenagora a subliniat istoria, tradiția, structura ierarhică a Bisericii Ortodoxe pentru a reliefa mai degrabă independența Bisericilor naționale individuale decât autoritatea patriarhului ecumenic”. Athenagora a spus că orice mișcare de a transforma Patriarhia Ecumenică într-o entitate asemănătoare Vaticanului ar „stârni o opoziție imediată din partea Bisericilor Ortodoxe naţionale, în primul rând din partea Bisericii naţionale a Greciei, şi de asemenea din partea turcilor”.

„Patriarhul consideră  că este cu totul nerealist a presupune că rușii, grecii, sârbii, românii etc ar lua vreodată în calcul să-i acorde patriarhului ecumenice orice asemănându-se pe departe supremaţiei de care se bucură papa de la Roma. Din partea sa, el a spus că va face tot ce poate – şi a făcut întotdeauna – pentru a se opune oricărei astfel de distorsiuni a structurii Bisericii Ortodoxe”.

Afirmaţia sa poate fi socotită lipsită de substanţă, dacă nu neadevărată, având în vedere noianul de declaraţii, mesaje şi activităţi pentru care a fost numit de părinţii din Sfântul Munte ,,eretic şi apostat”[26]. Moştenirea sa în ce priveşte respectarea istoriei şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe este catastrofală …

Patriarhul Athenagora și-a exprimat aprecierea faţă de interesul SUA pentru Patriarhia Ecumenică. Raportul notează: ,,La nivel local, aproape nu trece o săptămână fără contact direct între acest birou [consulat] și patriarh sau membrii Sfântului Sinod”.

Consulul și patriarhul au discutat de asemenea subiectul strămutării patriarhiei din Istanbul. ,,În general, poate fi spus că opinia predominantă în patriarhie este că un astfel de prestigiu şi primatul limitat în chestiuni duhovniceşti pe care îl deţine patriarhul ecumenic derivă din poziţia sa istorică de întâistătător original al capitalei şi centrului Imperiului Bizantin şi nu ar supravieţui strămutării patriarhiei în altă locaţie. În opinia unor membri ai Sfântului Sinod, dispariţia efectivă a acestui întâistătător istoric ar oferi oportunitatea Moscovei de a pretinde conducerea Bisericii Ortodoxe”.

,,Grecii locali au înclinat de asemenea să creadă că îndepărtarea patriarhiei va aduce în discuţie rezidenţa continuă în Istanbul a minorităţii greceşti şi ar putea conduce la schimb de populaţie cu Tracia de Vest. Unii turci informaţi cred că prezenţa continuă a patriarhului ecumenic în Istanbul minimalizează posibilitatea solidarizării ortodoxe organizate împotriva Turciei pe astfel de subiecte precum Cipru sau campania anti-turcă ortodoxă mai generală care ar putea fi folosită de sateliţii sovietici. Mişcarea de expulzare [avansată de] deputatul iresponsabil Demirag, fără nici o consecinţă în sine decât ca fiind una dintr-o serie de manifestări neprietenoase, aduce mâhnire şi pesimism în patriarhie”.

În cele din urmă, patriarhia a rămas în Istanbul, dar zeci de mii de rezidenți greci au fost deportați în anii ’1960, prădând patriarhia de cea mai mare parte a turmei sale locale. Patriarhul Athenagora, tot mai irelevant ca figură a diplomației și intrigilor din Războiul Rece, a început să-și mute atenţia dinspre relaţiile cu SUA către dialogul religios: pe de o parte, relațiile cu Biserica Romano-Catolică[27] şi, pe de altă parte renașterea procesului de pregătire a convocării unui sinod ecumenic[28].

Un comentariu la articolul cu acelaşi nume, de Matthew Namee, Orthodox History

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 155/iulie-august 2024

[15] A se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, subtitlul Rusia – moştenitoare a Bizanţului.

[16] A se vedea CĂTRE UN AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC

[Culisele Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948]

Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică, cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

[17] A se vedea Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă.

[18] A se vedea » Scrisoarea patriarhului Constantinopolului către arhiepiscopul Greciei: Caterisiţi şi întrerupeţi comuniunea cu cei care se opun Sinodului nostru din Creta

» Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ? Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?

A se vedea şi Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod pentru o imagine de ansamblu asupra preocupărilor Patriarhiei Ecumenice.

[19] De amestecul patriarhului Bartolomeu în probleme politice ne-am ocupat extrem de puţin de-a lungul timpului, alte subiecte fiind prioritare, dar să dăm doar un exemplu: Enciclica papală Laudato Si. Papa propovăduieşte ,,schimbarea inimilor” şi ,,convertirea ecologică”, subtitlul Implicarea Ortodoxiei oficiale în războiul de impunere a teoriei schimbării climatice.

[20] A cincea coloană, adică un grup secret sau subversiv care caută să submineze eforturile altora şi promovează propriile scopuri. Original îi denota pe susţinătorii pe care generalul Mola pretindea că-i are în Madrid în timpul războiului civil spaniol, în plus faţă de cele 4 coloane ale armatei sale care asediau oraşul.

[21] Aceasta este o idee care a existat în Turcia încă de la căderea Imperiului Otoman după primul război mondial. Sunt cunoscute încercările liderilor turci de a expulza Patriarhia Ecumenică din Istanbul la Conferinţa de la Lausanne din 1922, şi eforturile făcute de unii politicieni europeni de a o salva. Ideea expulzării Patriarhiei Ecumenice din Istanbul va fi reluată periodic de autorităţile turce.

[22] A se vedea Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955. Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi.

[23] A se vedea Persecuţia lui Hruşciov (1959-1964). Nimicirea ,,rămăşiţelor religioase” ale poporului rus.

[24] A se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

[25] A se vedea episodul VII. Guvernul american şi alegerea patriarhului Athenagora.

[26] A se vedea şi serialul nostru recent, Apostazia are un nume: Athenagora al Constantinopolului.

[27] A se vedea Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică