Toiagul lui Moise

Tâlcuirea duhovnicească a Vieţii lui Moise
(a Sfântului Grigorie de Nyssa)  [vezi Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a]

Iar cînd cineva dintre cei înaintaţi în virtute voieşte să scoată pe cei robiţi de înşelăciune, la o viaţă liberă şi înţeleaptă, cel ce se pricepe să uneltească în felurite chipuri împotriva sufletelor noastre aduce împotriva poruncii lui Dumnezeu născocirile sale mincinoase (sofismele sale). Acestea le spun, gîndindu-mă la şerpii Egiptului, adică la feluritele viclenii ale înşelăciunii, a căror nimicire o pricinuieşte toiagul lui Moise, despre care am spus mai înainte cele cuvenite.

Apoi acesta, după ce a cîştigat toiagul nebiruit al virtuţii, care pierde toate învăţăturile înşelătoare, porneşte ca pe o cale mai departe spre minuni mai înalte. Dar facerea de minuni nu o foloseşte în scopul uimirii celor de faţă, ci are în vedere folosul celor ce se mîntuiesc. Căci prin înseşi minunile virtuţii se zdrobeşte vrăjmaşul şi se înmulţesc cei ce cred (cei de un neam) [1] . Dar mai întîi să numim scopul prim şi cel mai deobşte al minunilor în parte. El e acela de a ne fi pildă spre purtarea noastră. Acum ne va fi cu putinţă să vedem acest înţeles în toate minunile în parte.

Căci învăţătura adevărului se schimbă după starea acelora care o primesc. Pentru că cuvîntul arată tuturor la fel ce este bine şi ce este rău, iar cel ce crede în ceea ce îi arată el are înţelegerea luminată a lui şi cel ce se împotriveşte şi nu voieşte să privească cu sufletul spre raza adevărului rămîne în întunericul neştiinţei. În ceea ce spunem aici îndeobşte nu e minciună. Iar acelaşi lucru se poate spune şi despre cele în parte, cum va dovedi cercetarea în parte a fiecărei întîmplări.

1.Prefacerea apei în sânge – Exodul 7:14–25

Deci nu-i nimic de mirare dacă evreul care a fost crescut în mijlocul unui alt neam rămîne neatins de răul abătut asupra egiptenilor, odată ce şi acum se poate vedea ceva la fel. Pentru că în cetăţile foarte populate, între cei despărţiţi prin idei contrare, unora credinţa le este o apă limpede şi bună de băut, pentru ca o sorb ca învăţătură dumnezeiască, iar celor ce o înţeleg ca egiptenii, apa ei li se face sînge otrăvitor. Şi de multe ori născocitorul înşelătoriei încearcă să prefacă şi apa bună de băut a evreilor în sînge otrăvitor, prin amestecarea în ea a minciunii murdare, adică prin aceea că ar vrea să ne încredinţeze şi pe noi că învăţătura noastră nu este aşa precum credem că este. Dar nu pot strica apa în întregime, chiar dacă pentru o clipă o fac să ia prin înşelăciune culoarea sîngelui. Căci evreul bea mai departe apa adevărată. Pentru că chiar dacă cei ce se împotrivesc par să o schimbe la vedere, el nu va lua în seamă schimbarea înşelătoare.

       2. Broaștele – moartea și putrezirea lor a produs o duhoare cumplită. Exodul 7:25–8:11

La fel şi neamul broaştelor cel respingător la vedere şi gălăgios (ba nu numai respingător la vedere, ci şi rău mirositor), cu viaţă îndoită (amfibie), trăind şi în apă şi pe uscat, care se tîrăşte şi sare şi se strecoară prin casele şi prin paturile şi pe mesele egiptenilor, de viaţa evreilor nu se atinge. Asemenea neamului broaştelor sînt cugetările rele, aducătoare de stricăciune, din inima murdară a unor oameni, ce-şi iau viaja din ea ca dintr-un noroi. Aceste broaşte locuiesc în casele celor care vieţuiesc asemenea egiptenilor, prin voia lor proprie ,- ele nu se feresc să se arate nici pe mese, nici pe paturi, ba pătrund şi în cămările pline de toate lucrurile îngrămădite acolo. Şi într-adevăr cînd vezi viaţa murdară şi desfrînată, născută cu adevărat din tină şi noroi şi care prin imitarea acestei vietăţi, în modul ei de viaţă, nu rămîne In nici una din cele două firi, te întrebi: ce este ea de fapt? Pentru că cel ce duce o astfel de viaţă, fiind om după fire se face animal după patimă şi astfel arată un chip de viaţă îndoit, sau de două feluri. Şi vei Intimi la el semnele acestei boli nu numai în pat, dar şi la masă şi în cămări şi în toată locuinţa. Căci unul ca acesta îşi întipăreşte în toate dosfrînarea, prin tot ce face, încît uşor recunosc toţi, prin cele văzute, viata celui desfrînat şi a celui curat. Fiindcă în locuinţa celui dintîi, pe zidurile spoite cu var se pot vedea în chipurile făurite de artă mijloacele de aţîţare a plăcerii pătimaşe, prin care firea îşi aminteşte de boala ol, prin vederea acestor produse ale necuviinţei furişîndu-se în suflet patima. Dimpotrivă, în viaţa celui neprihănit se poate vedea toată paza şi grija de a-şi ţine curat şi ochiul, de vederile ce aprind patima. De asemenea, masa celui neprihănit este curată şi uşoară, pe cînd masa celui ce se tîrăşte în viaţa înnoroită şi asemenea broaştelor e încărcată de cărnuri. Şi dacă i-ai cerceta cămările, adică cele ascunse şi tăinuite ale vieţii, ai vedea şi mai multă îngrămădire de broaşte adunate acolo.

3. Lăcustele – Exodul 10:1–20

Dar Scriptura spune că «Faraon a fost împietrit de către Dumnezeu» (leş. 7, 3). Dar cum a fost vrednic de osîndă, de vreme ce a fost silit de puterea dumnezeiască să se împietrească şi să se împotrivească? La fel spune dumnezeiescul Apostol că, întrucît nu au voit (unii) să-L albă pe Dumnezeu şi să-L cunoască, «i-a predat Dumnezeu pe ei în patimile de necinste» (Rom. 1, 21). El vorbeşte despre cei ce păcătuiau împotriva firii şi despre cei ce se dedau la felurite şi negrăite chipuri ale desfrînării. Dar chiar dacă dumnezeiasca Scriptură spune acestea, totuşi nici în patima necuviinţei nu-l azvîrle Dumnezeu însuşi pe cel care tinde spre aceasta, nici Faraon nu se împietreşte prin voia dumnezeiască şi nici virtutea nu poate da naştere unei vieţi murdare (de broască). Căci dacă Dumnezeu ar fi dorit aceasta, fără îndoială că o astfel de dorinţă ar fi avut putere asupra tuturora, încît să nu se mai vadă nici-o deosebire între virtute şi păcat în viaţă. Dar, odată ce se trăieşte un chip diferit de viaţă, unii înaintînd în virtute, alţii prăvălindu-se prin răutate, nu poate socoti cineva cu dreptate că deosebirile de vieţi sînt supuse unor legi silnice susţinute de voia dumnezeiască, ci asupra lor are putere hotărîrea liberă a fiecăruia. Deci, pe cel ce se predă el însuşi patimii de necinste, pe cel ce nu voieşte să cunoască pe Dumnezeu, pe cel care spune că nu există Dumnezeu, pe acela, cum aflăm limpede chiar de la Apostol, nu-l apără Dumnezeu, deoarece nu recunoaşte că există Dumnezeu; pe acela îl predă, în acest înţeles, patimii sale. Deci nerecunoaşterea lui Dumnezeu este aceea care i se face lui pricină a alunecării într-o viaţă pătimaşă şi de necinste. Căci aşa cum, dacă ar zice cineva că soarele nevăzut de el l-a aruncat în groapă, n-am socoti că soarele însuşi mîniindu-se pe cel ce n-a voit să-l vadă l-a aruncat în groapă, ci ceea ce se spune se înţelege aşa că neîmpărtă-şirea voită de lumină s-a făcut celui ce n-a văzut pricina căderii în groapă, tot aşa trebuie să înţelegem şi ceea ce spune Apostolul, anume că cei ce nu cunosc pe Dumnezeu sînt predaţi patimilor de necinste. Deci împietrirea tiranului Egiptului de către Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca o împotrivire pricinuită de voia dumnezeiască în sufletul lui Faraon, ci în înţelesul că voia acestuia, prin înclinarea spre rău, nu a primit cuvîntul lui Dumnezeu care să-i înmoaie împotrivirea [2].

Citeşte şi:  Sf. Teofan Zăvorâtul: Trăiți, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…

Tot astfel şi toiagul virtuţii, arătîndu-se în Egipt, pe evreu îl face să se curăţească de viaţa murdară (de broască), iar viaţa egipteană o umple de această boală. Dar uneori, întinzîndu-şi Moise mîinile şi către aceştia, broaştele dispar. Lucrul acesta de asemenea îl putem vedea şi astăzi. Căci cei care văd întinderea mîinilor Legiuitorului (şi trebuie să înţelegi, fără îndoială, prin legiuitor, pe adevăratul Legiuitor, iar prin întinderea mîinilor, pe Cel ce Şi-a întins mîinile pe cruce), deci cei care, după ce au convieţuit puţin cu gînduri murdare asemenea, broaştelor, privesc spre Cel care Şi-a întins mîinile pentru noi, se liberează de împreuna vieţuire cu ele, căci patima e omorîtă şi ştearsă. Pentru că într-adevăr celor ce s-au eliberat de boala aceasta, după omorîrea pornirilor ce se tîrăsc pe jos, amintirea celor trăite mai înainte le arată (pe acestea) nebuneşti şi rău mirositoare. Căci ea aduce în suflet o ruşine neplăcută, cum spune Apostolul, către cei care trăiesc în virtute prin schimbarea vieţii păcătoase de mai înainte : «Că ce rod aveaţi atunci, de care acum vă ruşinaţi ?» După înţelesul acesta cugetă şi despre aerul înnegrit prin toiag în ochii egiptenilor, iar în ochii evreilor, rămas luminat de soare. Prin aceasta se întăreşte şi mai mult înţelesul dat de noi mai înainte cuvîntului, că nu o putere silnică de sus face pe unul să fie în întuneric şi pe altul în lumină, ci că noi înşine avem de la noi In firea şi în voia noastră liberă cauzele luminii sau întunericului, alegând pe cea pe care o voim. Şi de fapt, potrivit istoriei, nu din cauza vreunui zid sau a vreunui munte ce ar fi împiedicat vederea şi ar fi umbrit razele, evreii s-au bucurat de lumină, iar ceilalţi nu simţeau harul ei.

          4. Întunerec de trei zile – Exodul 10:21–29 

Astfel, stînd în puterea tuturor viaţa luminoasă, unii umblă în lumină, iar alţii sînt duşi prin faptele răutăţii spre întuneric, nefiind luminaţi de lumina virtuţii [3] . Dar după reaua pătimire de trei zile în întuneric, se împărtăşesc şi egiptenii de lumină. Văzînd cineva acestea ar putea înţelege mutarea celor asemenea egiptenilor, de la păcat la virtute, săvlrşită prin cunoaşterea Celui răstignit şi prin pocăinţă. Căci întunericul acela material, cum zice istoria, are o mare înrudire, în cuvânt şi în înţeles, cu întunericul neştiinţei şi al păcatelor. Şi amândouă acestea se risipesc atunci când Moise {cum s-a spus mai înainte) îşi întinde mîinile peste cei din întuneric.

             5. Piatra și focul – Exodul 9:13–35

La fel şi cenuşa care a adus egiptenilor răni dureroase s-ar putea înţelege, ţinând seama de înţelesul de chip al cuptorului, ca chinul gheenei, care nu se atinge decît de cei ce trăiesc o viaţă asemenea egiptenilor, adică, după cum am spus adesea, de cei care trăiesc în păcat şi nu se închină mâinilor întinse ale lui Hristos. Iar dacă cineva este cu adevărat izraelitean şi fiu al lui Avraam şi-şi îndreaptă viaţa după el, arătînd prin voinţă că face parte din neamul ales, acela scapă de chinul acelui cuptor. Fie dar şi acestora tîlcuirea dată întinderii mîinilor lui Moise, spre vindecarea durerii şi eliberarea de chinuri.

           6. Musca cânească – Exodul 8:20–32

Iar ţânţarii mici, care pricinuiesc egiptenilor dureri cu înţepăturile lor adînci, sau muştele cîineştl care pricinuiesc dureri trupurilor prin muşcătura lor, sau nimicirea prin lăcuste a rodului pămîntului muncit, sau fulgerele venite din înălţimi împreună cu grindina, nu ar greşi cineva dacă, urmînd şirul tîlcuirilor de mai înainte, ar vedea pe fiecare în lumina înţelesurilor potrivite lor. Căci toate cele făcute de voia liberă egipteană, în înţelesul de mai înainte, atrag după ele judecata nemitarnică a lui Dumnezeu.


7. Boli şi buboaie – Exodul 9:8–12, Păduchii – Exodul 8:12–15, Ciuma vitelor -Exodul 9:1–7

Continuînd, nu vom socoti că aceste necazuri vin celor vrednici de ele de la Dumnezeu ; ci că fiecare se face şie-şi pricinuitorul acestui fel de plăgi, pregătindu-şi prin voia sa liberă durerile, după cum zice Apostolul către unul din aceştia: «După împietrirea ta şi nepocăinţa inimii tale ţi-ai îngrămădit ţie mînie pentru ziua urgiei şi arătării judecăţii lui Dumnezeu, Oare va răsplăti fiecăruia după faptele sale» (Rom., 2, 3). Căci precum atunci cînd printr-o hrană neregulată adunîndu-se în stomac un suc amar şi producător de stricăciune, doctorul cu meşteşugul lui îl scoate pe acesta afară prin vomitare, acesta nu se mai face cauza bolii vătămătoare din trup, căci acesta a fost produs de hrana cea neregulată, iar ştiinţa doftoricească l-a scos la arătare, tot aşa, chiar dacă se zice că de la Dumnezeu vine răsplata dureroasă celor ce au folosit rău libertatea, este cuviincios să înţelegem că aceste pătimiri îşi au cauza şi începutul în noi înşine. Căci pe cel care a vieţuit în chip neîntinat nu îl aşteaptă nici întunericul, nici viermele, nici gheena, nici focul, nici altceva dintre aceste nume şi lucruri înfricoşătoare, cum zice şi istoria, că peste evrei n-au venit plăgile Egiptului. Deci dacă în acelaşi loc unul suferă răul, iar altul nu, în fiecare se arată deosebirea în folosirea libertăţii, de pe urma căreia îi vine ceea ce i se potriveşte. De aici e vădit că nici un rău nu poate lua fiinţă fără voinţa noastră liberă.

Dar să mergem mai departe cu cuvîntul. Odată ce, din cele cercetate pînă aici am învăţat că Moise şi cel care se înalţă ca

el prin virtute, după ce printr-o îndelungată luare-aminte la viaţa cea dreaptă şi înaltă şi prin călăuzirea luminată de sus şi-a întărit sufletul, socoteşte drept pagubă să nu călăuzească şi pe cei de un neam cu el spre viate liberă. Şi venind la aceştia, prin descrierea relelor pătimiri suferite «insuflă o puternică dorinţă de libertate. Dar, vrînd să scape neamul său de rău, pricinuieşte moarte fiecărui întîi-născut egiptean. Şi prin cele ce le-a făcut, ne dă drept lege că trebuie să stîrpim prima arătare a răului Căci nu este cu putinţă altfel să scăpăm de viaţa egipteană păcătoasă şi să ne eliberăm din robia Egiptului.



          10. Moartea întâilor-născuți – Exodul 11:1–12:36

Dar mie mi se pare că nu e bine să trecem peste această poruncă fără să aflăm înţelesul mai înalt al ei. Căci dacă cineva se mărgineşte numai la privirea istoriei, cum va descoperi înţelesul vrednic de Dumnezeu în cele ce se spune că s-au petrecut? Căci zic unii: păcătuieşte egipteanul şi în locul lui este pedepsit pruncul nou născut al acestuia, care din cauza vîrstei lui fragede nu poate să facă nici o deosebire între bine şi rău şi deci viaţa lui e în afara oricărei patimi. Pentru că nu încape patimă în prunc, pentru că nu cunoaşte nici măcar deosebirea dintre dreapta şi stînga, privind numai spre sînul mamei. El are un singur mijloc de a-şi arăta simţirea a ceea ce îl supără : plînsul; iar dacă primeşte ceea ce firea lui pofteşte, îşi arată plăcerea rîzînd. Şi iată că acest copil trebuie să suporte pedeapsa răutăţii părinteşti. Unde este aici dreptatea? Pentru ce mai e credinţă? Unde este sfinţenia? Pentru ce mai auzim glasul lui Iezechiel, care strigă: «Sufletul care a păcătuit, acela va muri, iar fiul nu va lua asupra sa nedreptatea tatălui său» (Iez., 18, 20).

Oare istoria se opune acestui cuvînt? Deci nu e mai drept ca, privind spre înţelesul mai înalt, să înţelegem că, prin tot ce s-a petrecut, legiuitorul a înfăţişat vreo învăţătură mai înaltă ? Iar învăţătura este aceasta: cel ce luptă prin virtute cu păcatul trebuie să nimicească primele începuturi ale răului [4] . Căci prin stîrpirea începutului dispare ceea ce ar fi putut urma, cum învaţă Domnul prin Evanghelie, cerîndu-ne limpede să stîrpim primii născuţi ai păcatelor egiptene, adică poruncindu-ne să nimicim pofta cea rea şi mînia, ca să nu ne mai temem nici de întinăciunea preacurviei, nici de urîciunea uciderii. Căci in acest caz nu s-ar mai putea produce prin ele nici una din aceste două, dacă mînia duce la moarte şi pofta la preacurvie.

Citeşte şi:  Când privim la Răstignirea lui Hristos, există o pildă de dăruire a iertării mai puternică decât sfânta Sa pildă?

Deci, fiindcă cel născător de rele naşte înainte de preacurvie pofta şi înainte de ucidere, mînia, cel ce stîrpeşte «întîiul născut» stîrpeşte împreună cu acesta şi ceea ce îi urmează acestuia, precum cel ce striveşte capul şarpelui omoară împreună cu capul şi trupul pe care-l trage acela după sine.

Dar această stîrpire nu s-ar împlini, dacă nu s-ar fi vărsat în faţa intrărilor noastre sîngele Aceluia care alungă pe pierzătorul (diavol). Căci dacă e de trebuinţă să cunoaştem mai limpede înţelesul cuprins în cele spuse, istoria ni-l dă să-l înţelegem prin amîndouă: prin stîrpirea celor întîi născuţi şi prin apărarea dată prin sînge [5]. Căci prin cea dinţii se stîrpeşte prima pornire spre păcat, iar prin cea de a doua se opreşte intrarea răului în noi, prin Mielul adevărat. Căci nu scoatem răul intrat în noi

prin cugetare, ci trebuie chiar de la început să nu-l lăsăm să pătrundă în lăuntrul nostru, iar aceasta o facem păzindu-ne prin legea lui Dumnezeu. Iar păzirea şi apărarea constă în a însemna pragul şi stîlpii intrării, cu sîngele Mielului. Prin chipurile acestea Scriptura arată natura sufletului, aşa cum gîndeşte şi cultura din afară, care împarte sufletul în trei părţi: raţiunea, pofta şi mînia. Cele din urmă, adică pofta şi mînia, stau dedesubt, sprijinind din amîndouă părţile partea înţelegătoare a sufletului. Iar raţiunea, unindu-le pe amîndouă, le susţine şi e purtată de ele, întărindu-se întru bărbăţie prin mînie, înălţîndu-se prin poftă spre împărtăşirea de bine. Aşadar atîta timp cît sufletul e asigurat In această aşezare, avînd neclintirea prinsă în gîndurile virtuţii ca în nişte cuie, se bucură de deplina împreună-lucrare a tuturor părţilor lui spre facerea binelui, gîndul dînd întărirea părţilor supuse raţiunii şi primind acelaşi ajutor de la acestea [6] .

Dar dacă aşezarea aceasta se răstoarnă şi cele de sus ajung dedesubt, în aşa fel că raţiunea e căzută sub călcîie şi are deasupra sa mişcarea poftei şi mîniei, vrăjmaşul pătrunde la cele dinăuntru, întrucît nici o putere cîştigată din sînge (din sîngele lui Hristos) nu i se împotriveşte la intrare, adică nu-i ajută pe cei aflaţi într-o astfel de stare sufletească. Fiindcă îngerul porunceşte evreilor ca întîi să ungă cu sînge pragul de sus şi apoi să ungă stîlpii de pe amîndouă părţile. Dar cum va unge întîi partea de sus, dacă ea nu se mai află sus?

Şi dacă nu se întîmplă cele două lucruri şi evreilor (moartea întîilor născuţi şi vărsarea sîngelui) [7] , să nu te miri, nici să nu respingi tllcuirea lor prin stîrpirea răutăţii, ca una ce ar fi în afara adevărului. Căci potrivit deosebirii de nume, prin izraelit şi prin egiptean înţelegem deosebirea dintre virtute şi patimă. Iar dacă se presupune că izraelitul, după înţelegerea mai înaltă, e cel virtuos, nu ar fi drept să caute cineva să ucidă începuturile întîi născute ale virtuţii, ci pe acelea a căror ucidere e mai de folos creşterii în virtute. Dumnezeu ne învaţă deci că trebuie stîrpite începuturile celor întîi născuţi de egipteni, ca răul să dispară, prin nimicirea lui de la început.

Acest înţeles se potriveşte cu istoria: cei născuţi ai izraeliţilor sînt păziţi prin vărsarea sîngelui, ca astfel binele să ajungă la desăvîrşire. Iar acesta ajuns la desăvîrşire ajută la nimicirea răului egiptean, înainte de a creşte. Tîlcuirea aceasta mai înaltă ne este uşurată şi de cele ce urmează, care vor fi tîlcuite de cuvîntul nostru.

Scriptura porunceşte să fie mîncată carnea mielului din care s-a scurs sîngele, care alungă pe nimicitorul egiptenilor, cînd se arată la intrările izraeliţilor. Dar felul în care se mănîncă această hrană se deosebeşte prin puţinătate şi grabă, nu precum se vede pe la ospeţele celor ce se desfată la ele, care au mîinile libere şi sînt îmbrăcaţi în veşminte uşoare şi au picioarele neîngreuiate de încălţăminte pentru călătorie. Toate ale izraeliţilor sînt dimpotrivă : picioarele sînt strînse în încălţăminte de drum, brîul le încinge haina peste mijloc, nelăsînd-o să curgă slobodă, iar în mină ţin toiagul cu care să se apere de cîini. La chipul acesta se mai adaugă : carnea nu e preparată cu cine ştie ce sosuri pregătite migălos, ci e friptă la un foc aprins în pripă cu ce se găseşte la îndemînă, avînd să fie mîncată cu toată graba de comeseni pînă ce va fi consumat tot trupul animalului. Iar oasele sînt bine curăţate de carne, dar nesfărîmate, pentru a se mînca măduva din ele. Căci numai cei nepricepuţi sfărîmă oasele acestui animal. Iar ce rămîne de la masă se porunceşte să se ardă în foc.

Din toate acestea e vădit că litera are un înţeles mai înalt şi că legea nu descrie simplu un mod de mîncare (căci ne ajunge în acestea legea care a sădit în noi pofta mîncării). Altceva ni se arată prin acestea. Căci ce bine sau rău ne-ar veni mîncînd într-un fel sau ‘altul: cu sau fără brîu în jurul mijlocului, cu picioarele goale sau încălţate, cu toiag în mînă sau fără ? Dar e vădit ce înseamnă înfăţişarea călătorului prin chipul lui. El ne îndeamnă să ne socotim în viaţa de faţă ca trecători, căci de cum ne nastem sîntem împinşi fără voie spre ieşirea din ea, lucru pentru care trebuie să ne pregătim cu mîinile, cu picioarele şi cu toate celelalte spre a ne face drumul sigur [8]. Şi ca să nu fim vătămaţi de spinii acestei vieţi (iar spinii sînt păcatele), avînd picioarele goale şi fără apărare, să le asigurăm cu încălţăminte tare. Iar această încălţăminte înseamnă viaţa înfrînată şi aspră, care striveşte şi frînge tăria spinilor şi împiedică pătrunderea păcatului în suflet, de la cel mai subţire şi nevăzut început.

Iar haina lungă, ce cade larg pînă jos la călcîie, ar fi o piedică pentru cel ce vrea să alerge cu sîrguinţă pe calea aceasta. Haina, după noi, înseamnă lărgimea desfătării cu cele ce le dorim în viaţa aceasta. Pe aceasta gîndul neprihănit o strînge, făcîndu-se brîu al călătorului. Că brîul înseamnă neprihănirea, ne-o mărturiseşte locul în jurul căruia este încins. Iar toiagul ce ne apără de fiare este cuvîntul nădejdii, prin care ne sprijinim pe de o parte oboseala sufletului, iar pe de alta, ne apărăm de fiarele ce urlă la noi.

Mîncarea pusă nouă înainte, scoasă din foc, e credinţa fierbinte şi înfocată pe care o primim fără şovăială şi din care mîncînd cît îi este la îndemîină celui ce se hrăneşte cu ea, ceea ce se ascunde în înţelesuri mai vîrtoase şi mai greu de sfărîmat şi de înfăţişat în cuvinte, o lasă nesfărîmată, punînd-o pe foc, ca să se lămurească înţelesul chipurilor acestora. Aceasta înseamnă că acele învăţături dumnezeieşti, al căror înţeles ne e la îndemînă, se cuvine să le primim fără adausuri şi fără silă, ci ca unii ce sîntem flămînzi şi le mîncăm cu poftă, ca mîncarea să ne întreţină vigoarea la drum ; dar înţelesurile care ne rămîn ascunse, ca de pildă întrebările despre fiinţa lui Dumnezeu, despre ce era înainte de creaţie, despre ce este dincolo de cele arătate, care este trebuinţa celor ce se întîmplă şi multe altele de felul acesta care sînt cercetate de cei iscoditori, să le lăsăm Duhului singur să le cunoască, Cel care cercetează adîncurile lui Dumnezeu, cum zice Apostolul (I Cor., 2, 10). Căci în Scriptură se pomeneşte şi se vorbeşte în multe locuri de foc în loc de Duhul, lucru care nu e necunoscut celor învăţaţi în ale Scripturii. La această tîlcuire ne mai ajută şi învăţătura înţelepciunii care spune : «Nu cerceta cele mai tari ca tine» (Ecl., 3, 22), adică nu sfărîma oasele Cuvîntului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse. Continuare

Citeşte aici ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE

_______________________________________________________________________________________________

Citeşte şi:  Părintele Nicolae Steinhardt: Dumnezeu nu ne vrea proşti

[1] Sfântul Grigorie dînd o tîlcuire spirituală, valabilă pentru orice om credincios, minunilor lui Moise, vede în ele «minunile virtuţilor», oare pot deveni biruinţe ale tuturor celor ce le practică. Virtuţile însă zdrobesc pe Faraonul nevăzut, sau pe diavolul, şi fac să se înmulţească cei ce văd puterea lor şi cred că sînt lucrate cu puterea lui Dumnezeu.

[2] Sfântul Grigorie nu acceptă predestinarea. Nu Dumnezeu învîrtoşează inima Iui Faraon, nu El predă pe unii patimilor de necinste, ci ei înşişi se învîrtoşează şi se predau acestor patimi. Iar aceasta se întîmplă pentru că nu primesc harul lui Dumnezeu, care să le înmoaie inima. Deci Dumnezeu oferă tuturor îndemnul Său, şi deci harul Său, prin tot felul de împrejurări. Astfel se poate spune că Dumnezeu are iniţiativa în a-i îndrepta. Dar ei refuză îndemnul şi ajutorul Lui. Iar cînd ei pornesc spre bine, în mişcarea aceasta e şi ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu-l simt. Astfel, In binele ce-l fac e totdeauna şi ajutorul lui Dumnezeu. Iar întrucît în facerea binelui e actualizată cu adevărat şi libertatea lor, se poate spune că între libertate şi har nu e o opoziţie, sau harul nu slăbeşte libertatea, nici libertatea nu se opune harului, sau nu se hotărăşte pentru el pînă ce e de sine singură, ci ele intră în acţiune împreună. Harul face pe om liber şi libertatea cînd caută harul are deja în ea un ajutor al lui. Aerul nu stinghereşte plămînii şi plămînii nu luptă împotriva aerului, ci îl caută, avînd deja în parte aerul în ei. In definitiv Dumnezeu ne-a dat libertatea şi cînd ne manifestăm libertalea o facem pentru că Dumnezeu vrea aceasta şi ne ajută la aceasta.

[3] Ca şi in celelalte cazuri amintite sau următoare, sfîntul Grigorie pune în revelează semnificaţia morală a minunilor, semnificaţie oare poate fi de folos tuturor. Uneori pare să spună că minunea însăşi a fost, în viaţa lui Moise, numai o stare sau o faptă morală, cum pare, unde afirmă că lumina văzută de evrei era «lumina virtuţii», iar întunericul văzut de egipteni era întunericul faptelor păcătoase. Dar de cele mai multa ori sfântul Grigorie menţionează întîmplările minunate ca fapte istorice, chiar dacă găseşte In ele şi o semnificaţie morală folositoare tuturor. Alteori prezintă minunile ca pricinuite de fapte şi stări morale, sau pe acestea ca urmînd minunilor. Dar şl clnd vede numai faptele şi stările morale, vede în ele însele minunea, pentru că sînt produse cu ajutorul lui Dumnezeu.
Prin expresia «lumina virtuţii» arată că virtutea nu e numai o deprindere a voinţei în bine, ci ea aduce un sens în viaţă, sau e săvîrşită de cineva, pentru că cunoaşte un sens al vieţii. Cine face binele în mod stăruitor, îl face pentru că ştie de Dumnezeu şi de aproapele, de datoria faţă de ei, de orizontul vieţii adevărate în oare sporeşte prin virtute şi de înaintarea prin ea spre viaţa veşnică, singura ce dă sens vieţii pământeşti.

[4] Dacă Sfîntul Marcu Ascetul cere, în scrierea «Despre Botez» (Filoc. rom. vol. I, p. 238), ca să aducem jertfă lui Hristos primul gînd despre ceva, ca pe un miel ce nu e încă muşcat de fiara vreunei pofte, sfîntul Grigorie cere aci, completând această recomandare, să stîrpim primele începuturi ale răului, pînă nu se dezvoltă. Adică să stîrpim prima apariţie a unei momeli la rău, neacceptînd intrarea în dialog, sau însoţirea cu ea, după care urmează consimţirea cu ea şi apoi trecerea ei în faptă, (cu cit se înaintează de la prima apariţie a ispitei, la treptele ei următoare, cu atît o mai greu de luptat cu ea şi de oprit în drumul ei spre păcatul cu fapta.

[5] Numai sîngele vărsat la intrarea ispitei în conştiinţa noastră poate ucide această ispită chiar de la apariţia ei. Căci amintirea lui Hristos, Oare Şi-a vărsat sîngele pentru noi, sau primirea sîngelui Lui curat de porniri pătimaşe în sîngele nostru, din care se nasc impulsurile spre păcat, poate slăbi în sîngele nostru aceste impulsuri, ca să putem stîrpi de la început gîndurile ispititoare, care trezesc şi pun în mişcare aceste impulsuri.

[6] Sîngele curat al lui Hristos, dar şi gîndul la el, vărsat în mînie, în poftă şi In raţiune, le sustrage de sub impulsurile sîngelui nostru mai puţin curat, sau mai puţin tare prin curăţia lui. Dar mînia şi pofta sînt ţinute într-o stare potolită şi prin faptul că stau dedesubtul raţiunii şi nu se ridică deasupra ei. Insă ridicarea lor deasupra raţiunii e pricinuită şi de impulsurile sîngelui nostru neîntărit în curăţia lui prin sîngele curat al lui Hristos şi prin Duhul Sfînt din el, care le imprimă o anumită spiritualizare. Cînd mînia şi pofta stau dedesubtul raţiunii, nu stau pur şi simplu ca anulate în lucrarea lor, ci mînia este transfigurată în bărbăţia ce luptă pentru bine şl pentru curăţie, iar pofta, în dorinţa după ele. însăşi raţiunea este întărită de puterea lor întoarsă spre bine prin gîndurile cele bune. Se înfăptuieşte astfel o colaborare şi o reciprocă întărire a puterilor sufletului, mînia şi pofta umplîndu-se de înţelepciune, iar raţiunea, de forţă şi de simţirea dorinţei binelui. Şi numai prin această colaborare se înfăptuiesc virtuţile, care cer şi înţelepciune şi putere bărbătească şi o adîncă dorinţă de bine.

[7] E vorba, în cazui egiptenilor, nu de vărsarea sîngelui mielului pascal şi de ungerea cu el a intrărilor lor, ci de vărsarea sîngelui întâmplată prin moartea primilor lor născuţi.

[8] Aceasta corespunde, pînă la un grad, cu definiţia dată de Heddegger omului : Sein zum Tode. Dar pentru sfântul Grigorie, moartea e numai «ieşire» din viaţa pămlntească. Iar după el, orice ieşire din ceva înseamnă intrare în altceva. Astfel noi ne naştem spre viaţa veşnică, în care intrăm după ce ieşim inevitabil din viaţa pămlntească. Dar tocmai de aceea, în viaţa aceasta sîntem călători. Căci călătorul are o ţintă pozitivă. El nu călătoreşte spre nefiinţă. Aceasta nu e călătorie. Călătorul năzuieşte spre o ţintă. Nimeni nu călătoreşte dacă nu are o ţintă. Spre moartea pur şi simplu nu se grăbeşte nimeni. E adevărat că spre moarte nu călătorim de bună voie. Dar dacă totuşi călătorim spre ceva in viaţa aceasta, călătorim spre viaţa veşnică.

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, Viaţa lui Moise, PSB 29)