TÎLCUIREA PSALMULUI 41
Întru sfîrşit, întru pricepere, fiilor lui Core.

Dumnezeu a dat Babilonienilor norodul ce păcătuise şi a hotărît asupra lui şaptezeci de ani de robie. Deci Psalmul s-a zis ca despre faţa aceasta, care se tînguia şi dorea slobozenia. Fiindcă erau între dînşii bine-credincioşi – precum dumnezeiescul Daniil, precum minunatul Iezechil, precum bunii biruitori Mucenici Anania, Azaria şi Misail, care iubeau foarte fierbinte pe Dumnezeu şi doreau slujba Legii Lui – luînd asupră-şi
faţa acestora, proorocescul cuvînt îi învaţă mai-nainte de multe neamuri ce se cade a zice în vremea primejdiei, ca să se mîngîie cu mai-nainte grăirea şi să se deprindă cu învăţătura. Pentru aceasta şi este scris Psalmul deasupra „întru sfîrşit”, căci cele zise au avut sfîrşit după multă înconjurare de vreme. Şi este adăugat „întru pricepere”, căci mai ales de aceasta este trebuinţă celor ce cad în primejdii.

În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule!
Se zice că cerbii mănîncă fiare din cele înveninate, şi de aici se aprind întru sete şi fierbinte doresc apele. Deci – fiind împreună cu bărbaţii Babilonieni, care trăiau întru păgînătate şi fărădelege şi care foarte se asemănau cu fiarele tîrîtoare – Sfinţii pomeniţi mai-nainte ziceau după cuviinţă, asemenea cerbilor, că însetează de
Dumnezeu, de acolo dorind izbăvirea şi aşteptînd dumnezeiescul ajutor.

2 Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui

Dumnezeu?
Zice: Doresc şi însetez de slujba Dumnezeului meu celui viu. Pentru că acest „mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” înseamnă a-I sluji Lui după Lege, în Ierusalim. Acestea ne învaţă nu numai Fericitul Moisi, ci şi cei trei Fericiţi Mărturisitori – Anania, Azaria şi Misail – rugîndu-L pe Dumnezeu în cuptor. Şi foarte potrivit Îl numesc pe Dumnezeu „tare şi viu”, luînd aminte la idolii cei neînsufleţiţi şi nemişcaţi ai Babilonienilor.

3 Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine, ziua şi noaptea, cînd mi se zicea mie în fiece zi: Unde este Dumnezeul tău?
4 Acestea mi-am adus aminte şi am revărsat spre mine sufletul meu.
Zice: Tînguindu-mă noaptea şi ziua, nu am saţiu, ci ca o hrană fac lacrimile, primind pentru Tine ocările, pentru că neprietenii mă batjocoresc, grăind că purtarea Ta de grijă e neputincioasă şi nu poate birui puterea lor. Deci, gîndind acestea, plîng neîncetat – pentru că acest „am revărsat spre mine sufletul meu” însemnează: M-am
vărsat şi m-am pornit spre tînguiri. Că voi trece în locul Cortului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte.

„Cort” numeşte acoperămîntul lui Dumnezeu. Deci, după cele mîhnicioase, le vesteşte pe cele de veselie: şi mai-nainte ne învaţă că foarte-degrab vor dobîndi chemarea înapoi, şi se vor întoarce către pămîntul cel dorit, povăţuindu-se de dumnezeiescul dar, şi vor zidi casa dumnezeiască, şi vor săvîrşi praznicele obişnuite şi vor primi întru auzuri glasul prăznuitor şi viersuirea duhovnicească. Încă şi Fericitul Isaia mai-nainte vesteşte că se vor întoarce cu mai multă cinste, purtîndu-se de asini în căruţe şi acoperindu-se cu umbrele, lepădînd supărarea razei. Şi Achila a însemnat acest lucru: „Voi intra în umbrar, trăgîndu-i pe dînşii pînă la casa lui Dumnezeu, întru glasul laudei şi al mulţumirii norodului ce prăznuieşte, dănţuind şi lăudînd pe Mîntuitorul Dumnezeu. Şi, dobîndind umbrire în călătorie, aşa vom ajunge la casa dumnezeiască.” După ce au auzit proorocia aceasta, ei se mîngîie pe sine, zicînd:

5 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Primind făgăduinţele acestea – o suflete! – încetează a te mîhni şi a te întrista, şi – întărindu-te cu nădejdea – aşteaptă sfîrşitul proorociei, întru care, văzînd mîntuirea, vei aduce laude lui Dumnezeu, Celui ce te-a mîntuit.

6 Spre sine-mi sufletul meu s-a tulburat. Pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
Aceasta e facere de morală a sufletului ce vorbeşte către sine şi – după ce a zis: „Primind făgăduinţele bunătăţilor, încetează mîhnindu-te!” – tot el răspunde, zicînd: Nu mă mîhnesc şi nu rostesc în zadar plîngerile mai-nainte zise, ci pomenirea pămîntului părintesc îmi porneşte lacrimile. Căci „pămînt al Iordanului” numeşte pămîntul făgăduinţei. Iar prin „munte” a arătat tot pămîntul acela. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Sufletul meu se topeşte de tot cînd îmi aduc aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi din Ermon, muntele cel mic.”

7 Adînc pe adînc cheamă întru glasul jgheaburilor Tale. Toate înălţările Tale şi valurile Tale peste mine au trecut.
Petrecînd – zice – în pămîntul acela, am fost dat mulţimilor vrăjmaşilor şi am fost scufundat ca într-un adînc. Că „adînc” numeşte rînduielile ostăşeşti; iar covîrşirea mulţimii o aseamănă cu apele cele nemăsurate, şi cele făcute de aceia – cu potopul care a stricat toată lumea. Iar Simmah le-a tălmăcit pe acestea mai descoperit: „Adînc
cu adînc întîmpină urletul izvoarelor Tale. Pedepsindu-mă pentru fărădelege, Tu i-ai adus asupră-mi pe dînşii, viforele şi valurile Tale au trecut asupra mea.” Că, de vreme  ce a asemănat oastea cu adîncul, urmează asemănării şi numeşte „valuri” şi „vifore” bîntuielile oastei. Şi zice: Pentru acestea mă chinuiesc, căci pomenirea lor mă împunge, dar am mîngîiere iubirea Ta de oameni. Că a adăugat:

8 Ziua va porunci Domnul mila Sa, şi noaptea – cîntarea Lui de la mine, rugăciunea Dumnezeului vieţii mele.
Zice: De-a pururea ştiind mila dăruită de Dumnezeu şi gîndind aceasta întru sinemi, noaptea cînt, şi laud pe Cel ce Se îngrijeşte de ale noastre şi Îi cer Lui iubire de oameni. Apoi, ne învaţă graiurile rugăciunii:

9 Zice-voi lui Dumnezeu: Sprijinitorul meu eşti, pentru ce m-ai uitat şi pentru ce umblu mîhnindu-mă cînd mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
10 Cînd se zdrobeau oasele mele, mă ocărau vrăjmaşii mei, zicîndu-mi în toate zilele: Unde este Dumnezeul tău?
Zice: Grăind aşa Stăpînului meu, am dobîndit pururea a Ta purtare de grijă. Pentru ce m-ai golit acum de aceasta, încît mă mîhnesc şi plîng neîncetat pentru ocările neprietenilor? Că – muncindu-mă cu răni şi zdrobind oasele mele cu legături – ei rîd, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău?”, socotind că eu pătimesc acestea pentru a Ta
neputinţă. Iar acest „pentru ce m-ai uitat?” înseamnă: „pentru ce nu mă împărtăşeşti de a Ta purtare de grijă?“ – că uitarea este patimă omenească, iar Dumnezeu are ca osebire a Lui nepătimirea.

11 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre
Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Să nu te deznădăjduieşti – o suflete! – de mîntuirea ta, că ai Mîntuitor pe Dumnezeu, a Cărui nădejde avînd-o tare, stinge mîhnirea şi primeşte mîngîierea.

Tâlcuirea Psalmilor Împăratului Prooroc David, Fericitul Teodorit, Episcopul Kirului, p. 125-126