”Întrebarea Marelui Vasile: Pînă la ce cuvinte ajunge vorbirea deşartă?”

Răspuns: ” În general, tot cuvîntul care nu foloseşte la trebuinţa ce o avem de Domnul, este deşert, şi primejdia acestui cuvînt este de aşa fel, că chiar dacă e bine ceea ce se spune, dar nu foloseşte la zidire, cel ce l-a grăit nu are primejdia în bunătatea cuvîntului, ci în faptul de a nu-l folosi spre zidire. El atunci întristează pe Duhul Sfînt ”. (Ef. 4, 29-30).

Citeşte şi:  Credința neclintită a soției și puterea pocăinței

Al aceluiaşi: ” Ce este cuvîntul deşert ? ”. Răspuns: ”Mărturisirea credinţei lipsite de fapte. Cînd cineva crede şi mărturiseşte pe Hristos, dar nu face ceea ce a poruncit El. Mai este şi alt cuvînt deşert: Cînd cineva mărturiseşte, dar nu se îndreptează, cînd zice că se pocăieşte, dar iarăşi păcătuieşte. Dar şi bîrfirea e cuvînt deşert; şi cînd cineva aude pe bîrfitor, dar tace. Căci şi cel ce nu mustră cu curaj, bîrfeşte. Pentru că ceea ce spune acela nu are temelie.

Citeşte şi:  Toţi cei ce au avut împotrivă pe Dumnezeu au pierit

Şi cel ce născoceşte minciuna, vorbeşte in deşert, pentru că istoriseşte ceea ce nu s-a petrecut sau nu s-a văzut. Dar cel ce învaţă să se facă bine, dar el nu face, vorbeşte în deşert ”.

Nota 149 la Sfîntul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, p.86