Rugăciune

Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

am îmblânzit și lanțul și celula.

Și-avem atâția sfinți în închisoare,

că ne săltăm, în fața lor, căciula.

Nimic din ce ne-a frânt nu ne mai frânge,

suntem mai fără moarte ca oțelul.

Ne rup în două, nu mai curge sânge,

ne trag în săbii, nu simțim măcelul.

Nimic din ce-a ucis nu ne ucide,

purtăm în trupuri sorb de apă vie.

Și ce dacă ni-s fețele livide?

Și ce dacă ni-s pruncii în robie?

Azi fruntea noastră nu se mai prăvale,

ci crește numai, crește ca o pâine,

căci împotriva negurii din cale,

noi bem lumina zilei pentru mâine.

Noi am învins

Proptiți în bețe sau surpați pe-o rână,

cu câte-o cârjă unde-a fost picior,

Cu câte-un ciot uscat în loc de mână,

venim și noi spre hora tuturor.

În urma noastră calcă sănătoșii,

căci nu se văd vătămături pe trup,

dar când tușesc se văd batiste roșii

și vreascuri parcă în plămâni se rup.

Zvâcnind ca rândunica împușcată,

le dă de veste inima din piept

că spaimele ce-au sfredelit odată,

au zdrențuit-o crâncen, pe nedrept.

Venim încet spre hora ce cuprinde

tot neamul, cât istoria l-a întins.

Cu cât au vrut mai aprig a ni-l vinde,

cu-atât mai din adâncuri am învins.

Și cu lumini ce fulgeră pe fața

în care ploi și neguri au bătut,

îi spunem vieții: ”Bună dimineața!”,

de parcă azi abia ne-am fi născut.

Iar sufletului cu hlamidă ruptă

îi țesem iar cămăși în trei culori,

zvârlim cât colo platoșa de luptă

și-i dăm pieptar cu râuri și cu flori.

Proptiți în bețe sau surpați pe-o rână,

scuipând pe drumuri zdrențe de plămâni,

venim și noi din țara de țărână

cu jertfe calde sângerând în mâini.

Venim spre viață, limpeziți de plângeri

și tineri, de sub iernile ce-au nins,

căci peste toate câte-au fost înfrângeri,

ne-am scuturat de moarte și-am învins.