Semnul vădit al apropiatei nașteri a Antihristului celui mare este politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale, ecumenism care a ajuns „dogmă” (adică adevăr neschimbător) împotriva sfintelor dogme lăsate de Însuși Hristos-Dumnezeu în vremea vieții Lui și apoi de Sfîntul Duh-Dumnezeu, prin Sfinții Apostoli și prin Sfinții Părinți ai Bisericii. Să vedem ce spun despre acest rău pe care îl trăim nemijlocit cîțiva dintre Sfinții Părinți ai vremii noastre. De pildă, Cuviosul Iustin Popovici:

Politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale – semnul vădit al apropiatei nașteri a Antihristului

Politica ecumenistă a Ortodoxiei oficiale – semnul vădit al apropiatei nașteri a Antihristului

„Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru «Bisericile» mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste «Biserici» mincinoase, nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de «atot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene Îl îndepărtează pe Dumnezeu-omul în întregime și-L pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este «legiune»” (IUS).

Alte lămuriri aduce Cuviosul Serafim Rose:

„Ecumenismul este erezia care se întemeiază pe credința că nu există de fapt o Biserică văzută a lui Hristos și că structura sa vizibilă la nivelul societății umane se formează de-abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate «Bisericile creștine» (și chiar pe cele necreștine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăși a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepților săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o «pietate» și o «spiritualitate» tipic ecumeniste. […] Dar – urmează Părintele Serafim – dacă nici una dintre «Bisericile» actuale nu poate pretinde că este «adevărata Biserică» a lui Hristos, atunci o amestecare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice. Și, dacă toate aceste «Biserici creștine» nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o «Biserică» absolută, căci o atare însumare va trebui și ea să se raporteze la alte organizații «religioase». Și iată cum ecumenismul «Creștin» nu va putea să sfîrșească decît în sincretismul unei religii mondiale. […] Dăm cîteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mișcării Ecumenice din afara Creștinismului:

  1. Pe 27 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferință religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înființarea unei filiale a ONU în acel oraș. În fața unui public de 10 000 de persoane, reprezentanți ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, protestantă, catolică și ortodoxă au ținut cuvîntări despre «fundamentarea religioasă» a noțiunii de «pace mondială», iar un cor «interconfesional» de 2 000 de voci a intonat imnuri religioase aparținînd tuturor denominațiunilor.
  2. În 1969, într-o declarație oficială a Bisericii Grecești din America s-a afirmat: «Credem că Mișcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naștere în sînul Creștinismului, trebuie să fie o mișcare a tuturor religiilor care își dau mîna.»
  3. The Temple of Understanding (Templul Înțelegerii), o fundație americană inițiată în 1960 ca un fel de «asociație a religiilor unite», cu scopul de «a clădi Templul simbolic în diferite colțuri ale lumii» (doctrina Francmasoneriei), a ținut pînă în prezent mai multe conferințe «la vîrf». (În Comitetul Internațional al Templului era membru și Mitropolitul Emilianos, din patriarhia Constantinopolei.) La prima dintre ele, organizată la Calcutta, în 1968, Trapistul Thomas Merton a declarat: «Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobîndim însă este unitatea primordială.» La cea de a doua conferință (Geneva, 1970), s-au întîlnit 80 de reprezentanți a zece religii, pentru a discuta probleme precum: «Proiectul de creare a Comunității Mondiale a Religiilor», iar pe 2 aprilie, la Catedrala Sfîntul Petru a avut loc o slujbă religioasă supraconfesională «fără precedent», descrisă de pastorul Protestant Babel [chiar așa! – n. m.] ca fiind «un eveniment epocal în istoria religiilor». De asemenea, «credincioșii tuturor religiilor au fost invitați să coparticipe la cultul aceluiași dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea «Tatăl nostru».
    Așadar, «conferințele la vîrf» oferă delegaților Ortodocși ocazia să intre în dialoguri care duc la «crearea unei comunități mondiale a religiilor», care «grăbesc realizarea visului de pace și de înțelegere al omenirii», potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Switzer.
  4. La începutul anului 1970, Consiliul Mondial al Bisericilor a finanțat Conferința de la Ajaltoun (Liban) dintre Hinduși, Budiști, Creștini și Musulmani, care a fost urmată de o conferință la Zurich, unde 23 de «teologi» ai CMB au declarat necesitatea «dialogului» cu religiile necreștine.
    În 1979, la întîlnirea Comitetului Central al CNB de la Addis Abbeba, Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a șocat pînă și pe Protestanți, cînd i-a urgentat pe Creștini să «investigheze viața de autentică spiritualitatea a celor nebotezați» și să-și îmbogățească experiența cu «comorile ce se află în sînul comunității religioase universale».
  5. În februarie 1972, Biserica Ortodoxă Greacă din America a intrat într-un dialog «teologic» oficial cu reprezentanții cultului mozaic. Atunci, «teologii» Greci au căzut de acord cu «revizuirea textelor lor liturgice referitoare la Iudei și iudaism, atunci cînd ele sunt negative sau ostile»” (SER2).

Și lucrurile au urmat pe această cale. Să ne amintim – de pildă – de acel San’ Egidio de acum cîțiva ani de la București, întîlnire al cărei slogan (născocit de Bill Clinton!) era: „Pacea este numele lui Dumnezeu!” Atunci, întru numele zeul „Pace”, Ortodocșii s-au adunat și s-au rugat împreună cu toate ereziile, cu toți păgînii, cu vrăjitorii Africani și cu Iudeii, uitînd că Hristos nu a venit să aducă pacea, ci sabia (Matei 10:34)1. Același lucru s-a întîmplat și la întîlnirile de la Asissi din ultimii ani, unde i-am văzut pe Ortodocși rugîndu-se împreună cu toți cei ziși mai înainte și cu Indieni Americani (purtînd pene și tot soiul de amulete), care chiar au fumat „calumetul păcii”, spre bucuria celor de față.

Căci la ce s-a ajuns? La a spune că toate „religiile”, adică înșelările drăcești2, sunt povățuite de Duhul Sfînt, Care „suflă unde vrea El”!3 Încheierea e că toate eresurile și înșelările sunt „adevărate”, că „adevărul” este peste tot și că vrăjmașii lui Hristos sunt prietenii lui Hristos! Iată nebunia ultimilor ani ai acestei lumi căzute, pe care doar Hristos Însuși o va putea curma, întru a doua Sa venire.

Altfel spus, s-a ajuns să se creadă de către toți că Mîntuitorul este Antihristul, adică pierzătorul, pe care îl cerem cu toții, de la Evrei și pînă la Ortodocși și păgîni! Am văzut astfel cum, în Piața San Pietro din Vatican, un cor de Evrei cînta „Eu cred în venirea lui Mesiah”, fiind ascultați de ceilalți cu mare bucurie și nădejde (Ce are Dalai Lama sau muftiul Turc cu „Mesiah” nu pot înțelege! Unde se vorbește în sutre-le budhiste sau în Coran de acest „mîntuitor”?) De față erau și ierarhi Ortodocși, firește, ba chiar și corul psaltic al Patriarhiei din Atena, care cînta și el ceva din slujba Sfintei Liturghii. Să mai povestim de spectacolele cu muzică și dansuri drăcești (la Camberra) ale Aborigenilor din Australia (aproape goi și vopsiți precum diavolii), urmate de „rugăciunile creștine” ale Neoprotestanților Coreeni (!), în care e chemat „spiritul fratelui Jesus”, alături de „spiritele naturii”, întîi-stătătorul acelei întîlniri fiind un ierarh Ortodox? Iată dar că „noul Cristos” și „noul Creștinism” – adică „Creștinismul” antihristic – au ajuns astăzi aproape de împlinirea lor, lumea fiind pregătită să-l primească pe „cel ce vine întru numele său”.

Citeşte şi:  Despre înșelătoria așa zisei “ridicări” a anatemei din anul 1054 în anul 1965

Ca să scurtez un cuvînt ce ar putea urma la nesfîrșit, să mai vedem doar o singură dovadă a ceea ce vreau să spun: în urmă cu puțini ani, fostul cardinal Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de președinte al Congregației pentru Doctrina Credinței4, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu și sfintele sale scripturi în Biblia creștină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „așteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja și este prezent și activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi știm de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afișele papistașe: „Isus și Maria te așteaptă la pocăință.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, așteptat fiind de Evrei și de toți ceilalți vrăjmași ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunității San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moștenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, așteptîndu-l pe Mesia și sfîrșitul lumii.” Se împlinesc astfel vorbele purtătorilor de Duh: „Antihrist nu-și va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfățișa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertății, egalității și fraternității, ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului și vor preda lui puterea și stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (DIM).

Despre dorința de pace și păruta blîndețe a Antihristului a vorbit încă Sfîntul Efrem Sirul, cu mai bine de 1600 de ani în urmă:

„Ci în acest fel va veni ca să-i înșele pe toți: fiind smerit, liniștit, urînd cele nedrepte, spre Iudei întorcîndu-se, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, cu bună așezare, lin către toți, cinstind cu osebire pe Evrei (căci ei așteaptă venirea lui). Iar întru toate acestea se vor face semne, arătări și înfricoșări cu multă stăpînire, și se va meșteșugi cu vicleșug ca să placă tuturor și să fie iubit de mulți. Și daruri nu va lua, cu mînie nu va grăi, mîhnit nu se va arăta, și cu chipul bunei rînduieli va amăgi lumea, pînă ce se va face împărat. Și, după ce vor vedea multe popoare niște fapte bune ca acestea, toți împreună cu o socoteală se vor face, și cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicînd unii către alții: «Au doară se mai află vreun om ca acesta bun și drept?» Și mai mult poporul cel ucigaș al Evreilor îl va cinsti și se vor bucura de împărăția lui. Pentru aceea, și ca unul ce va cinsti mai mult locul și biserica cea veche a Evreilor, va arăta tuturor că are grijă de ei. Și, cînd va împărăți balaurul pe pămînt, cu mare sîrguință toate popoarele îi vor veni în ajutor: Edom și Moav, încă și fiii lui Amon, ca unui adevărat împărat i se vor închina lui cu bucurie, și ei se vor face cei dintîi apărători ai lui.”5

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părînd a fi o „înflorire a credinței”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toți dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, pînă ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înșelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Și se va arăta omul care se va înălța mai presus de tot ce Se zice sau Se cinstește ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, și va surpa toți dumnezeii și va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Și va ședea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci și în bisericile cele de pretutindeni” (IOA)6.

Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicînd totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvînt „gnoză”, adică acel eres care învață că omenirea este din Dumnezeu în chip ființial, astfel încît omul poate ajunge el însuși „dumnezeu” după ființă, în urma „evoluției spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decît învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creștine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:

„Dacă, potrivit gîndirii neo-păgîne de azi, atît noi înșine, cît și Hristos (împreună cu orice altceva) suntem doar «difuziuni ale firii dumnezeiești» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decît să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce suntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învățătura propovăduită acum sub îndreptățirea că ar fi învățătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgînă. Wilber vorbește de învățăturile ce sunt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepții săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutîndu-i pe toți să ajungă «fii ai lui Dumnezeu».7 Există trei trăsături esențiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, așa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:

  1. cunoașterea de sine este cunoașterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) și divinul sunt identice.
  2. Isus cel viu al acestor texte vorbește despre «iluzie» și «iluminare», nu despre păcat și pocăință.
  3. Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sunt tocmai pozițiile religiei Dharmakaya.»
Citeşte şi:  Părintele Nicolae Tănase: Astăzi se poartă războaie în care nu ştii pentru ce mori

Așadar, noi înșine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredințat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.” (Încheierea la SER1).

Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice așa: „Proorocii mincinoși ai vremurilor noastre anunță cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfînt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega»8. Este exact ceea ce se numește, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forța unei puteri diavolești” (SER2).

Trebuie să înțelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credințelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei și adevăratei credințe într-una strîmbă și mincinoasă. Și, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric și înșelare aproape obștești, cînd pentru cei mai mulți «Creștini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învățătura ortodoxă îl numește «Antihrist»” (SER2). Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că „lucrarea credinței pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrșitul hotărîtor. […] Nu avem de unde aștepta reînvierea Creștinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar și în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie și daruri harice. Or, substanța Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale9. Îndelungata și milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească și să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei rămași care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să înțeleagă bine acest lucru și să folosească timpul dat spre mîntuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veșnicie este aproape pentru fiecare din noi” (în AVE). Un veac în urma Sfîntului Ignatie (pe cînd țările ortodoxe, mai puțin Grecia, erau stăpînite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Taușev încerca și el să ne trezească, spunînd că „în prezent noțiunea de «Ortodoxie» și-a pierdut înțelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se ivește trebuința făuririi unui nou cuvînt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», așa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie»10. Și acest lucru nu este deloc ușor” (AVE).

Și pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovnicești s-au făcut trupești, cele dumnezeiești s-au făcut omenești, cum arată Sfîntul Ignatie:

„Astăzi, mulți oameni au îndrăznit să-și introducă rînduielile lor în rînduielile Sfîntului Duh. Din această pricină, rînduielile cerești s-au făcut pămîntești; cele duhovnicești – trupești; cele sfinte – păcătoase; cele înțelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei rațiuni căzute și nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în disprețuirea neîngăduită și trufașă a poruncilor Sfîntului Duh, în înlocuirea lor cu rînduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obște, pricina căderii Creștinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevestește această ruină. Se mai găsesc în particular Creștini, dar a fost pierdută cunoașterea obștească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obștesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puțin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întîmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptățite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura și unitatea în adevăr și duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmășii: fiecare oaie rătăcește de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atît li s-a îngreuiat auzul – glasul mîntuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfînta lui Biserică, ce le vădește sus și tare nedreptatea și le arată drumul drept” (IGN2).

Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat și Cuviosul Iustin Popovici:

„Și unde [găsim acest umanism]? În însăși inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii și, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieții, persoanei și societății și să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – și mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credință prefăcută în dogmă de viață, fără de care nu există mîntuire! Este înfricoșător și numai să gîndească cineva la acest lucru, cu atît mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mîntuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conștiințelor omenești și de zămislire de monștri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu și a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului” (IUS).

Și același Sfînt Ignatie Briancianinov ne pregătește pentru a ne feri atît de înșelare, cît și de temere:

„Viețuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obște. Mulțimea apostaților, numindu-se și înfățișîndu-se la arătare drept «Creștini», îi va prigoni cu atît mai lesne pe adevărații Creștini. Apostații, înmulțindu-se, îi vor împresura pe adevărații Creștini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mîntuire și slujire a Domnului, după cum arată Sfîntul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgînd la forța autorităților de Stat, prin pedepse și denunțuri, prin diferite uneltiri, amăgiri și prigoană sălbatică” (în AVE). „În vremurile din urmă – adaugă și Cuviosul Averchie Taușev – adevăratul monah și orice Creștin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat și ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu și pentru a nu se lăsa purtat de apostazie și apostați în slujirea satanei. Cine, văzînd ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip fățiș, poate spune că aceste vremuri n-au și venit? Fără îndoială că ele au și venit, dacă Sfîntul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creștinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată și înrobită lumii deșertăciunii să bage de seamă, lăsîndu-l propriei căderi!»” (AVE).

BIBLIOGRAFIE:

  • (AVE): EPISCOP AVERCHIE TAUȘEV, Marea apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1999
  • (DIM): DIMITRIU SCARTSIUNI, Profeții despre Antihrist, Atena, 1991
  • (IGN2): SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvînt despre moarte, Ed. Ileana, 1997
  • (IOA): SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puțul și Împărțirea de grîu, Bunavestire, 1995
  • (IUS): Sfîntul IUSTIN POPOVICI, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2002
  • (NIL): SFÂNTUL NIL ATHONITUL, Minuni și vedenii, Sfîntul Schit al Sfîntului Vasile cel Mare – Sfîntul Munte Athos, 1935
  • (SER1): CUVIOSUL SERAFIM ROSE: Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Sofia, 2001
  • (SER2): CUVIOSUL SERAFIM ROSE, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, 1995
Citeşte şi:  Părintele Proclu Nicău: Dacă un preot a slujit cu catolicii, Duhul Sfânt îl lasă în părăsire

Note

1 „Nu întotdeauna este bună unirea; uneori și despărțirea e bună. Iar «sabie» este cuvîntul credinței, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni și de rude, dacă aceștia ne împiedică de la buna cinstire de Dumnezeu, Și nu ne îndeamnă să ne despărțim de aceștia fără pricină, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credință și, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedică de la credință” (Sfințitul Teoflact, în tîlcuirea la Matei). La care Sfîntul Ioan Scărarul adaugă că, „sabia” lui Hristos îi desparte „pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materialnice de iubitorii de cele nematerialnice, pe iubitorii de slavă de cei smeriți în cuget” (în subînsemnările tîlcuirii epistolelor lui Pavel). Deci pacea fără adevăratul Hristos nu se poate, și pînă nu se vor despărți pentru totdeauna cei ai Lui de cei ai Satanei nu va fi pace.

2 „Căci toți dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95:5)

3 Aceasta e hula neiertată împotriva Sfîntului Duh, Duhul Adevărului, Care, la Sfintele Soboare ale Bisericii poruncește prin gura Sfinților Părinți așa: „Episcopul, sau preotul sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească” (Canonul 45 al Sfinților Apostoli). „Porunca aceasta întreabă Cuviosul Iustin Popovici – este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?
Apoi — urmează tot el — „Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: «Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.» Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu? Canonul 46 al Sfinților Apostoli: «Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească, «Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?» Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar” (IUS). Și e vorba de rugăciunea împreună cu ereticii Creștini, nu cu păgînii și cu ateii! Căci la „San’ Egidio” de la București au fost toți necredincioșii, printre care și un Japonez, „preot” al Bisericii Atee!

4 Vedeți? Sfintele Soboare a toată lumea și cele locale „prezidate” de către Sfîntul Duh, Care vorbea prin aleșii Săi – Sfintele Soboare așadar, care au hotărît pentru totdeauna adevărurile de credință, adică sfintele dogme, nu mai sunt în putere, sunt „depășite”, și hotărîrile lor trebuie schimbate de o „congregație” ce lucrează după cum vrea ea!

5 Mai departe, Sfîntul Efrem vorbește și despre răutatea „fiului pierzării” astfel:
„Apoi, împărăția aceluia se va întări și va bate cu mînie pe trei împărați mari. Iar după aceea, se va înălța inima lui, și va vărsa amărăciunea lui punînd înainte, din Sion, veninul morții: tulburînd lumea, va clătina marginile, va necăji toate, va pîngări sufletele. Nu se va arăta ca un cucernic, ci în toate ca unul fără de omenie: mînios, cumplit, nestatornic, înfricoșat, urît, uricios, sălbatic, pierzător și silindu-se a arunca în groapa păgînătății tot neamul omenesc prin a sa nebunie”

6 Avem știre despre o „repetiție” a încoronării Antihristului, care – oricît de caraghioasă ar fi — nu poate să nu ne dea de gîndit:
„Guru Maharaj-ji fost propovăduit «dumnezeu» încă de cînd avea 15 ani, iar familia lui (compusă din mamă și trei frați) era «sfînta familie». Organizația lui, «Misiunea Luminii Divine», avea comunități (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80.000 de prozeliți ai lui, trebuiau să renunțe la plăcerile lumești și să mediteze în scopul de a obține starea de «conștiință lărgită», care să le aducă pacea desăvîrșită, fericirea și extazul» – adică o stare în care totul în jur este minunat și desăvîrșit întocmai așa cum este. Cu ocazia unei inițieri speciale, în care ei «primesc știința», discipolilor Îi se arată în lăuntrul lor o lumină foarte puternică. Pe lingă această «știință», discipolii aceștia mai sunt uniți și în credința că Maharaj-ji este «Stăpînul Universului», care a venit să instaureze Noua Eră («New Age») de pace pentru întreaga omenire. […]
În 1973, «Misiunea Luminii Divine» a închiriat Astrodomul din Houston (o imensă bază sportivă), cu scopul de a organiza acolo «evenimentul cel mai sfînt și mai semnificativ din istoria omenirii». Prozeliți din întreaga lume aveau să vină acolo pentru a se închina zeului lor și pentru a începe convertirea întregii Americi. Apariția lui Maharaj-ji a fost primiră cu ovații colosale, în timpul spectacolului el stînd pe un tron înalt și avînd pe cap coroana de aur «a lui Krishna». Pe tabelele de afișaj electronic apărea în flașuri cuvîntul «D-U-M-N-E-Z-E-U». Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plîngeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă, iar orchestra cînta «The Lord of the Universe» («Stăpînul Universului»), cu textul și muzica adaptate după un imn protestant.
Ceea ce am descris mai sus nu e decît o repetiție a închinării la Antihrist ce va fila sfîrșitul timpului, de închinare adică la «cel ce se va înălța mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4)” (SER2).

7 După ființă deci, nu după dar!

8 Cum zicea abatele iezuit Teilhard de Chardin.

9 Iar Creștinii cei de pe urmă, dimpotrivă, „își vor grămădi învățători după poftele lor, căci va fi vremea cînd nu vor mai suferi învățătura cea sănătoasă” (2 Timorei 4:3). Stih pe care Sfatul Teofilact îl deslușește așa: „Cu zicerea «își vor grămădi», Apostolul arată nealeasa și tulburata mulțime a învățătorilor. Căci aceștia au să se aleagă la hirotonie de mulțimile cele tulburate ale noroadelor, care nu fac nici un lucru cu cuvînt [«rațiune», n. m.) și că deslușire [«dreaptă-socoteală», «discernămînt», n. m.], ci aleg și hirotonesc învățătorii care le urmează poftele, zicînd și făcînd cîte sunt spre îndulcirea și mulțumirea lor” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

10 După ruperea de Biserica Universală (catolică) a Bisericii romane, care s-a numit ea însăși „Catolică”, spre înșelarea celor neștiutori.

Autor: Florin Stuparu