4. Limba Babilonului

Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă (Psalmi 136, 11).

Diplomaţia, adică arta profesională a compromisului, este cu totul străină de morala creştină prin natura sa: Ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate că acceptabilă în politica lumească, nu este adecvată în Biserica lui Hristos care nu este din această lume. Chiar îşi poate închipui cineva cu adevărat mucenici diplomaţi sau mărturisitori abili ?!

Politica ecumenistă – inspirată de iad, a absorbit atât experienţa cât şi practica numeroşilor vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos

,,Politica Vaticanului”, ,,diplomaţia Vaticanului” cu a sa reservatio mentalis[13] au devenit termeni comuni ai unei realităţi cu o practică veche de secole – de intrigi, cruzime, imitaţie – în spatele ei. Politica ecumenistă, care este inspirată de iad şi care a absorbit atât experienţa Vaticanului, cât şi practica numeroşilor alţi eretici, schismatici şi vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos, a dobândit un rafinament fără precedent de-a lungul căii sale spre sincretism (via sincretistica) şi un succes nemaiauzit în justificarea oricărui fel de compromis. Pentru moment ea nu a făcut uz considerabil de forţă, dar doar pentru moment …

Limbajul ecumenismului, acest jargon universal al Babilonului din zilele noastre, această unealtă a forţelor anticreştine, ar merita un studiu moral-lingvistic special. Noi dorim doar să remarcăm perfecţiunea sa vicleană şi demonică universală. Deocamdată, acest limbaj este unul din instrumentele principale ale apostaţilor.

Se face apel la el pentru a justifica toate fărădelegile şi minciunile lor, toate trădările lor faţă de Hristos şi Biserica Sa, toate compromisurile lor – de la rugăciuni în comun cu ereticii şi idolatrii, care sunt interzise de canoane, până la o ridicare arbitrară a anatemelor pentru eretici nepocăiţi (monofiziţi şi papistaşi).

Prin intermediul acestui limbaj, ei încearcă să-şi ascundă dispreţul pentru Sfânta Scriptură şi ostilitatea faţă de Sfinţii Părinţi, ostilitate care devine evidentă exact atunci când ei încearcă în zadar să adapteze teologia patristică la presupunerile lor nenorocite ! Necesitat pentru a-i uni într-o biserică-desfrânată pe reprezentanţii celor mai variate confesiuni şi culte: de la idolatrii păgâni la ortodocşi, acest limbaj este neobişnuit de elastic şi flexibil.

Înclinaţia către generalizări a ecumeniştilor şi utilizarea înţelesurilor abstracte ale exprimării care este atât de străină conştiinţei ortodoxe a fost adusă în discuţie încă de la cel de-al doilea Sobor al BORD din 1938: ,,Rezoluţiile conferinţelor ecumeniste suferă adeseori de neclaritate, caracter difuz, reticenţă şi o nuanţă de compromis; uneori ele dezvoltă formulări în care aceleaşi expresii pot fi interpretate diferit”[14].

Bazându-se pe principiul ecumeniştilor – a nu se discuta nici o diferenţă confesională, ci a încerca în orice mod posibil a dezvălui şi accentua elementele de asemănare şi punctele de apropiere –, acest limbaj îi induce în eroare pe oamenii neinstruiţi în teologie. Li se prezintă un substitut al dragostei – un pluralism bisericesc: ,,Credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple, depinzând de cultură”, şi fac ca ambiguitatea sau neclaritatea exprimării verbale să treacă drept adevăr. ,,Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) ![15]

Născocirea ,,pluralismului credinţei” (,,credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple”) este respinsă de întreaga Sfântă Tradiţie. În special, de viaţa şi lucrarea marelui Dascăl al Bisericii, Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, care a trăit în secolul al II-lea, când creştinismul se răspândise deja printre multe popoare din Răsărit şi Apus cu diferite culturi şi caractere specifice naţionale. Potrivit Sfântului Irineu, ,,în pofida faptului că Biserica este răspândită pretutindeni în lume, dar în virtutea Aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea, şi datorită continuităţii aceleiaşi chemări apostolice, ea păstrează aceeaşi învăţătură pretutindeni. Ea are aceeaşi credinţă, ca şi cum ar avea un [singur] suflet şi o [singură] inimă; ea propovăduieşte şi învaţă în acelaşi chip, ca şi cum ar vorbi cu o [singură] gură. Şi cu toate că limbile lumii nu sunt asemenea, puterea Tradiţiei este aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germanice nu cred şi nu propovăduiesc credinţa în felul lor propriu; nici bisericile din Iveron, din ţinuturile celtice, din Răsărit, din Egipt, din Libia, şi nici Bisericile întemeiate în ţinuturile dimprejurul ţinuturilor mediteraneene. Dar aşa cum soarele, această creaţie a lui Dumnezeu, este acelaşi în toată lumea, tot aşa propovăduirea adevărului, fiind una şi aceeaşi în întreaga Biserică, străluceşte şi luminează pe toţi”[16].

Falsificatorii adevărului încearcă foarte adesea să ,,dovedească” minciunile ecumeniste, despre ,,pluralismul ecleziastic”, despre ,,pluralitate în unitate” referindu-se la unitatea în treime a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ,,exemplul cu Sfânta Treime … este lipsit de temei, jignitor la adresa lui Dumnezeu şi blasfemiator, deoarece aşa numitele ,,biserici” sunt biserici false în comparaţie cu singura Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu pot fi una cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Dumnezeu Tatăl este Adevăr (Ieremia 10, 10), Fiul lui Dumnezeu este Adevăr (Ioan 14, 6), Sfântul Duh este Adevăr (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să unească bisericile, dacă ele vor să fie una, fiindcă Adevărul nu poate fi unit cu păcatul”[17]. Minimalismul spiritual şi moral al ecumeniştilor determină vocabularul lor flexibil; intoleranţa şi grosolănia lor izbucnesc doar atunci când se simt prinşi cu minciuna de Sfinţii Părinţi, mai ales de mărturisitorii Ortodoxiei. În consecinţă, aceşti lupi în piele de oaie au declarat în ascuns război împotriva lor caracterizând întreaga Sfântă Tradiţie prin termenul detestabil de ,,ideologie”.

Oricine este familiarizat cu limbajul ecumeniştilor ştie cu câtă insistenţă le place să repete cuvintele ,,adevăr” şi ,,dragoste”, deşi ele sunt în realitate doar nişte cuvinte pentru ei. ,,Adevărul vine de la Dumnezeu, este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, şi este înţeles prin harul lui Hristos”[18]. Întregul adevăr, nu cel ştirbit, se află în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) deoarece, potrivit cuvintelor Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu care este Dumnezeul Adevărului, sau Adevărul Însuşi. Nu căutaţi nicăieri altundeva adevărul ! Există unele asemănări cu adevărul în afara ei; dar adevărul adevărat este exclusiv înlăuntrul ei”[19].

Adeseori, când citim documente, cuvântări şi mesaje ale ecumeniştilor, noi am remarcat prăpastia care există între sofismele lor viclene şi cuvintele Sfinţilor Părinţi limpezi ca apele vii. Cuvintele viclene ale limbii Babilonului ascund de obicei mândria minţii şi adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Lipsa de noimă şi atotcuprinderea lui ne amintesc de ,,maca-vorbitul” personajelor lui George Orwell din faimoasa lui carte 1984, iar ,,adevărul” şi ,,dragostea’’ ecumeniste se asociază involuntar cu realităţile orwelliene – ,,minidragoste” şi ,,miniadevăr”.

Ca exemplu, noi vom cita cuvintele Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei, unul dintre cei mai feroce ecumenişti, luate din cuvântul pe care l-a ţinut înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”[20]. Această cuvântare evocatoare plăcută pentru auz, asemenea unui cântec al unei ,,sirene ecumeniste”, îi farmecă pe cei care nu mai aud glasul bunului Păstor (a se compara cu Ioan 10, 3-5, 11):

,,Prietene al meu, dragul meu creştin, am nevoie să-ţi întorci privirea către Hristos, pentru a-mi deschide inima … Trupul se dezvoltă astfel încât să cuprindă întreaga lume, şi Biserica trebuie să devină taina omenirii şi a universului. Noi trebuie de asemenea să avem un presentiment al trupului unit în întâlnirea religiilor şi culturilor … India şi budismul mărturisesc despre lume ca fiind teofania, şi despre om ca fiind lumea dinlăuntru. Legea din iudaism şi islamism este un obstacol pentru ritmul morţii. Socialismul, dacă recunoaşte libertatea spiritului, individualismul, dacă contestă singurătatea şi finalitatea, va fi capabil, datorită unei influenţe creştine, să stimuleze această comunicare, eliberarea şi sinceritatea pe care o constituie adevărul (sic !) omului.

Călugării răsăriteni văd pe Alfa ceresc în Hristos, creştinii revoluţionari ai ,,lumii a treia” văd pe Omega al istoriei în El. Dar Hristos este Alfa şi Omega în acelaşi timp … Vai, Duhul pătimeşte exact ca Hristos. Ura este nebunie, şi cea mai rea nebunie a raţiunii perfide, şi sloganurile teologice, în care noi vrem să-l cuprindem pe El, sunt moartea Lui (nonsens blasfemiator), întocmai ca o indiferenţă, batjocură, plictiseală şi deşertăciune. El iubeşte mândria ateilor (?!) (a se compara cu Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har [Iacov 4, 6; I Petru 5, 5]) şi smerenia celor credincioşi, dar sclavia şi înjosirea Îl fac să sufere … Respingerea caracterului ecleziastic al confesiunilor ,,heterodoxe”, respingerea legăturii reale cu Dumnezeu în alte religii, demonizarea unui ateu. Toate acestea, potrivit Sfântului Apostol Pavel (?!) sunt răutate, perfidie, rea intenţie …

Sarcina noastră comună – spune acest ecumenist antiohian – este dezvoltarea unui creştinism post-ideologic (sublinierea lui Ignatie al IV-lea) unde adevărul nu este un sistem, ci o Persoană, mărturisind dragostea absolută … O astfel de dragoste, prin sporirea continuă a intensităţii comunicării, dobândeşte treptat puterea mărturiei. Ea va fi capabilă să unească treptat adevărurile parţiale, care se vor completa reciproc, în loc să se contrazică unul pe celălalt, şi astfel va înceta să fie parţial … Adevărul înseamnă întâlnire, şi Biserica trebuie să devină locul celei mai intense întâlniri”.

Dorinţa de a face din Biserica lui Hristos locul tuturor soiurilor de ,,întâlniri” şi căutarea unei ,,reciprocităţi neobişnuite” nu numai cu romano-catolicii, ci şi cu musulmanii, evreii, budiştii, ateii, socialiştii, revoluţionarii etc – această dorinţă este obiectivul urmărit de Ignatie al IV-lea şi tovarăşii lui ecumenişti.

Vorbind despre dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu, acest ,,ierarh ortodox” recurge la o metaforă pe care noi refuzăm categoric să o cităm din cauza indecenţei ei. Ignatie al IV-lea face uz de termeni sexuali freudieni pentru poliloghia sa pe care el o numeşte ,,intuiţie”. El observă că la începutul secolului nostru ,,marea sofiologie rusă a încercat să exprime această intuiţie”[21] (el are în vedere sofianismul şi pe autorii săi ereziarhi, clericii Pavel Florenski, Serghie Bulgakov şi adepţii lor despre care vom discuta în capitolul respectiv).

Ne-am permis să cităm considerabil din cuvântarea lui Ignatie al IV-lea în care el a exprimat atât de remarcabil patosul general al ecumenismului, sincretismul şi importanţa sa. Este adevărat, intelectualismul nu înseamnă întotdeauna veneraţie şi frică de Dumnezeu … Probabil pe cei asemenea lui Ignatie al IV-lea îi avea în vedere Episcopul Maxim de Pittsburg când îi numea ,,teologi instruiţi” care pot ,,înţelege termenii teologici şi conotaţiile fine” ale dialogurilor ecumeniste, în special pe cele ale Acordului de la Balamand cu catolicii, care ,,nu pot fi înţelese, nici interpretate corect de teologi neinstruiţi şi de laici”[22]. Pe câtă vreme îi face dreptate stilului însufleţit şi erudiţiei remarcabile ale lui Ignatie al IV-lea, trebuie să remarcăm cât de ostili sunt, spre deosebire de el, ecumeniştii renovaţionişti din Patriarhia Moscovei – Kochetkov, Sviridov, Chistiakov şi cei asemenea lor, care-şi impun încet şi exasperant ,,adevărurile” lor în paginile publicaţiei pariziene Gândirea Rusă.

Haideţi să observăm că cuvintele ,,patriarhului” Antiohiei au constituit o predică şi au fost rostite de la amvon înainte de o slujbă liturgică. Mai târziu, cuvântul în întregime vătămător din punct de vedere duhovnicesc a fost publicat de Jurnalul Patriarhiei Moscovei, care la acea vreme (1989) era aproape singura sursă din care milioane de oameni din Rusia, care năzuiau cu sete după Ortodoxie, ar fi putut afla ceva despre învăţătura Bisericii. Practic, toate numerele acestui periodic serghianisto-ecumenist sunt împestriţate cu ,,predici” şi texte similare. La orice pas întâlneşti mostre curente de ,,teologhisire” ecumenistă. Nu mulţi oameni se miră astăzi, şi încă mai puţini îşi exprimă indignarea. Iată, de exemplu, textul unei telegrame patriarhale: ,,Eminenţei sale hambo-lama Gaadan, preşedintele Conferinţei Budiste pentru Pace: Iubiţi fraţi ! Vă salut cordial pe voi şi pe toţi fraţii budişti … Am încredere că noi vom continua … să ne unim eforturile în domeniul dezvoltării spirituale şi al înălţării omului … Fie ca eforturile voastre să fie binecuvântate … Alexie, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”[23].

Pe lângă aceasta, care era subiectul conferinţei la care participa ,,eminenţa sa” hambo-lama Gaadan şi alţi ,,fraţi budişti” ai patriarhului Alexie al II-lea, salutaţi şi binecuvântaţi de el în exprimările citate mai sus ? Jurnalul Patriarhiei Moscovei informează: ,,Ei au avut 5 teme de discuţie pe agenda de zi: filozofia budistă şi lumea contemporană; armonia dintre natură şi om; principiile etice budiste şi creşterea copiilor în spiritul păcii; moştenirea artei budiste, astrologia şi tradiţia orientală în budism”[24]. După cum vedem, ,,prea sfinţitul” întâistătător al Bisericii Ortodoxe invocă o binecuvântare (ar putea fi binecuvântarea lui Dumnezeu ?) asupra celor de religie străină care sunt implicaţi, printre alte lucruri, în astrologia ocultă care este interzisă de Biserică.

În acelaşi număr din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Patriarhia Moscovei a subscris de asemenea în mod oficial la următoarea declaraţie eretică: ,,Bisericile Evanghelică[25] şi Ortodoxă sunt chemate deopotrivă de Iisus Hristos, Domnul lor să mărturisească şi să slujească”[26]. Ar trebui să mai fie oare cineva mirat de propaganda heterodoxă şi sectară dezlănţuită în ultima vreme în Rusia ?

În orice caz, ecumeniştii ,,ortodocşi” de astăzi înţeleg atât mărturisirea, cât şi slujirea într-un mod pe deplin protestant. Ceea ce episcopii ecumenişti propovăduiesc cel mai des nu este mărturisirea adevăratei credinţe, mântuirea sufletului sau împotrivirea faţă de apostazie. Ei socotesc că adevăratul scop al luptei duhovniceşti este … ,,dreptatea socială, egalitatea economică între naţiuni, păstrarea sistemului nostru ecologic”[27].

Mitropolitul Damaschin (Elveţia, Patriarhia Constantinopolului) spune: ,,Pentru Ortodoxie, a sluji omul contemporan nu înseamnă pur şi simplu a-l circumscrie din nou în plan teoretic în conţinutul spiritual al Tradiţiei patristice. Este necesar a pune în funcţiune această tradiţie, pentru a ţine piept problemelor presante ale vremurilor noastre, pentru a aplica în mod imparţial principiile dreptăţii sociale în depăşirea inegalităţii sociale dintre Răsărit şi Apus, dintre Nord şi Sud”[28]. Patriarhul Bartolomeu: ,,Unificarea Europei din punct de vedere politic, economic etc trebuie să fie însoţită de păstrarea şi consolidarea civilizaţiei europene”[29]; ierarhii săi din diaspora: mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Stelian al Australiei (despre opiniile sale blasfemiatoare, a se vedea capitolul despre Acordul de la Balamand), arhiepiscopul Iacov şi Episcopul Maxim de Pittsburg (USA) şi mulţi alţi ierarhi falşi – ei cu toţii aduc pietre pentru înălţarea ,,casei comune” a apostaţilor, a turnului lui Babel. Sunt puţine [lucruri] care i-ar opri de la această nelegiuire. Astfel, chiar judecata lor cu privire la sfârşitul lumii intră în categorii socio-politice.

Aniversarea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Apostol Ioan Teologul, care a fost organizată de Patriarhia Constantinopolului, s-a transformat într-un simpozion de ecologie ,,Apocalipsa şi mediul înconjurător”. Deschiderea acestui forum a avut loc în ziua prăznuirii morţii Sfântului Ioan Teologul. ,,Politicieni, oameni de ştiinţă şi clerici s-au adunat într-un talmeş-balmeş babilonian, au discutat despre soarta planetei la sfârşit de secol. Festivitatea a fost onorată de prezenţa lui Boutros Ghali, secretarul general al ONU, Al Gore, vicepreşedintele SUA, prinţul Filip al Marii Britanii, prim-ministrul grec Andreas Papandreou, şi mulţi alţi politicieni şi reprezentanţi ai mişcării ecologice din lume. De asemenea, au fost prezenţi Arhiepiscopul George Carey de Canteburry, Episcopul anglican Desmond Tutu de Africa de Sud, cardinalul Edward Cassidy, mulţi romano-catolici şi protestanţi, şi chiar câţiva muftii”[30]. Patriarhii ortodocşi – cei al Alexandriei, Antiohiei, Serbiei, României, un episcop al Bisericii Greciei şi un reprezentant al Patriarhiei Bulgariei au participat de asemenea.

Cei reuniţi la Patmos au exploatat problemele dureroase ale omenirii, când au încercat să prezinte Apocalipsa, cea mai mistică dintre cărţile Noului Testament, doar ca pe o avertizare cu privire la o catastrofă ecologică. Aşa cum se obişnuieşte la adunările ecumeniste, şi aici ei au substituit adevărul cuvântului lui Dumnezeu ,,traducându-l în ’limbajul’ noii perspective globale, care în mod paradoxal dă o formă creştină esenţei sale anti-creştine şi anti-scripturistice”. Complicii lui antihrist au vrut să reducă semnificaţia universală a Apocalipsei la o simplă voce în apărarea naturii, oferind în schimb vise ecumeniste despre ,,noua ordine mondială” mai bună şi pace şi securitate în întreaga lume. ,,Nu din întâmplare nu s-a discutat nimic la Patmos despre fragmentele din Apocalipsă, care sunt strâns legate de perspectivele eshatologice ale Bisericii lui Hristos – stingerea celor şapte sfeşnice, semnul venirii lui antihrist, şi persecuţia Bisericii de dinainte de sfârşitul lumii. Arhimandritul Pavel Nikitaris, stareţul Mânăstirii din Patmos nota cu întristare: ,,Ei au vorbit despre om, nu despre Dumnezeu; despre făpturi, nu despre Creator”[31].

,,Prăznuirea” amintirii binecuvântatului martor ocular al tainelor care a fost săvârşită de participanţii constantinopolitani şi alţi ,,ortodocşi” prezenţi pe sfânta insulă poate fi socotită doar o batjocură. Cât de mult trebuie să fi urât ei cuvintele lui: Tot cel ce calcă porunca şi nu rămâne întru învăţătura lui Hristos, nu are pre Dumnezeu. Deşi apostolul dragostei, el ne-a învăţat să nu-i primim în casă pe cei care vin cu o învăţătură diferită de învăţătura lui Hristos, nici să nu le dăm bineţe. Că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 9-11).

Nu a fost o faptă rea a supune un text scripturistic ,,interpretării şi dramatizării libere’’ săvârşite de ,,un binecunoscut poet, care este cu totul străin de viaţa Bisericii şi de credinţă” ? Îl au ei pe Dumnezeu, aceşti organizatori ai prăznuirii ,,pan-ortodoxe” din Patmos, care au aranjat ca aceasta să se încheie cu o interpretare teatrală a melodiei ,,Voice to the woman” cu Irene Papas în rolul principal ? Acum câţiva ani, această actriţă greacă şi-a surprins ţara cu un disc în care-i chema pe oameni să-l iubească pe satan şi care etala în mod atrăgător numărul apocaliptic al fiarei pe coperta sa[32].

Este remarcabil că locuitorii ortodocşi din Patmos şi cei care au sosit din alte locuri, şi care au protestat împotriva acestei fărădelegi au fost izgoniţi sau arestaţi de poliţie până la sfârşitul festivităţilor. Materialele tipărite şi pancartele ,,teroriştilor”, aşa cum i-au numit poliţiştii pe clericii şi mirenii protestatari, au fost confiscate imediat. ,,În timpul acelor zile, oamenii, care i-au văzut pe cardinalii eretici intrând liber în bisericile şi mânăstirile ortodoxe, s-au simţit ca şi cum erau ocupaţi de papistaşi. Şi totuşi, un strigăt puternic al unui mărturisitor vârstnic: ,,Bartolomeu este un trădător al Ortodoxiei!” a ajuns la urechile patriarhului înainte de plecarea sa la bordul iahtului său luxos sub drapel britanic”[33].

Puterea lumească care grăieşte prin episcopii trădători forţează mass-media sa obedientă să repete aceste minciuni vătămătoare de o mie de ori. Aşa este şi Gândirea Rusă, ostilă faţă de orice implică denumirea sa. Publicarea sa este subvenţionată de Vatican, şi astăzi este cel mai ieftin ziar din Rusia, asemenea fostelor publicaţii sovietice Pravda şi Izvestia[34].

Fiind în acord total cu o legiune de publicaţii democratice ecumeniste similare, Gândirea Rusă este capabilă să vorbească doar în clişee ideologice. Dacă ei scriu despre papa de la Roma, atunci, desigur, el este ,,singurul dintre liderii religioşi şi politici …, care poate fi auzit şi înţeles de aproape întreaga populaţie a planetei. Limbajul său este universal …, glasul său a fost întotdeauna glasul adevărului” etc[35]. Investindu-l pe papă cu ,,infailibilitate” şi ,,sfinţenie”, Gândirea Rusă excelează în a-i ,,lumina” pe credincioşii ruşi cu ideile papistaşe ale cardinalilor Joseph Ratzinger, Henri de Lubac, Louis Bouyer şi ale celor asemenea lor. Din pricina naturii şi conţinutului publicaţiilor Gândirii Ruse (Russkaia Mysl în limba rusă), acest ziar a fost numit în mod corespunzător Gândirea Vaticanului (Vatikanskaia Mysl). Invariabil ecumenistă şi pro-catolică, Gândirea Rusă recunoaşte că a devenit conştientă de ,,unitatea inevitabilă” şi de necesitatea de a ,,depăşi diferenţele confesionale”, şi îşi exprimă ,,dorinţa de a lepăda povara a tot ceea ce este vechi, demodat, nenecesar şi care împiedică progresul” (adică, ,,povara” Ortodoxiei)[36]. Cu alte cuvinte, se sugerează desfiinţarea Sfintei Tradiţii şi renunţarea la sfinţii mucenici şi mărturisitori care au stat neclintiţi şi fără a face compromisuri până la moarte, pentru puritatea credinţei ortodoxe.

Practicând mersul pe sârmă ecumenisto-iezuit, acest ziar meditează adeseori la ,,criza” Ortodoxiei şi la ,,mijloacele de apropiere” de Roma. Fiecare număr din Gândirea Rusă publică articole, dări de seamă şi cuvântări ale clericilor ,,ortodocşi” ai Patriarhiei Moscovei – protopopul Ioan Sviridov, egumenul Inochentie (Pavlov), preoţii Gheorghe Kocetkov, Alexandru Borisov şi alţii asemenea lor, ale căror nume au devenit neplăcute pentru credincioşii din Rusia din cauza aderării lor la catolicism, ecumenism şi renovaţionism. Aceşti agenţi de influenţă ai CMB şi ai Vaticanului răspândesc neobosit ideile duşmanilor Ortodoxiei. Protopopul Ioan Sviridov, de exemplu, a declarat că ,,şi una şi cealaltă Biserică mărturisesc acelaşi Crez niceo-constantinopolitan (sic !) … Noi suntem deja una, în ciuda neînţelegerilor. Un dialog cu romano-catolicii trebuie să existe şi este cea mai însemnată problemă pentru poporul ortodox … Ecumenismul are nevoie de reînnoirea ideilor, pentru a deveni eficient în istorie”[37]. Pe aceeaşi pagină a ziarului Gândirea Rusă, cardinalul Silvestrini îi ţine isonul: ,,Relaţiile dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxă sunt întrucâtva paradoxale. La urma urmei, ele au totul în comun (sic !): tainele, ierarhia, spiritualitatea, teologia, toate acestea corespunzând în toate în ce priveşte adevărurile fundamentale (?!). Cu toate acestea, reunirea lor are loc cu o întârziere cronică pricinuită de numeroşi factori cunoscuţi nouă tuturor … Istoria ne face să ne confruntăm cu necesitatea urgentă de a urma tocmai această cale de apropiere de ortodocşi”[38].

Pe cât se apropie de eretici, pe atât ,,ortodocşii” călcători de lege se retrag din Biserică; ei pierd nu numai judecata creştină (pe care, cel mai probabil, nu au avut-o dintru bun început), ci şi o precauţie elementară şi un simţ al măsurii. În ciuda tuturor acestor lucruri, ei sunt publicaţi de angajatorii lor, printre care toleranta Gândire Rusă[39], care şi-a pierdut nivelul înalt de altădată. Haideţi să luăm în considerare articolul preotului Gheorghe Cistiakov, ,,Fericit va fi, cel care va lua şi va lovi [pruncii tăi de piatră]” – al cărui titlu singur spune foarte mult[40]. Tot acest text vast este plin de monstruozităţi, care se întrec una pe alta. Iată una dintre ele: ,,În primul rând, ei declară creştinismul singura perspectivă corectă asupra lumii[41], adică ei îl înteleg ca pe o ideologie … În al doilea rând, toţi cei care nu sunt de acord cu ei chiar în lucrurile mici, sunt clasificaţi imediat printre eretici … Până şi patriarhii Constantinopolului, Antiohiei, Bulgariei şi alţii sunt număraţi aproape mecanic printre eretici, pentru că folosesc noul calendar”[42].

Cistiakov merge chiar până la a condamna învăţătura patristică şi reuşeşte să o opună Sfintelor Scripturi: ,,Literatura ascetică interpretează creştinismul ca pe o luptă cu patimile. Este posibil ca tocmai această orientare să-l facă [să fie] atât de lipsit de apărare în faţa infiltrării lui cu mentalitatea care necesită o cercetare a inamicilor, ereticilor etc[43]. Realitatea este că Biblia nu conţine vreo învăţătură cu privire la o luptă cu patimile (sic !) … Sfinţii Apostoli văd calea creştinului nu ca fiind calea plină de luptă cu patimile[44], ci ca fiind una de lepădare a hainelor vechi şi de depăşire a ei (?). Dacă noi credem că răul este asemenea îmbrăcămintei care poate fi lepădată, aceasta înseamnă că-l înţelegem ca pe ceva exterior, care nu este inerent în ce priveşte profunzimea sinelui … Dacă începem să analizăm păcatul … ne transformăm în luptători, şi creştinismul nostru se sfârşeşte pur şi simplu aici. Noi mutăm lupta din profunzimea conştiinţei noastre în lumea exterioară şi începem să ne luptăm cu oricine pare să gândească şi să acţioneze diferit etc”.

Folosind pentru titlul articolului său cuvintele psalmului 136, unul dintre cei mai iubiţi psalmi de ortodocşi, pe care-l cântă cu multă sensibilitate în vremea Postului Mare: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns …, acest hulitor îşi permite să-şi bată joc de sfântul psalmist şi de tâlcuirea patristică a ultimelor cuvinte ale acestui psalm: Fericit este care va apuca, şi va lovi pruncii tăi de piatră. În schimb, el oferă jalnicele lui presupuneri: ,,Timp de 2.000 ani, scriitorii bisericeşti au încercat să le tâlcuiască poporului lui Dumnezeu, şi ca o regulă, ei sunt de acord că psalmistul nu vorbeşte aici despre copiii babilonieni, ale căror capete sunt blestemate de autorii psalmului 136, ci despre intenţiile rele pe care cineva ar trebui să le reprime în cugetul său încă de la început, fără a aştepta ca ele să dobândească putere. Noi credem că această explicaţie evlavioasă … nu este tocmai corectă. Psalmul vorbeşte despre copii, şi Cartea Estirei vorbeşte de asemenea despre măcelul real … Nu ar trebui să fie în acest chip. Cu toate că aşa au stat lucrurile cu Mardoheu. Poate că aceasta nu este aşa, chiar dacă acesta a fost visul autorilor psalmului 136”.

Acest moralist încrezut, care a ridiculizat Sfânta Carte a Psalmilor, ale cărei exprimări au fost citate adeseori de Domnul Însuşi, a avut în mod evident un motiv pentru a omite rugămintea stăruitoare sumbră a acestui psalm care precede cuvintele despre uciderea copiilor: Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă. Fata Vavilonului este numele dat de sfântul psalmist Babilonului însuşi, care este necredinţa şi păcatul. Mai mult, Babilonul, aşa cum ştie toată lumea, este sinonim cu Biserica desfrânată a Babilonului. Judecând după numeroasele lui comentarii, acest hulitor aparţine acestei Biserici. Împreună cu alte slugi ale Babilonului, el îşi va primi răsplata. Răposatul Patriarh Timotei al Ierusalimului a spus despre ele: ,,Bunule Iisuse Hristoase ! Sunt oameni în Biserica Ta care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie: … ei au uitat Ierusalimul şi au îmbrăţişat Geneva, unde au creat noile table ale legământului. Dar şi tu, Geneva, înălţată până la cer, vei fi coborâtă până la iad !”[45]

Sume enorme de bani sunt cheltuite pentru propagandă şi inculcarea de idei ecumeniste anti-ortodoxe în conştiinţele a milioane de oameni de pe întreaga planetă. Asemenea mass-mediei puternice şi bogate, Gândirea Rusă, acest ziar anti-ortodox şi rusofob al Vaticanului, prin intermediul publicaţiilor sale, a continuat timp de mulţi ani la să-i cheme pe ecumeniştii din toate ţările să se unească.

Se poate presupune cu uşurinţă că în viitorul apropiat critica ecumenismului va fi cenzurată public, şi lupta împotriva lui va fi pedepsită prin lege. ,,Folosind organizaţia Bisericii pentru scopurile lor lumeşti, ocârmuitorii lumii vor considera în mod categoric că toţi cei care îndrăznesc să protesteze sunt ,,terorişti”. Nu fără motiv, în cartea sa dedicată problemelor mediului înconjurător, Al Gore, vice-preşedintele SUA, i-a declarat pe creştini – care nu se gândesc la pământ ca la propria casă [Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14)] – duşmanii societăţii şi progresului. Nu fără motiv, tocmai el a fost cel care, împreună cu secretarul general al Naţiunilor Unite, s-a îngrijit în mod special de pregătirile pentru întrunirea din Patmos …”[46]. Războiul diabolic împotriva Ortodoxiei nu a încetat nicicând; astăzi el doar şi-a schimbat tactica fără a deveni mai puţin feroce.

[13] Acest termen indică metoda legitimată de Roma de a-i induce în eroare în mod conştient pe oameni prin intermediul exprimării intenţionat ambigue a ideilor.

[14] Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, la care au participat reprezentanţi ai clerului şi mirenilor, 1/14 – 11/24 august 1938, Sremski-Karlovtsi, Iugoslavia, Belgrad, 1939, p. 301, 306.

[15] ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. A se vedea Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.