Sfântul Iustinian cel Mare, care a domnit de la 527 la 565, este pretutindeni recunoscut ca fiind cel mai măreţ dintre împăraţii bizantini. Însă obârşia sa era foarte modestă, provenind dintr-o familie de ţărani din provincia Illiriei, în partea de nord-vest a Peninsulei Balcanice. Acolo s-a născut în anul 483, în oraşul Tavresium.

Pomenirea binecredincioşilor împăraţi Iustinian şi Teodora

Unchiul lui Iustinian, pe nume Iustin, fusese porcar în tinereţe, dar pe la douăzeci de ani a plecat din Illiria la Constantinopol. în mare măsură datorită staturii sale uriaşe, a ajuns curând să facă parte din paza palatului imperial, sub împăratul Anastasie. S-a remarcat aşa de mult în acea slujbă, încât împăratul 1-a făcut căpetenia pazei palatului, cu titlul de comite.

Însă Iustin nu şi-a uitat rudele sărace din Illiria. A trimis după unele din ele, inclusiv după tânărul său nepot Iustinian, ca să vină şi să trăiască cu el la Constantinopol. Iustin a avut grijă ca Iustinian să capete cea mai aleasă educaţie pe care capitala o putea da. Mai târziu, Iustin i-a dobândit nepotului său un loc în garda imperială. Când Iustin a ajuns împăratul Bizanţului, în 518, Iustinian, nepotul său favorit, a ajuns sfet-nicul său cel mai apropiat, şi de multe ori el era puterea conducătoare din spatele tronului.

Împăratul Iustin, care nu avea copii, după ce 1-a adoptat oficial pe Iustinian, 1-a făcut cezar în 525, şi asociat la împărăţie, cu rangul de augustus, la 4 aprilie 527. În aceeaşi zi, soţia lui Iustinian, Teodora, a fost încoronată ca Augustă. Apoi, când Iustin a murit, la 1 august 527, Iustinian şi Teodora i-au urmat la tronul imperial.

Constantin Cavarnos îl descrie pe Sfântul Iustinian ca „un foarte credincios şi devotat mădular al Bisericii Ortodoxe, un profund teolog – cel mai bun al vremii sale – care a jucat un rol însemnat în formularea şi aplicarea sfintelor canoane, un apărător, ocrotitor şi păstrător al adevărurilor dogmatice ortodoxe şi al Sfintei Tradiţii, un sprijinitor tare al monahismului, un mare filantrop, ziditor de multe biserici, mănăstiri şi aşezăminte de binefacere (orfelinate, case pentru săraci, azile, spitale), şi un sfânt”.

Ca teolog, a lăsat scrieri însemnate, scrisori şi edicte imperiale ce pregăteau calea convocării celui de-al cincelea Sobor Ecumenic din 553160. Tot lui i se atribuie şi vestitul imn „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, care se cântă Ia fiecare Sfântă Liturghie a Bisericii Ortodoxe.

Ca ziditor de biserici, el a plănuit şi a supravegheat construirea celei mai măreţe biserici ortodoxe înălţate vreodată neasemuita Aghia Sofia din Constantinopol. Tot el a zidit sau a refăcut peste treizeci de alte biserici doar în Constantinopol. Iar la Ravenna, în Italia, a zidit vestita biserică a Sfântului Vitalie, cu mozaicurile fără pereche de pe ziduri. Ca ctitor de mănăstiri, el a întemeiat una dintre cele mai vestite din lume, care funcţionează neîntrerupt din veacul al şaselea: Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

Ca împărat, Iustinian a lucrat la ocrotirea credinţei creştine pe cât i-a stat în putinţă. în faimosul său cod al legilor imperiului, el a încercat să aşeze principiile creştine la temelia legilor. în legile de mai târziu el afirmă învăţăturile de temelie ale Ortodoxiei şi declară că „împăratul nu va avea nici o altă grijă mai mare decât preţuirea şi cinstirea clerului”.

Ca creştin, este descris astfel de către un biograf, Părintele Asterios Gerostergios:

„ Ne stârneşte uimire puterea de a îndura a lui Iustinian în timpul multelor ceasuri de grea trudă a minţii şi lipsire de cele necesare. în măreţul său palat el trăia aproape ca un pustnic. Îi ajungeau câteva ore de somn pentru odihna truditului său trup. Datorită acestui fenomen, era numit «neadormitul». Mânca pe apucate şi trudea din greu. Plăcerea sa cea mai mare era lucrul în bibliotecă. Uşile palatului erau totdeauna deschise pentru toţi – de la patricianul cel mai înalt până la cetăţeanul cel mai de rând… Mărinimia sa era aşa de aleasă, încât şi-o păstra şi în cele mai grele împrejurări ale cârmuirii imperiului. De pildă, când generalul Provus a fost osândit pentru jignirea împăratului, acesta a rupt sentinţa şi i-a trimis generalului iertarea sa: «Vă iert pentru jignirea adusă nouă. Rugaţi-vă ca şi Dumnezeu să vă ierte».”

Se mai spune despre el: „Iustinian era cu adevărat preocupat de a aduce bunăstarea supuşilor săi, smulgând din rădăcini corupţia şi dând acces cât mai lesnicios la justiţie”.

Ca soţ, Iustinian era cu totul devotat şi admirator al soţiei sale, Sfânta Teodora. Ea era o femeie de rând, fiica unui ursar de circ din Constantinopol, pe nume Acachie. Fusese actriţă de circ şi probabil chiar curtezană (cum erau multe actriţe în acea vreme). Sătulă de viaţa în circ, a plecat cu un înalt dregător în Nordul Africii, dar 1-a părăsit la scurt timp şi s-a întors înapoi în capitală. Acolo, într-o căsuţă din apropierea palatului împărătesc, a devenit torcătoare de lână.

Probabil că în acel atelier de tors a întâlnit-o Iustinian pe Teodora, prin anul 520. S-a îndrăgostit aşa de tare de ea, încât 1-a înduplecat pe unchiul său, împăratul Iustin, să ocolească legea ce oprea pe patricieni să se căsătorească cu cineva care fusese cândva actriţă (una din clasele cele mai de jos ale societăţii).

Iustin a făcut acest lucru, acordându-i o distincţie onorifică Teodorei şi apoi dând „un edict că o actriţă retrasă care a primit o distincţie înaltă se poate căsători cu un bărbat de rang înalt”.

Aşa se face că Iustinian s-a căsătorit cu Teodora în 525, doi ani înainte ca el să ajungă împărat. Nu era doar o încăpăţânare copilărească; în acel moment Iustinian avea 43 de ani, era un destoinic conducător militar şi „forţa conducătoare a ocârmuirii unchiului său”. Aşa de mult respecta Iustinian înţelepciunea Teodorei şi iscusinţa ei administrativă, încât i-a încredinţat multe îndatoriri oficiale şi răspunderi. El cerea tuturor dregătorilor imperiali să jure „a fi credincioşi stăpânilor noştri împărăteşti Iustinian şi soţia sa Teodora”.

În aceeaşi parte a codului său de legi el mai afirmă: „După ce am chibzuit la toate aceste lucruri singur, apoi luând-o ca ajutor întru cugetare pe preacucernica mea soţie ce mi-a fost dată de Dumnezeu…” Tot ea primea şi ambasadorii străini şi coresponda cu domnitori străini – lucruri care îndeobşte cădeau în sarcina împăratului. Se spune că ea a fost „probabil cea mai puternică femeie din istoria bizantină”.

Cât era de importantă Teodora pentru soţul său s-a vădit în timpul răscoalei Nika din 532. Răscoala ameninţa să-1 răstoarne pe Iustinian de pe tron. El era gata să fugă din oraş, mai ales după ce sfetnicii săi principali l-au sfătuit să facă astfel. Dar când soţia sa i-a cerut cu tărie să rămână neclintit, şi-a redobândit curajul şi a reuşit să înăbuşe răscoala.

Un alt exemplu al asocierii lor în ce priveşte cârmuirea imperiului este faptul că Teodora a avut rolul de frunte, alături de soţul său, în încercarea de împăcare a monofiziţilor cu ortodocşii. De asemenea, împreună s-au străduit din toate puterile să scape Constantinopolul de prostituţie, slobozind prostituatele de la stăpânii lor şi preschimbând unul din palatele împărăteşti în mănăstire pentru acestea, pe malul Mării Negre. Tot Teodora a avut un rol hotărâtor în schimbarea legilor privitoare la divorţ, spre a acorda mai multe drepturi femeilor.

Ca pildă a înţelepciunii teologice a Sfântului Iustinian şi a marii sale cucernicii, iată un fragment din Scrisoarea către călugării din Alexandria, împotriva monofiziţilor:

„Încă mărturisim că Unul-Născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel slăvit şi închinat cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel născut din Tatăl mai înainte de veci şi netrupeşte, Care este Lumină din Lumină, Izvorul vieţii şi al nemuririi, întipărirea însăşi a Chipului celui dintru început, Pecetea nestrămutată, Icoana cea adevărată, arătarea şi Cuvântul Tatălui; mărturisim că El nu au lăsat pe om despărţit de Dumnezeul Care în milostivirea Sa l-au plăsmuit, sau vicleniei diavolului şi amărăciunii păcatului, ci săvârşind mântuirea noastră în însuşi Chipul Său, au venit şi au luat trup întru folosul trupului meu, şi l-au amestecat pe el cu suflet raţional întru folosul sufletului meu şi curăţind pe cel asemenea cu cel asemenea, om S-au făcut întru toate, afară de păcat. Iar Cel ce S-au înălţat în cerul cel mai de sus se proslăveşte cu răsăritul slavei Sale în asfinţitul slăbiciunii noastre. Căci măreţia cerurilor, strălucirea luminii Sale, aşezarea cu rânduială a lumii şi veşnica purtare de grijă pentru toate zidirile nu dovedesc atât dumnezeiasca şi strălucita sa putere, pe cât pogorârea sa întru slăbiciunea firii noastre.”

Când Sfânta Teodora a murit, la 28 iunie 548, la vârsta de 48 de ani, aceasta a fost o grea lovitură pentru Iustinian. Iustinian a murit în 565, la vârsta de 82 de ani, cu nădejdea bucuriei de a se reîntâlni cu soţia sa în împărăţia cerurilor. Ei au fost înmormântaţi unul lângă altul, în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie” Ed. Sophia 2001