Sfântul Clement Alexandrinul, cu numele lui complet (înainte de creştinarea sa)Titus Flavius Cle­ment, s-a născut în Atena pe la anul 150, din părinţi păgâni şi cu stare, care au dat talentatului lor copil o educaţie şi instrucţie aleasă. Din de­taliile pe care Clement însuşi le dă în lucrarea sa Protrepticul despre misterele eleusiene, se poate deduce că în tinereţea sa a fost iniţiat în aceste mistere. Nu se cunoaşte data convertirii sale, după cum nu se cunosc nici pricinile acestei convertiri. Le putem, însă, presupune. Clement, ca şi Înaintaşul său Iustin, era un neliniştit, un căutător de adevăr. A căutat în mistere adevărul şi nu l-a găsit, dimpotrivă, după cum se vede din Protrepticul său, nu numai că l-au dezamăgit, dar l-au şi scîrbit_; l-a căutat apoi în gîndirea filozofilor; dar nici răspunsurile pe care le dădeau filozofii la marile întrebări ale omenirii nu l-au mulţumit. A căutat mai departe şi a văzut că mai era o învăţătură pentru care mureau oamenii; a cercetat-o; şi In învăţătura aceasta, pentru mărturisirea că­reia oamenii îşi dădeau viaţa, Clement a găsit adevărul, a găsit liniştea. Toţi patrologii sînt de acord că Clement a sosit în Alexandria puţin înainte de 180, că a fost elevul lui Panten zece ani, pînâ în 190, cînd’ Panten şi-lua ajutor al său şi că pe la anul 200, la moartea dascălului său, ia conducerea şcolii creştine din Alexandria. Lecţiile sale au atras mulţime de auditori nu numai dintre creştinii proveniţi din clasele înalte, ci şi dintre eretici, păgîni şi iudei. Printre auditorii săi, cei mai celebri au fost Origen şi Alexandru, viitorul episcop al Cezareii Capadociei, apoi al Ierusalimului. Creştinii simpli, însă, pri­veau cu neîncredere lecţiile înalte ale dascălului, pentru că era laic. Spre a îndepărta astfel de suspiciuni, episcopul Alexandriei l-a făcut preot.

Clement avea in planul său de lucru scrierea unei trilogii. N-a reu­şit s-o termine. A scris numai primele două părţi: Cuvînt de îndemn către eleni (Protrepticul) şi Pedagogul; a treia parte, Didascalul, de care vorbeşte şi o anunţă în Pedagogul, n-a mai putut-o scrie, a rămas un de­ziderat. Unitatea acestei trilogii, a acestui triptic intelectual, o dă Cuvîntul, Fiul lui Dumnezeu, Hristos, sub trei înfăţişări: Cîntăreţ în Protieptic, Pedagog în partea a doua a trilogiei şi Didascal în partea a treia. În Pedagog, partea a doua a trilogiei, Cuvîntul lui Dumnezeu este Pedagog. Pedagogul îi educă şi-i învaţă cum să se poarte în viaţă, cei care au ascultat cîntecul, cei care au început să cînte cîntecul cel nou, cîntecul lui Hristos.Cuvîntul este Pedagogul acestor nou născuţi. Pedagogul îi creşte, li educă, le dă reguli de purtare _; îi învaţă cum să mănînce, cum să bea, cum să se poarte la ospeţe, cum să rîdă, cum să doarmă, cum să se îm­brace, cum să se încalţe, cum să facă baie, cum să-şi mobileze casele, cum să se folosească de podoabe, par fumuri şi coroane, cum să se poarte soţii intre ei, cum să lucreze, cum să-şi exercite trupul cu exerciţii gim­nastice.  În capitolele 11 şi 12 din Cartea a treia, Clement face o expunere pe scurt a celei mai bune vieţuiri, ilustrată cu texte scripturistice.

Portul femeii (în descrierea Sfântului Clement Alexandrinul)

Femeia şi bărbatul cînd se duc la biserică să fie îmbrăcaţi cuviin­cios, cu mers nefalsificat, tăcuţi, cu «dragoste neiăţarnică» (Epistola către Romani, 12: 9 şi Epistola a 2-a către Corinteni, 6: 6), curaţi cu trupul, curaţi cu inima, în stare să se roage lui Dumnezeu. Mai mult decît atît, femeia să caute să fie acoperită ,afară de cazul cînd este acasă; cînd e acoperită are o înfăţişare serioasă şi nu atrage privirile; nu va păcătui nicicînd dacă are înaintea Ochilor ei voalul şi simţul de ru­şine ; şi nu va face nici pe altul să alunece în păcat, ca atunci cînd ar fi cu faţa descoperită. Aceasta o vrea Cuvîntul; pentru că se cuvine ca femeia să aibă voal pe cap. Se spune că femeia lui Enea , din pricina covîrşitoarei ei seriozităţi, s-a sfiit să-şi dea voalul de pe cap nici cînd a fost cucerită Troia , ci, chiar fugind din cetatea în flăcări, ea a rămas acoperită.

Femeilor le este de ajuns să-şi pieptene părul şi să-şi lege simplu cozile cu o agrafă ieftină la ceafă; cu o îngrijire nemeşteşugită şi cu aranjarea cu cuminţenie a părului îşi măresc frumuseţea lor naturală. Împletirea părului, aşa cum o fac femeile desfrînate, cu bucle în lanţ, pe lîngă că le urîţesc, le mai strică şi părul ,• împletindu-şi meşteşugit părul îşi smulg perii din cap ,• iar de teamă să nu li se strice părul nici nu se ating de capetele lor ; seara se duc cu frică la culcare, ca nu cum­va, fără să-şi dea seama, să deranjeze formele împletiturii. Adaosul de păr străin trebuie îndepărtat cu desăvîrşire. E cea mai mare nelegiuire să-ţi pui pe cap plete de păr străin, să-ţi acoperi craniul cu bucle de păr mort. Pe ce va pune mîna preotul ? Ce va binecuvînta ? Preotul nu va binecuvînta pe femeia împodobită cu perucă, ci părul străin, iar prin păr, alt cap. Dacă «bărbatul este cap femeii, iar al bărbatului, Hristos» , nu este oare o nelegiuire ca femeile să cadă in două păcate ? Mai întîi, înşeală pe bărbaţii lor, pentru că îi arată alt păr In locul părului lor ,• în al doilea rînd, dezonorează, atît pe cît pot, pe Domnul, gătindu-se ca desfrînatele pentru a ascunde adevărul şi aduc şi ocară capului lor, care este cu adevărat frumos. Dar nici părul nu trebuie să şi-l vopsească şi nici să-i schimbe culoarea, dacă li se înălbeşte,- că nu li se îngăduie nici haine împestriţate. Dar mai cu seamă nu trebuve ascuns ceea ce face ca vîrsta să fie venerabilă şi vrednică de încredere ; dimpotrivă, trebuie să arătăm deschis preţuirea, pe care ne-a dat-o Dumnezeu, pentru a-i face pe tineri să respecte bătrîneţea. Adeseori apariţia unui om cu capul alb în faţa unor tineri obraznici este la fel ca apariţia profesorului îi cuminţeşte, iar strălucirea Înfăţişării lui potoleşte zburdălnicia lor tinerească.

[…] Aşadar, dacă Domnul ne cere să îndepărtăm de la noi grija de îmbrăcăminte, de hrană şi într-un cuvînt, de tot ce e de prisos, pentru că nu sînt de neapărată trebuinţă, ce trebuie să gîndim că va spune Domnul de dragostea de găteală, de vopsitul lînii, de ţesăturile în felu­rite culori, de varietatea pietrelor preţioase, de prelucrarea aurului, de buclele de păr aranjate cu artă, de coafurile în spirală; pe lîngă aces­tea, de încondeierea ochilor, de smulgerea părului de la sprîncene, de fardat, de fardarea cu alb de ceruză, de vopsitul părului şi de alte prac­tici de condamnat, făcute ca să înşele ? Oare nu este foarte bine să presupunem că va spune şi despre această dragoste de podoabă lipsită de podoabă ce a spus cu puţin mai înainte despre iarbă ? «Lumea este o ţarină» ( Sf. Evanghelie după Matei, 13:38) , iar noi cei înrouraţi cu harul lui Dumnezeu sîntem pajişte,-după ce vom fi cosiţi, iarăşi vom răsări, aşa cum va fi arătat mai pe larg în lucrarea mea «Despre înviere» ; prin iarbă este arătată în chip simbolic mulţimea de rînd, care este sortită pentru o bucurie de o zi, care Înfloreşte pentru puţină vreme, mulţimea care iubeşte podoabele, care iubeşte slava, care iubeşte totul mai mult decît adevărul, care nu are altă soartă decît să fie materie de foc.

Femeile nu trebuie să-şi fardeze feţele cu dresurile unei arte pline de viclenie

Să le arătăm noi arta de a se împodobi cu castitatea. Cea mai mi­nunată frumuseţe este în primul rînd frumuseţea sufletească, aşa cum am spus de mai multe ori. Sufletul este frumos, cînd este împodobit cu Sfîntul Duh, cînd are în el podoabele date de Duhul cel Sfînt: drepta­tea, curajul, castitatea, iubirea de bine, simţul ruşinii, culoare pe care n-o poţi vedea mai frumoasă şi mai înfloritoare în nici o altă parte. Femeile, să se ostenească apoi şi cu frumuseţea trupului. Frumuseţea trupului constă în simetria mădularelor şi a părţilor trupului, însoţite de o culoare frumoasă. Arta de a-ţi împodobi trupul cu sănătate este aici foarte potrivită; arta aceasta face trecerea de la chipul cel fardat la chipul cel adevărat, la chipul cel dat de Dumnezeu. Buna întocmiri» a băuturilor şi mîncatul cu măsură sînt în stare să-ţi dea frumuseţea cea firească. Cu ajutorul acestora trupul întăreşte nu numai sănătatea, dar face să i se vadă şi frumuseţea. 3. Din înroşit trupul ajunge strălucitor şl seînteietor; din molatic, luminos şi plin de har ,• din şubred, bărbâtos şi tare ,• dintr-un trup cu respiraţia grea, un trup cu o bună şi regulată respiraţie. Cu acestea toate este împodobit omul, această statuie armo­nioasă şi frumoasă a Cuvîntului! Da, frumuseţea este floarea minu­nată a sănătăţii. Sănătatea lucrează înăuntrul trupului, iar frumuseţea în afara trupului; amîndouă arată înfloritoarea culoare a feţii.

Îmbodobirea sufletului

În sfîrşit, este absurd ca cei făcuţi «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu»  să-şi pună pe ei podoabă străină, ca şi cum ar vrea să batjocorească pe Cel după al Cărui chip am fost făcuţi; să prefere adică în locul creaţiei dumnezeieşti arta omenească cea rea. Pedagogul po­runceşte ca femeile să meargă «cu îmbrăcăminte cuviincioasă şi să se împodobească cu siială şi cu cuminţenie , supunindu-se bărbaţilor lor, pentru ca chiar dacă unii nu se pleacă Cuvîntului, să fie cîştigaţi, fără cuvînt, prin purtarea femeilor lor, văzînd — spune Scriptura — vieţui­rea voastră curată în Cuvînt; podoaba lor să nu fie cea din afară, adică împletirea părului, podoabele de aur sau îmbrăcarea de haine scumpe, ci omul cel tainic ai inimii, întru nestricăcioasa podoabă a Duhului celui blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu» (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, 3:1-4)

Munca pe care femeile o fac singure fără ajutorul cuiva, le aduce o frumuseţe adevărată, pentru că munca le exercită trupurile şi prin muncă se împodobesc, nu cu o podoabă adusă de munca altora, po­doabă lipsită de podoabă, lipsită de libertate şi desfrînată, ci cu o po­doabă lucrată şi confecţionată de mîinile lor, de mîinile unei femei cins­tite. Că nu se cuvine ca cele care trăiesc după Dumnezeu să se arate împodobite cu haine cumpărate din piaţă, ci cu haine făcute de mîinile lor.  Foarte frumos lucru este ca femeia gospodină să se îmbrace şi pe f»« şi pe bărbatul ei cu haine făcute cu mîinile ei ,• acest lucru îi bucură pe toţi; copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şl cu toţii de Dumnezeu. într-un cuvînt, «Femeia harnică este o comoară de virtute» .

Femeile trebuie să-şi îndrepte cît mai mult cu putinţă ati­tudinea, privirea, mersul şi vocea. Nu cum fac unele femei, care imită pe artiştii de teatru, care privesc cu luare-amiinite mişcările lascive ale dansatoarelor, ca să le reproducă în întîlnirile lor, cu mişcări lente, cu paşi senzuali, cu glas afectat şi cu priviri pline de dorinţi; toate aran­jate cu grijă ca să fie momeală plăcerii. «Miere picură din buzele fe­meii desirînate, care, vorbind ca să-ţi facă plăcere, iţi îndulceşte gitlejul, dar mai pe urmă mai amară decît fierea o vei afla şi mai tăioasă decît sabia cu două tăişuri; că picioarele nebuniei pogoară cu moartea in iad pe cei ce se lipesc de ea». Desfrînată a biruit pe nobilul Samson , iar cealaltă soţie a lui şi-a tuns bărbatul. Dar o altă femei*’ nu l-a înşelat pe Iosif; ci egipteanca cea desfrînată a fost biruită ; cas­titatea lui Iosif, cea înlănţuită, s-a arătat mai puternică decît puterea cea fără de lanţuri a femeii.că este cunund pentru barbatul ei».

Minunate sînt şi cuvintele acestea : «Nu mă pricep deloc
Să murmur cu dulceaţă, să merg legănat,
Să-mi ţin gîtul plecat, aşa cum văd aici
In oraş pe alţi mulţi invertiţi
Care se ung cu smoală, ca să-şi smulgă părul». (Un poet comic necunoscut, CAF, 111. p. 470, nr. 339)

Trebuie cu totul interzise mişcările femeieşti, atitudinile desfrînate şi mlădierile lascive. Mişcările afemeiate la mers, «mersul ca femeile» , după cum spune Anacreon , sînt cu totul mişcări de desfrînate, după cît îmi pare. Comedia spune : «Este timpul să părăseşti urmele femeilor stricate şi viaţa de desfrîu». «Urmele desfrînate nu se sprijină pe adevăr ; nu umblă pe căile vieţii; urmele roţilor ei sînt greşite şi nu sînt bine cunoscute». Mai cu seamă ochii trebuie păziţi ,• că e mai bine să alunece picioarele decît ochii.

Domnul vindecă foarte repede patima aceasta, spunînd: Dacă te sminteşte ochiul tău, scoate-l . Smulge din rădăcini pofta ! Ochii care privesc cu poftă, clipitul ochilor, care înseamnă a face semn cu ochii, nu sînt altceva decît desfrînare cu ochii, pentru că prin ochi pofta îşi aruncă departe săgeţile ei. Ochii sînt corupţi înaintea întregului trup.  «Ochiul care vede bine veseleşte inima» , adică se bucură, pentru că ştie să vadă bine ,• dar «cel care face cu ochiul cu viclenie adună Întristare peste oameni» .  Un om ca acesta era afemeiatul Sar-dunapal*, regele asirienilor, care este înfăţişat întins pe pat cu picioa­rele In sus, desfăcîndu-şi haina de purpură şi aruncînd în sus albul ochi­lor. Femeile care fac la fel se prostituează chiar cu ochii lor. «Lumină­torul trupului este ochiul»  spune Scriptura _; prin ochi se văd cele di­năuntrul omului, că sînt luminate de lumina ochilor. «Desfrînarea temeii, prin ridicarea ochilor» .

Îmbrăcămintea femeii

Dacă în privinţa îmbrăcăminţii femeilor trebuie să slăbim asprimea noastră, că lor trebuie să li se ţese hainele dintr-un material moale şi plăcut la pipăit, totuşi materialul să nu fie încărcat cu flori, ca tablourile, pentru desfătarea ochilor. Cu timpul culorile se şterg, iar curăţitul hainelor şi soluţiile, cu care este făcută vopseaua, rod firele de ltoiă şi le slăbesc ţesătura, aşa că împodobirea cu flori a hainelor nu-i o treabă gospodărească. Şi este cea mai mare lipsă de bun gust să te ocupi atît de mult de hainele pe care le poartă femeile, de mantalele din stofă fină care cad pînă la călcîie, de cămăşi şi de tunici şi, după cum spune Homer, de toate cele care acopăr părţile ruşinoase. Şi mă ruşi­nez şi eu, într-adevăr, cînd văd că se risipeşte atîta bogăţie pentru aco­perirea părţilor ruşinoase. Cel dintîi om, cel din paradis, îşi făcea din ramuri şi din frunze acoperământ, ca să-şi acopere ruşinea ,• dar acum, pentru că Dumnezeu a creat pentru noi oile, noi să nu ne purtăm nebu­neşte ca şi oile ! Sîntem învăţaţi de Cuvînt! Să combatem, deci, cu multă tărie luxul hainelor spunînd : O, haine, lînă de oaie sînteţi! Chiar dacă se laudă că e lînă din Milet, chiar dacă se mîndresc că e-ltoiă din Italia, chiar dacă lîna oilor este păstrată curată acoperind oile cu piei tăbă­cite , după oare mulţi umblă ca nebunii, pe noi nu trebuie să ne preo­cupe astal

Fericitul Ioan a dispreţuit şi lîna oilor, pentru că aducea a desfătare; prefera părul de cămilă; şi cu îmbrăcăminte făcută din păr de cămilă se îmbrăca, dînd pildă de o viaţă simplă şi curată; mînca miere şi lăcuste, hrană dulce şi duhovnicească, pregătind căile Dom­nului curate şi lipsite de mîndrie.  Cum s-ar fi îmbrăcat cu haină de purpură cel care a alungat de la el îngîmfarea şi a trăit pentru Dumne­zeu toi pustie, în liniştea pustiei, departe de orice căutare de lucruri fără de valoare, de orice răutate, de orice micime sufletească ?  Ilie, la fel, folosea ca îmbrăcăminte o piele de oaie şi se încingea peste pielea de oaie cu o cingătoare făcută din păr. Iar Isaia, tot profet şi acesta, umbla «gol şl desculţ», iar de multe ori se acoperea chiar cu sac, haina smereniei.

A lăsa să ţi se tîrîie hainele, care se coboară pînă la vîrful pi­cioarelor, este curată fanfaronadă; haina lungă împiedică mersul, şi adună ca o mătură gunoaiele răspîndite pe pămînt. Nici aceşti dansatori stricaţi, care înfăţişează pe scenă nebunescul lor desfrîu împotriva firii, nu ajung cu dispreţul lor faţă de haine pînă la atîta batjocoră ,• că au mare grijă de costumele lor, de franjurii care atîrnă la poale şi în rit­murile lor măiestre ale figurilor de dans se îngrijesc cu mare Iuare-aminte de hainele care se tîrăsc. Iar dacă cineva mi-ar vorbi de haina, care cădea pînă la picioare, a Domnului, apoi haina aceea presărată cu flori arată florile înţelepciunii, Scripturile cele felurite, care nu se veştejesc, cuvintele Domnului, care strălucesc de razele adevărului. Duhul a îmbrăcat pe Domnul şi cu altă haină la fel, cîntînd prin David acestea : «Intru mărturisire şi întru mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca cu o haină».
După cum trebuie să ne ferim de orice nechibzuinţă cînd ne facem hainele, tot aşa trebuie să avem grijă să nu depăşim măsura cînd le folosim. Nu e bine ca haina să fie mai sus de genunchi, după cum se spune că se îmbrăcau fetele spartane,- că nu-i cuviincios ca femeia să-şi dezgolească o parte oarecare din trupul ei.  Deşi se poate răspunde foarte cuviincios celui care spune: «Ce braţ frumos!», cu aceste cuvinte plăcute : «Dar nu-i un bun public» ,- iar celui care spune :«Ce picior frumos !», i se poate răspunde : «Dar numai al bărbatului meu!» ; iar celui care spune : «Ce chip minunat!», i se poate răspunde:«Dar numai al celui cu care m-am măritat!» , totuşi eu n-aş vrea să dau femeilor cuminţi prilejul să li se facă astfel de laude . Ca femeii i s-a interzis nu numai dezgolirea gleznei picioarelor, ci i s-a poruncit să-şi acopere capul şi să-şi pună un voal pe faţă. Că nu-i cuvios lucru ca frumuseţea trupului să ajungă un instrument de vînare a bărbaţilor.  Nici nu-i binecuvîntat lucru ca femeia să atragă privirile tuturor, purtînd pe cap un voal de purpură. Ce bine, de-ar fi cu putinţă, să se scoată purpura din acest acoperămînt, ca să nu mai atragă privirile asupra chipului celor care-l poartă ! Că cele care ţes materialul pentru hainele femeieşti, pentru a satisface viaţa de trîndăvie, trebuie să lucreze aproape tot materialul din purpură; şi-şi ies din fire lucrînd acest material moale de purpură, care le osteneşte, aşa cum spune acel cuvînt poetic: «moartea sîngeroasă le-a luat».

Din pricina acestei purpure au multă căutare Tirul, Sidonul şi regiunea vecină Mării Laconiene. Vopselile acestor ţinuturi sînt foarte căutate, la fel şi pescuitorii de scoici de purpură, ca şi scoicile de purpură, pentru că sîngele lor dă culoarea de purpură. Dar femei­le false şi bărbaţii care se aseamănă cu femeile, pun vopsele false în ţesături fine şi sînt nebuni în lipsa lor de măsură, încît nu mai caută pînza fină din Egipt, ci-şi procură alte pînzeturi din ţara evreilor şi a cilicienilor. Nu mai vorbesc de stofele preţioase de Amorg şi de pânze­turile din inul cel mai fin. Că luxul a depăşit numirile. Sînt de părere că acoperământul trebuie să arate că ceea ce acoperă este mai de preţ decît el, după cum statuia zeului este mai de preţ decît templul, sufletul decît trupul şi corpul decît haina.  Dar aşa, totul este pe dos; dacă s-ar vinde trupul uneia din aceste femei, nu s-ar primi o mie de drahme atice, pe cînd o singură haină de-a lor se cumpără cu zece mii de drah­me ; şi astfel femeile, care se înnebunesc după haine luxoase, fac dovada că ele însele sînt mai inutile şi mai de puţin preţ decît pînzeturile.  Pentru ce vă daţi în vînt după hainele rare şi scumpe, în loc să căutaţi hainele care vă sînt la îndemînă şi ieftine ? Pentru ce ? Pentru că nu ştiţi care este frumosul real şi binele real! Proştii caută pe cele ce par că sînt, In loc să caute pe cele care sînt cu adevărat, aşa precum nebunii iau albul drept negru.

„Scrieri ,  Pedagogul „, Clement Alexandrinul, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 1982