Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric… Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic. Fără iubire, lumea se golește de sens.

Două evenimente: lectura unei cărți de filosofie politică și un e-mail.

De când am deschis cartea m-a izbit duhoarea cadavrului care se descompune sub formă de discurs. E o descompunere morală, evident; e descompunerea morală a celui care își detestă sau ignoră apropiații dar este preocupat acerb de soarta umanității. E tipul pe care îl denunță Noica, cel care își iubește departele, nu aproapele, pentru că iubirea departelui nu comportă riscuri, disconfort fizic….

E-mailul: un prieten îmi scrie că a a vut ”o lungă discuție” cu fiul său. O convorbire e un prilej de comuniune. Subiectul convorbirii e cu totul secundar. Am simțit o mare bucurie pentru comuniunea lor. Și nu mă interesează subiectul, pentru că oricum, oricare ar fi, e doar un pretext, o momeală ca doi sau mai mulți oameni să se apropie. E momeala cu care Dumnezeu ne ademenește unul spre celălalt, ca să ne descoperim și să ne iubim. Ori să creștem și să desăvârșim iubirea care există deja.Adevăratul sens, cel viu și dătător de viață, al unei discuții este că la sfârșitul ei, omul cu care am petrecut ne este mai apropiat. Mai drag. Viața nu are sens în idee, ci în dragoste. Nu este structurată ideatic, ci liturgic.

Citeşte şi:  Mărturiile unui musulman despre ajutorul dat de Sf. Cuvioasă Parascheva

Există o expresie englezească, scheletul din dulap, semnificând infracțiunea morală supremă pe care o ascunde o viață, secretul cel mai negru, tenebros, ocult, al unei biografii.

Toți filosofii, de la cel de bloc la cel de nivel academic, au un cadavru în inimă. Cel al omului care ar fi iubit, în loc să gândească. Căci iubirea dă viață, iar cunoștința, trufie.

E izul crimei originare: asasinarea lăuntrică a lui Dumnezeu, pentru cariera sinelui ucigaș. 

Iisus le spune conaționalilor Săi: Dacă ați fi de la Dumnezeu, cum afirmați, m-ați iubi, că Eu de la Dumnezeu sunt. Dar voi sunteți fiii Satanei, ucigași ca și tatăl vostru, și de aceea vreți să mă omorâți.

Citeşte şi:  Sfântul Macarie de la Saharna: Primul sfânt canonizat local în Biserica Ortodoxă din Moldova postsovietică

Toată cazuisitica teologică a evreilor, nu era decât pregătirea unui dosar de procuratură, în vederea unei eliminări pe care o doreau acoperită cu o justificare teologică sau politică, așa cum subliniază permanent Evanghelia.

Orice discurs, cu excepția celui hristic, ascunde în el un cadavru: cel al iubirii.

E lucrul pe care îl simte orice poet autentic. Și, bineînțeles că tot efortul lui literar e o încercare de întoarcere a limbajului la exprimarea iubirii. Pentru asta îl supune la orice experiment: efectul poetic, lirismul, nu e decât dezgroparea iubirii din discursul, metafizic criminal, al filosofiei sau științei.

Viața umană își trage sensul din căutarea adevărului. Dar orice căutător sincer al adevărului este miluit de Dumnezeu cu descoperirea iubirii. Aici este punctul critic. Unii, găsind iubirea se opresc din căutare; și tot efortul concentrat pe căutare este reorientat pe trăirea, tot mai deplină, a iubirii. Dar, sunt cei care, deși au întâlnit iubirea, continuă căutarea adevărului….

Aceștia sunt asasinii vieții Omului, ai viului vieții noastre, lăsând umanitatea în virtutea unei inerții date de o inimă care a încetat de mult să bată…. Pentru că ei își pot continua căutarea doar ucigând iubirea. Și trăgând omenirea în abisul turbionar creat de eliminarea iubirii, căci fără iubire, lumea se golește de sens, transformând Creația într-o ”gaură neagră”. Duhul satanic e cel care nu-și găseșteodihna și împlinirea în iubire. Și neexistând acestea altundeva decât în iubire, duhul satanic nu le află niciodată…. Acesta e iadul.

Citeşte şi:  Sfântul Apostol Acvila, care a primit moarte martirică în timpul celei dintâi persecuții împotriva creștinilor

Și noi trăim astăzi în cultura asasinilor Omului, într-o cultură ucigașă, pe care o colportăm involuntar, în toate actele vieții, în măsura în care gândim și trăim ”ca lumea”, filosofic, ideologic și științific….

Singura ignoranță reală și vitală este cea legată de iubire: nu știm iubi. În formulare exactă: nu știm să fim iubire. Și, de aceea, simțim că nu știm să fim în general și ne up-datăm mereu la context, exercițiu chinuitor care este, probabil, originea și inima stres-ului…

Iar pentru această ignoranță există un singur vindecător, un singur învățător: IISUS HRISTOS.

Căruia I se cuvin, pentru aceasta, toată atenția, închinarea, slujirea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Autor: MARIUS IORDĂCHIOAIA