Povăţuirile despre lucrarea lăuntrică şi despre rugăciunea lui Iisus, ale Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, ale celor din vechime: Vasilie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Isichie Ierusalimneanul, Filotei Sinaitul, Varsanufie şi Ioan, Isaac Sirul şi Cuviosul Serafim de Sarov.

Monahul. Convorbirile noastre anterioare au avut mai mult sau mai puţin caracterul unei expuneri consecvente şi sistematice a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre ceea ce este rugăciunea lui Iisus, care este însemnătatea ei în viaţa cea duhovnicească a creştinului, cum trebuie lucrată, care sunt în noi, condiţiile lucrării ei binefăcătoare, ce greutăţi şi ce greşeli se pot ivi în timpul îndeletnicirii cu această rugăciune şi aşa mai departe.

În dorinţa de a lămuri cât mai deplin şi pe toate feţele cele spuse în convorbirile anterioare, vreau, spre a completa cele spuse, să expun în convorbirea de acum învăţătura despre rugăciunea lui Iisus şi despre rugăciune în genere, a unora dintre Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, care au scris sau au învăţat despre lucrarea minţii.

Din totalitatea povăţuiţilor lor se va căpăta o descriere mult mai adâncă şi multilaterală a lucrării minţii şi, eu socot că acest lucru ne va fi de folos şi ne va da o cunoaştere mult mai dreaptă, mai largă şi mai adâncă în această lucrare.

Vom începe cu Părinţii Bisericii cei mai din vechime şi treptat vom trece la povăţuitorii cei mai apropiaţi de noi, după timp, ai rugăciunii lui Iisus.

Ce veţi zice de aceasta, dragă părinte?

Preotul: Ce pot să spun eu? Eu voi asculta tot ce-mi veţi spune cu cea mai mare mulţumire şi interes, fiindcă din acestea voi căpăta o nouă lămurire şi mângâiere.

Monahul. Deci, cu binecuvântare, să continuăm convorbirea.

Prea Sfinţitul Episcop Teofan, înainte de a începe tipărirea traducerii sale patristice „Filocalia“, în prefaţă ne arată însemnătatea şi necesitatea cunoaşterii literaturii patristice, nu numai pentru călugări, ci şi pentru mireni, care preţuiesc unitatea, integritatea şi plinătatea concepţiei creştine despre lume şi a vieţuirii creştine. Pentru cunoştinţa pe care vrem s-o facem cu literatura patristică şi ascetică despre rugăciunea lui Iisus şi despre rugăciunea în genere, predoslovia Ep. Teofan la Filocalie e o introducere foarte potrivită. După cuvintele lui: „Viaţa cea într-adevăr creştină, ascunsă în Domnul nostru Iisus Hristos, începe, se desfăşoară şi ajunge la desăvârşire, în măsura sa pentru fiecare, după bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, cu lucrarea harului Prea Sfântului Duh, care este în toţi creştinii, sub îndrumarea Însuşi a lui Hristos Domnul, care ne-a făgăduit să petreacă cu noi, nedespărţit, în toate zilele.
Harul lui Dumnezeu îi cheamă pe toţi spre o astfel de viaţă şi ea nu numai că e posibilă pentru toţi, dar e şi obligatorie, pentru că în ea e tot miezul creştinismului. De această viaţă nu se împărtăşesc toţi cei chemaţi, iar părtaşii şi cei adevăraţi nu toţi se împărtăşesc în aceeaşi măsură. Cei aleşi pătrund adânc în ea şi pe treptele ei se urcă sus.

Manifestările ei, precum şi bogăţiile domeniului, în care ea se desfăşoară, nu sunt mai puţin îmbelşugate şi felurite decât manifestările vieţii celei mai obişnuite. Şi dacă ar putea fi înţeles limpede şi descris pe înţeles tot ce se petrece acolo: năvălirile şi ispitele vrăjmaşului, luptele şi învingerile, căderile şi ridicările, naşterea şi întărirea feluritelor fenomene ale vieţii duhovniceşti, treptele sporirii generale şi starea minţii şi a inimii potrivită fiecăreia din trepte, lucrarea cea dimpreună a libertăţii şi a harului întru toate simţirile apropierii, sau depărtării lui Dumnezeu, simţirile atotputerniciei proniatoare şi aşezarea noastră – definitivă şi fără întoarcere – în mâna cea dreaptă a Domnului, cu părăsirea tuturor mijloacelor de lucrare proprie, însoţite totuşi de o lucrare necurmată şi încordată (a rugăciunii, n. tr.), – dacă toate acestea şi multe altele ar fi putut fi descrise limpede şi lesne de înţeles, apoi ar înfăţişa un tablou care s-ar asemăna cu o călătorie prin univers.

Călătorii scriu într-un jurnal de călătorie despre tot ce întâlnesc în cale, care merită o atenţie oarecare. Au scris notele lor şi aleşii lui Dumnezeu, care au urmărit toate cărările vieţii duhovniceşti în toate direcţiile, despre tot ce întâlneau şi încercau în această călătorie a lor plină de multe osteneli. Însă soarta şi destinaţia unora şi a altora dintre note nu e aceeaşi.

Cei ce n-au mijloace de a călători şi fără a se mişca din loc pot să-şi facă o idee şi o imagine aproximativă despre ţările străine, prin citirea notelor de călătorie ale altor călători, pentru că formele de viaţă ale tuturor făpturilor mai mult sau mai puţin se aseamănă unele cu altele, ori în ce ţări s-ar manifesta. Însă în ce priveşte încercările de viaţă duhovnicească, acest lucru se petrece altfel. Încercările acestea pot fi pricepute numai de cei ce păşesc pe calea acestei vieţi. Pentru cei ce n-au păşit pe ea, acest lucru e o ştiinţă cu totul necunoscută; însă şi cei ce au păşit pe ea nu pot înţelege totul de îndată. Noţiunile şi imaginile lor se limpezesc pe măsura mersului şi adâncirii în ţara duhului. Pe măsură ce se înmulţesc încercările proprii de viaţă duhovnicească devin tot mai limpezi şi mai de înţeles arătările încercărilor făcute de către Sfinţii Părinţi în scrierile lor.

Însă, cu toate acestea, descrierea diferitelor manifestări ale vieţii duhovniceşti, care se cuprinde în scrierile patristice, nu este un dar cu totul zadarnic chiar şi pentru toţi ceilalţi creştini. Ea îi dă să înţeleagă fiecăruia, că dacă el încă n-a încercat cele despre care se vorbeşte în această descriere, apoi înseamnă că felul de viaţă ce s-a statornicit pentru el, cu toate că, cu el i se împacă conştiinţa lui de creştin, nu este o desăvârşire definitivă, afară de care nu ne mai rămâne nimic de dorit şi mai sus de care n-avem unde să mergem, dându-ne de înţeles acest lucru, ea (descrierea) nu poate să nu ne trezească râvna spre propăşire, nu poate să nu ne atragă înainte (să nu ne cheme), arătându-ne mereu ceva mai bun decât ceea ce avem, mai sus, tot mai sus.

Pentru cei care au păşit pe calea spre mai bine şi mai desăvârşit, ea le dă îndrumările necesare în cazurile de îndoieli şi nedumeriri, atunci când de faţă îţi lipseşte o îndrumare iscusită şi când anume acest lucru întâmpină încurcături, care nu îngăduie să se dea o dezlegare definitivă, care ar înlătura orice şovăială în cel ce merge. E foarte important să ştii cum şi unde să calci în anumite cazuri, ca să nu faci vreo greşeală. Şi iată o expresie oarecare patristică risipeşte întunericul, strălucind, în noapte, cu raza unui fulger.

În genere, acest lucru e ca o seră duhovnicească, în care cel credincios, citind îndrumările despre fenomenele vieţii duhovniceşti, pătrunde cu conştiinţa şi cu inima şi fiind supus acolo unor înrâuriri simţitoare ale contemplărilor stârnite, simte că el pluteşte în aceste clipe într-o oarecare altă atmosferă, purtătoare de lumină şi purtătoare de viaţă. Acestea sunt clipe pline de bucurie şi de obicei cât durează ele atunci încolţesc şi ajung la maturitate anumite odrăsliri pe pomul vieţii duhovniceşti. Şi de aceea nu-i nimic de mirare, dacă cel ce a încercat acestea, de îndată ce are o clipă slobodă, se grăbeşte spre descrierile de încercări ale vieţii celei duhovniceşti, aşa cum se grăbeşte un iubitor de câştiguri spre locurile ce promit un câştig, şi cel ce iubeşte plăcerile, spre locurile de plăceri. În acest timp, el adesea doreşte să respire un aer duhovnicesc înviorător şi întremător. Şi totuşi, aici nu este o curiozitate zadarnică. Nu, aici este o lucrare de o necesitate din cele mai de seamă, pentru sporirea şi buna stare a duhului nostru.

Iată de ce, printre creştinii cei adevăraţi, totdeauna s-a simţit şi se simte nevoia de a avea la îndemână scrierile Sf. Părinţi despre viaţa cea duhovnicească. Însă, pe cât este de lăudabilă simţirea acestei nevoi, pe atât e de obligatorie satisfacerea ei din partea acelora care au datoria şi puterea spre aceasta. Ea a şi fost pururea satisfăcută prin editarea acestor scrieri atât în întregime – de pildă ale Sfinţilor Macarie, Isaac şi Efrem Sirianii, ale Scărarului şi ale multor altora, cât şi a unor culegeri din ele. Din numărul acestor culegeri e şi cunoscuta tuturor Filocalie, ca cea mai bună dintre ele“. (Ep. Teofan, Primul volum al Filocaliei. Introducere).

Urmând îndemnul Prea Sfinţitului Teofan, şi noi păşim în această ţară (latură) a vieţii celei duhovniceşti, căreia şi sunt închinate paginile cărţilor lăsate nouă de Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe.

Noi vom expune învăţătura lor prin cuvintele lor proprii şi în aceeaşi ordine cum e redată în cartea Ep. Teofan: „Învăţăturile Sf. Părinţi despre rugăciune şi trezvire…“ (Ed. 2-a Moscova, 1884) şi completând-o, în caz de nevoie, cu extrase din operele lor.