Interviu cu Părintele Iustin Pârvu despre unele ’’norme’’ ale Uniunii Europene:

-Părinte Iustin, porcul de Crăciun de anul acesta trebuie asomat înainte de a fi tăiat, adică amorţit cu un tranchilizant chimic, cu injecţie, cu vreun glonţ, cu gaze sau vreo pastilă. Amorţirea poate fi egală chiar cu moartea, scopul este să rămână sângele în carne, pentru a călca astfel porunca lui Dumnezeu să nu mâncăm sânge. Şi asta, cică, spre binele animalului…

-Dacă le e milă de animale, să nu le mai taie, să nu le mai mănânce. Mai bine iei un peşte , acolo, o pasăre…

–Dar şi pasărea trebuie asomată. Ne otrăvesc, precum împăraţii păgâni pe creştinii din vechime, cu jertfele idolilor.

– Dar mult mai ştiinţific.

-S-au luat măsuri ca ţăranii să nu mai crească animale, să le vină greu a îndeplini atâtea condiţii puse de Uniunea Europeană. Scopul este ca fiecare cetăţean să-şi cumpere hrana din supermarket, unde puiul şi carnea de vită asau de porc sunt pregătite deja după metoda kosher…

 -Kosher-ul acesta e foarte interesant. Eram copil… Mă trimitea învăţătoarea joia şi sâmbăta de dimineaţă să aduc carne de la casap. Era un evreu, singurul care cumpăra şi tăia animale pentru carne de consum. Aducea viţelul, eu eram acolo, mă uitam pe pod jos, pe malul Bistriţei, cum îl înjunghia. Avea o suliţă de metal foarte ascuţită. Între coarnele viţelului este un vârtej, un smoc de păr răsucit. Exact acolo îl lovea o dată. Cădea animalul. Nu curgea sânge. După 10 minute începea să-l jupoaie. După aceea îl tăia în două, pe curmeziş. Partea din faţă o arunca într-un butoi plin cu apă, avea vreo 4-5 sute de kilograme de apă acolo. Dacă partea aceasta aruncată acolo se ducea la fund, nu era bun. Carnea respectivă o vindea la creştini. Dar, vedeţi dumneavoastră, sângele nu era scurs din ea. După două-trei ore aducea alt animal. Proceda şi cu el la fel, adică îl tăia să fie kosher. Dacă partea aruncată în apa din butoi plutea, atunci o luau evreii pentru consum la familiile lor. Eu stăteam acolo şi căscam gura cum taie casapul viţeii kosher. Se făcea seară când mă întorceam. Învăţătoarea rămânea fără masa de prânz; ea mă întreba: ’’Ce faci, măi, tu acuma vii?’’. Eu aşteptam acolo să se termine orele. Când veneam la şcoală a doua zi, cine era scos la tablă? ’’Pârvule, ieşi la tablă! Ce am făcut ieri la oră?’’. Nu ştiam. Temă-nu. Răspunsuri-nu şi mă alegeam cu un trei… Apoi venea mama şi vorbea cu învăţătoarea şi mă alegeam cu nişte vergi pe care le aplica şeful clasei. Apoi mă puneam pe treabă, nu era rost şi învăţam serios. Aşa au ieşit din promoţiile noastre oameni, profesori, avocaţi, doctori. Aşa se făcea şcoala atunci, nu erau drepturile omului, ci dreptul de a deveni om.

-Părinte, unii oameni nici nu-şi dau seama că sunt prigoniţi, cu serviciile, cu hrana, cu credinţa, cu sărăcia, cu exilul în străinătate şi cu multe altele. Cum să reacţioneze creştinii în situaţia asta?

-Toate sunt cu un scop bine determinat: distrugerea naţiei. Dumneavoastră vedeţi prea bine cum, din timp în timp, apar noi etape de globalizare, de totalizare, de stăpânire a diavolului… Se desfiinţează naţiunile, s-au stins toate idealurile naţiunilor, are loc o desfiinţare sub presiunea globalizării. Copiii noştri se duc în lumea întreagă purtând doar o amintire vagă despre ţara lor, iar noi stăm acum să ne ocupe chinezii, să ne domine străinii. Iată, asta e desfiinţarea!

-Ce să facem?

-Ce să facem? Deocamdată trebuie să ne rugăm. Pentru că nu au fost ispite mai grele în istoria noastră decât acestea de acum. Nouă, la ora aceasta, nu ne mai trebuie altceva decât să credem şi să ne rugăm. Asta e porunca ultimei generaţii, a timpului în care trăim noi. Primele generaţii ale creştinismului se mântuiau prin propriile lor forţe. Generaţiile următoare se mântuiesc prin forţele lor cu ajutorul lui Dumnezeu. Ultima generaţie, aceasta în care trăim noi – prin răbdare şi prin credinţă. Şi sfinţii ar dori să trăiască aceste momente grele pe care le trăim noi, pentru că sunt foarte favorabile pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu şi pregătirii noastre pentru Înviere.

-Vom scăpa, Părinte?

-O să scăpăm, sigur, şi să ne bucurăm, pentru că aceia de dincolo se roagă pentru noi şi îi aşteaptă pe ostaşii, puţini câţi sunt, care luptă acum pentru dreapta credinţă. Ei sunt rugătorii noştri, ceea ce înseamnă că mai trăim prin plămânul de dincolo şi prin puţina nevoinţă a noastră de aici şi împreună vom face pasul către Hristos.

IOAN ENACHE, Revista Credinţa Ortodoxă, februarie 2008