Perspectiva ortodoxă asupra lumii

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

A apărut în original în The Orthodox Word,

vol. 18, nr. 4 (105), iulie-august 1982, p. 160-176

PARTEA I

Înainte de a începe conferinţa, voi spune un cuvânt sau două despre de ce este important să avem o perspectivă ortodoxă asupra lumii, şi de ce este mai greu de clădit una astăzi decât în secolele trecute.

În veacurile trecute – de exemplu, în Rusia secolului al XIX-lea – perspectiva ortodoxă asupra lumii era o parte însemnată a vieţii ortodoxe şi era susţinută de viaţa din jur. Nu era necesar nici măcar a se vorbi despre ea ca despre ceva separat – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă din jurul tău, şi aveai o perspectivă ortodoxă asupra lumii furnizată de Biserică şi societate. În multe ţări, guvernul însuşi mărturisea Ortodoxia; ea era centrul funcţiunilor publice şi regele sau conducătorul însuşi era, din punct de vedere istoric, cel dintâi laic ortodox cu o responsabilitate de a da un exemplu creştin tuturor supuşilor săi.

Fiecare oraş avea biserici ortodoxe, şi în multe din ele se săvârşeau slujbe în fiecare zi, dimineaţa şi seara. Existau mânăstiri în toate oraşele importante, în multe oraşe, în afara oraşelor, şi în provincie, în pustiuri şi sălbăticii. În Rusia existau mai mult de 1.000 mânăstiri organizate oficial, pe lângă multe alte grupări neoficiale. Monahismul era o parte acceptată a vieţii. De fapt, cele mai multe familii aveau în rândul lor o soră sau un frate, unchi, bunic, văr sau pe cineva care era monah sau monahie, pe lângă toate celelalte exemple de viaţă ortodoxă: oameni care peregrinau din mânăstire în mânăstire, şi nebuni pentru Hristos. Întregul mod de viaţă era străbătut de felurile ortodoxe de oameni, dintre care desigur monahismul este central.

Obiceiurile ortodoxe erau parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor care erau citite în mod obişnuit erau ortodoxe. Viaţa cotidiană în sine era grea pentru cei mai mulţi oameni: ei trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era mare, moartea era o realitate des întâlnită – şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii privind realitatea şi apropierea celeilalte lumi. A trăi o viaţă ortodoxă în astfel de circumstanţe era de fapt acelaşi lucru cu a avea o perspectivă ortodoxă asupra lumii, şi nu era mai deloc nevoie să se vorbească despre aşa ceva.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o insulă mică în mijlocul unei lumi care se conduce după principii cu totul diferite – şi în fiecare zi aceste principii se schimbă în mai rău, făcându-ne pe noi tot mai înstrăinaţi de ea. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă vieţile în două categorii distincte: viaţa de zi cu zi pe care o ducem la serviciu, cu prietenii lumeşti, în afacerea noastră lumească, şi Ortodoxia, pe care o trăim duminica şi în alte momente din săptămână când avem timp pentru ea. Dar perspectiva unei asemenea persoane, dacă o cercetaţi îndeaproape, este adeseori un amestec bizar de valori creştine şi valori lumeşti, care în realitate nu se amestecă. Scopul acestei conferinţe este de a vedea cum pot începe oamenii de astăzi să-şi clădească mai dintr-o bucată perspectiva lor asupra lumii, cum o pot face o perspectivă cu totul ortodoxă.

Ortodoxia este viaţa. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, orice credinţe oficiale am putea avea.

Viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte năucitoare. Ortodoxia, este adevărat, are o viaţă proprie, dar de asemenea ea nu este foarte departe de viaţa lumii din jurul ei, şi astfel viaţa creştinului ortodox, chiar atunci când el este cu adevărat ortodox, nu poate să nu o reflecte într-un fel. Un soi de nesiguranţă şi confuzie a intrat şi în viaţa ortodoxă a timpurilor noastre. În această conferinţă vom încerca să analizăm viaţa contemporană, şi apoi viaţa ortodoxă, pentru a vedea cum ne-am putea împlini mai bine îndatorirea noastră creştină de a duce viaţa din lumea cealaltă chiar în aceste vremuri cu desăvârşire cumplite, şi de a avea o viziune creştină ortodoxă a întregii vieţi de astăzi care ne va permite să supravieţuim acestor vremuri cu credinţa neştirbită.

 

Viaţa de astăzi a devenit anormală

Oricine se uită la viaţa noastră contemporană din perspectiva vieţii normale pe care o duceau oamenii în vremurile de odinioară – să zicem din Rusia, sau America, sau orice ţară a Europei Apusene din secolul al XIX-lea – nu poate decât să fie izbit de cât de anormală a devenit viaţa astăzi. Întregul concept al autorităţii şi supunerii, al decenţei şi politeţii, al conduitei publice şi private – toate s-au schimbat în mod drastic, au fost răsturnate în întreaga societate, cu excepţia câtorva grupuleţe izolate de oameni, de obicei creştini de vreun fel, care încearcă să păstreze aşa-zisul mod ,,demodat” de viaţă.

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizată ca fiind stricată, răsfăţată. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, ca un mic zeu sau zeiţă în familie: capriciile îi sunt satisfăcute, dorinţele îi sunt împlinite; el este înconjurat de jucării, distracţii, mângâieri; el nu este crescut şi instruit potrivit principiilor stricte ale conduitei creştine, ci lăsat să se dezvolte în orice direcţie înclină dorinţele sale. De obicei este suficient ca el să spună: „Vreau asta !” sau „Nu vreau să fac asta !” ca părinţii săi îndatoritori să se plece în faţa lui şi să-l lase să facă precum doreşte. Poate că aceasta nu se întâmplă tot timpul în toate familiile, dar se petrece îndeajuns de frecvent încât să fie regula creşterii copiilor din zilele noastre, şi chiar cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă cu totul de influenţa sa. Chiar dacă părinţii încearcă să-şi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Ei trebuie să ţină seama de acest lucru când îşi cresc copiii.

Când un astfel de copil devine adult, el se înconjoară în mod firesc cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit în copilăria sa: lucruri confortabile, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa devine o căutare continuă după „distracţie” care este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului XIX, sau în orice civilizaţie serioasă, oamenii nu ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt. Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice semnificaţie serioasă încât un vizitator din orice ţară din veacul al XIX-lea, privind la programele noastre de televiziune populare, la parcurile de distracţii, reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre populare – ar crede că a nimerit într-o ţară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea. Noi nu reflectăm adeseori la acest lucru, deoarece trăim în această societate şi o luăm de bună.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane i-au numit pe tinerii de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „epoca narcisismului”, caracterizată de un cult şi o fascinaţie faţă de sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi omeneşti fireşti. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume a fanteziei în care trăiesc atât de mulţi oameni astăzi, care nu pot face faţă sau nu se pot împăca cu realitatea lumii care-i înconjoară sau cu problemele lăuntrice.

Când „generaţia eu” se întoarce către religie – ceea ce s-a întâmplat extrem de des în ultimele decenii – o face de obicei către o formă de religie de „plastic” sau fantastică: o religie a „dezvoltării de sine” (în care sinele rămâne obiectul închinării), a spălării creierului şi controlului minţii, a unor guru şi swami zeificaţi, a unei goane după OZN-uri şi fiinţe „extraterestre”, a unor stări şi sentimente spirituale anormale. Nu ne vom ocupa de toate aceste manifestări aici, care sunt probabil destul de familiare celor mai mulţi din voi, doar vom discuta puţin mai târziu cum influenţează acestea viaţa duhovnicească a creştinilor ortodocşi din zilele noastre.

Este important să înţelegem, în timp ce încercăm să ducem o viaţă creştină, că lumea care a fost zămislită de vremurile noastre îndestulate ridică pretenţii asupra sufletului, fie în religie fie în viaţa lumească, care trebuie numite totalitare. Aceasta este foarte uşor de văzut la sectele care alterează mintea care au avut parte de atât de multă publicitate în ultimii ani, şi care cer supunere totală faţă de un ,,om sfânt” auto-declarat; dar este la fel de evident în viaţa lumească, unde cineva se confruntă nu numai cu o ispită individuală într-un loc sau altul, ci cu o stare constantă de ispitire care-l asaltează, fie prin muzica de fundal care se aude pretutindeni în magazine şi firme, prin reclamele publice şi panourile de pe străzile oraşelor, prin muzica rock care ajunge până şi în locurile de tabără şi potecile din pădure, şi chiar în case, unde televizorul devine adeseori stăpânul secret al casei, dictând valori, opinii şi gusturi moderne. Dacă aveţi copii mici, ştiţi cât este de adevărat; când au văzut ceva la televizor cât de greu este a lupta împotriva acestei noi opinii care le-a fost dată cu autoritate prin televizor.

Mesajul acestei ispite universale care îi asaltează astăzi pe oameni – destul de făţiş în formele sale lumeşti, dar de obicei mai ascuns în formele sale religioase – este: Trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te, simte-te confortabil. În spatele acestui mesaj este altul în surdină, mai sinistru, care este exprimat deschis doar în ţările oficial atee care se află cu un pas înaintea lumii libere în această privinţă. De fapt, ar trebui să realizăm că ceea ce se întâmplă în lume astăzi, fie că are loc în spatele Cortinei de Fier fie în lumea liberă, este foarte asemănător. Sunt diferite variaţiuni ale aceluiaşi lucru, dar este un atac pentru a ne dobândi sufletul. În ţările comuniste, care au o doctrină oficială a ateismului, ei îţi spun foarte deschis că trebuie: să uiţi de Dumnezeu şi de orice altă viaţă în afara celei actuale; să scoţi din viaţa ta frica de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; să-i socoteşti pe cei care cred încă în Dumnezeu în felul ,,învechit” ca pe nişte duşmani care trebuie exterminaţi. Cineva ar putea lua, ca simbol al timpurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distracţii, închinătoare la sine, „Disneyland”-ul nostru american; dacă aşa stau lucrurile, noi nu ar trebui să neglijăm a vedea în spatele lui simbolul mai sinistru care arată spre ce se îndreaptă cu adevărat „generaţia eu”: Gulagul sovietic, lanţul de lagăre de concentrare care guvernează deja viaţa a aproape jumătate din populaţia lumii.

 

Două abordări greşite ale vieţii duhovniceşti

Dar cineva ar putea întreba: ce au toate acestea de-a face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în putinţă, o viaţă creştină ortodoxă trează ? Au de-a face mult cu noi. Noi trebuie să înţelegem că viaţa din jurul nostru, cu toate că este anormală, este locul în care ne începem propria viaţă creştină. Indiferent ce facem cu viaţa noastră, indiferent ce conţinut cu adevărat creştin îi dăm, ea are încă ceva din amprenta ,,generaţiei eu” în ea, şi noi trebuie să fim îndeajuns de smeriţi pentru a vedea aceasta. Iată de unde trebuie să începem.

Există două abordări greşite ale vieţii din jurul nostru pe care mulţi le adoptă adeseori astăzi, crezând că aceasta este ceea ce ar trebui să facă creştinii ortodocşi. O abordare – cea mai comună – este pur şi simplu să mergi în pas cu vremurile: să te adaptezi la muzica rock, la modele şi gusturile moderne, la întregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii de modă mai veche vor avea un contact scăzut cu această viaţă şi îşi vor trăi propriile vieţi mai mult sau mai puţin separat, dar ei vor zâmbi văzând cum copiii lor aleargă după cea mai recentă nebunie şi vor crede că este ceva inofensiv.

Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii pot duce încă o viaţă respectabilă în exterior fără să lupte împotriva duhului vremilor, dar înlăuntrul lor sunt morţi sau pe moarte; şi – cel mai trist lucru din toate – copiii lor vor plăti preţul prin felurite tulburări şi boli psihice şi spirituale care devin din ce în ce mai obişnuite. Unul din membrii importanţi ai sectei sinucigaşe care s-a sfârşit atât de spectaculos în Jonestown în urmă cu 4 ani era tânăra fiică a unui preot ortodox grec; formaţii rock sataniste precum KISS – Kids in Satan’s Service (Copii în slujba lui Satan) – sunt constituite din tineri ruşi foşti ortodocşi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui studiu sociologic recent – sunt băieţi ortodocşi. Acestea sunt doar câteva cazuri izbitoare; cei mai mulţi tineri ortodocşi nu merg atât de departe, ei doar se amestecă cu lumea anti-creştină din jurul lor şi încetează de a fi exemple ale vreunui fel de creştinism pentru cei din jur.

Acest lucru este greşit. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra întregii lumi nefireşti, anormale de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care le ştie ca parte a educaţiei sale creştine. Altfel nu are nici un rost să ne numim creştini, cu atât mai puţin creştini ortodocşi.

Abordarea greşită din extrema opusă este una pe care cineva ar putea-o numi falsa spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile, şi vocabularul ortodox de luptă duhovnicească pluteşte din ce în ce mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai cinstiţi Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această latură cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să avem respect faţă de marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu conştientizăm într-un mod foarte realist şi foartesmerit cât de departe suntem de viaţa isihastă noi, toţi cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem şi să ne apropiem de ea, interesul nostru faţă de ea va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic, centrat pe sine. „Generaţia eu devine isihastă !” – iată ce încearcă unii să facă astăzi; dar în realitate adaugă un nou joc numit „isihasm” la atracţiile Disneyland-ului.

Acum există cărţi pe această temă care sunt extrem de populare. De fapt, romano-catolicii sunt foarte interesaţi de aceste lucruri sub influenţa ortodoxă, influenţând ei înşişi pe alţi ortodocşi. De exemplu, există un preot iezuit, părintele George Maloney, care scrie tot felul de cărţi pe această temă şi îi traduce pe Sfântul Macarie cel Mare şi Sfântul Simeon Noul Teolog, încercând să-i determine pe oameni să fie în viaţa de zi cu zi isihaşti. Ei au tot felul de retrageri, de obicei „harismatice”; oamenii sunt inspiraţi chipurile de Sfântul Duh şi iau asupra lor toate aceste rânduieli pe care le avem de la Sfinţii Părinţi şi care sunt cu mult peste nivelul la care ne aflăm noi astăzi. Este un lucru foarte neserios.

Este de asemenea o doamnă, Catherine de Hueck Doherty (în realitate, ea s-a născut în Rusia şi a devenit romano-catolică), care scrie cărţi desprePoustinia, viaţa în pustie, şi Molchanie, viaţa în tăcere, şi toate aceste lucruri pe care încearcă să le aplice în viaţă aşa cum ai avea vreo formă pentru o nouă prăjitură. Desigur, este cât se poate de lipsit de seriozitate şi este un semn foarte tragic al vremurilor noastre. Acest gen de lucruri înalte este folosit de oameni care habar nu au despre ce este vorba. Pentru unii oameni este doar un obicei sau un joc; pentru alţii care îl iau în serios poate fi o mare tragedie. Ei cred că duc un fel de viaţă înaltă şi în realitate ei nu se împacă cu propriile probleme, dinlăuntrul lor.

Îngăduiţi-mi să subliniez din nou că ambele extreme trebuie evitate – atât lumescul, cât şi super-spiritualitatea – dar aceasta nu înseamnă că noi nu ar trebui să conştientizăm în mod realist cererile legitime pe care le are lumea de la noi, sau că ar trebui să încetăm să respectăm şi să primim povăţuire sănătoasă de la marii Părinţi isihaşti şi să folosim rugăciunea lui Iisus noi înşine, după împrejurări şi posibilităţi. Trebuie doar să fie la nivelul nostru, pe pământ. Ideea este – şi este o idee care este absolut necesară pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi în ziua de azi – că noi trebuie să înţelegem situaţia noastră ca ortodocşi astăzi; trebuie să înţelegem în mod profund ce timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfinţii vremurilor străvechi, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum 100 ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult trebuie să ne smerim doar pentru a supravieţui ca ortodocşi în ziua de astăzi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/ianuarie-februarie 2016

PARTEA a II-a