„Păcatul raţionalismului e că nu poate crede în supra-raţional, nu concepe minunea, neagă Taina, nu poate explica Învierea sufletului şi nici nu crede Întruparea liturgică. Este teologia mormântului gol. Mai precis, raţionalismul religios este translarea în teologic a conceptului de sine, numit pompos infailibilitate.

Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism

Protestanţii, cei care mai târziu au respins catolicismul, au primit în schimb cultura lui, în care au învăţat să gândească şi să raţioneze. Raţionalismul a născocit ştiinţa, iar aceasta a pavat omenirii calea nelegiuirii prin falsul sens al cunoaşterii.

Ştiinţa îşi schimbă mereu teoriile şi viziunile, dar o face într-un mod logic şi demonstrabil, încât hipnotizează minţile oamenilor ca o magie. Toţi aceşti „alchimişti ai duhului” numiţi protestanţi, umanişti, renascentişti, nihilişti, atei şi filozofi au absolvit la şcoala catolicismului, toţi vorbesc limba raţionalismului, de aceea în comunele dialoguri „teologice” se înţeleg unii pe alţii aşa grozav:

„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4.3-4)

Tot aşa s-a ajuns ca teologii ortodocşi, viitori preoţi sau episcopi, să nu mai crească în sânurile Bisericii, ci să se trezească bursieri sau masteranzi în mijlocul campusurilor universitare apusene, pline de duhoarea raţionalismului şi decăderii spirituale, fără putinţa de a mai gusta din viaţa duhovnicească întru Hristos, singura care naşte adevărata Teologie.

Şi aşa s-au înălţat în Biserică,ca fumul de pucioasă, „euro-teologi” cu minţile pline de filozofie protestantă şi cu inimile golite de viaţa ortodoxă. Aceşti oameni sunt incapabili de a vedea pricinile ce despart „confesiunile” din Apus de Biserica Ortodoxă, considerând problemele dogmatice drept simple formulări rituale, nu de viaţă şi esenţă.

Şi sunt uşor de remarcat pentru că s-au tipizat în mentalitate, iar profilul le-a devenit clasic: grăirea le e moale, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici – pacifici şi lacrimogeni, imploratori şi înduioşători, chiar slugarnici.

Totdeauna pozează neutri, dar îi trădează ori o supunere superstiţioasă faţă de putere, legislaţie, ordin, ori o venerare a tot ce înseamnă oficialităţi religioase şi politice, chiar dacă prin aceste organizaţii se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos.

Evită cu îndârjire orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea Canoanelor Bisericii, despre înnoirile şi schimbările în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţământul teologic, precum şi despre noua legislaţie internă a Bisericii.

„Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.” (din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, 787)

Aceşti „teologi de import” iniţiază programe de înfrăţiri cu diferite culte eretice, organizează vizite şi tabere ecumeniste cu aşezăminte sociale din Apus; leagă relaţii de prietenie şi ajutorare cu societăţi si fundaţii ce poartă nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, reconciliere, convieţuire, egalitate, fraternitate, idealuri omeneşti în care nu se caută mântuirea.

Se feresc de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. Nu cred în negreşelnicia Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i extremişti, habotnici, fanatici cuprinşi de delir mistic.

Promovează înnoiri păguboase în Biserică, modificând, scurtând şi laicizând: slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; secularizează mănăstirile prin modernizare tehnică aducătoare de trândăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, ucigând cu totul vieţuirea călugărească.

Mai mult, toţi ortodocşii-ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sunt: „regretabile erori”, „greşeli ale istoriei”, „mărturii ale extremismului fanatic”, „fapte nechibzuite”, „atitudini pripite”.

Aceste consideraţii fac pe aceiaşi ecumenişti ce se cred ortodocşi să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe Hotărârile celor Şapte Sinoade, Dogmele Bisericii şi Canoanele Sfinţilor Părinţi prin semnarea unor acorduri între ortodocşii apostaţi cu ereticii şi păgânii închinători la idoli, consimţiri ce presupun recunoaşteri reciproce de credinţă.

Aşa a ajuns ecumenismul să se definească drept Consiliu Mondial al Bisericilor (parodiind Sfintele Sinoade Ecumenice), ca organism ce caută împăcarea, reconcilierea, unitatea în diversitate – toate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva a Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume. Dacă ar sluji doar lui Hristos, ecumenismul s-ar fi condamnat singur la sinucidere, aruncând toate credinţele şi „bisericile” cu toţi dumnezeii lor în nihilism, sortindu-le dispariţiei.

Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism. Spunând omului că nu are păcat, ecumenismul lasă pe toţi să păcătuiască, iar neavând sfinţenia de la Duhul Sfânt – pe care-L hulesc -, ecumenismul nici nu poate ierta.

În ecumenism toţi iartă pe toţi de toate păcatele, prin recunoaşterea şi primirea dumnezeului celuilalt, prin ştergerea de la sine a „greşelilor istoriei”. Aşadar în ecumenism nu există pocăinţă, iar dacă nu e pocăinţă, nu e nici iertare, de vreme ce ecumenismul nu poate da şi nici pretinde de la membrii săi reîntoarcerea la adevăratul Hristos al Ortodoxiei, Cel în Treime închinat.

Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) spune: „Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă”. Păziţi de aceste primejdii vor fi doar cei ce-şi păzesc ei înşişi dreapta credinţă ortodoxă depărtându-se de întrunirile cu ereticii, întruniri ce au ca pretext „comuniunea” şi „pacea” despre care acelaşi Gură de Aur spune că : „…nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost (…) ci ea (pacea) vine de la unirea duhovnicească” fapt ce presupune în prealabil primirea deplină a dogmelor, canoanelor şi rânduielilor ortodoxe prin lepădarea în public de propriile erezii.

Până atunci Sfântul Grigorie Teologul (+389) îndeamnă: „De mii de ori este mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este
unită cu patimile” fiindcă: „atunci se măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor sfinţilor.” (Sfântul Chiril al Alexandriei +444).

(…) Sfântul Teodor Studitul (+826) grăieşte: „Chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale” înţelegând astfel că deşi păcătoşi, totuşi nu pierduţi ci aflaţi în dreapta credinţă, nedespărţiţi de Biserică; iar Sfântul Teodosie de la Pecerska (+1073) întăreşte: „Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă îşi va mântui sufletul”.

Unora mai concesivi înduioşaţi de suferinţele lumii, aceste cuvinte li se vor părea lipsite de înţelegere şi compasiune, ba chiar inchizitoriale. Acestora însă le amintim că însuşi Hristos-Dumnezeu avertizează: „Mulţi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricoşata judecată n.n.): Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”. (Matei 7.22,23)

Toţi ceilalţi, clerici sau laici, ce vor ca să se numească ortodocşi fără a urma Tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi, sunt intruşi, păstori năimiţi în turma lui Hristos. Sfânta Tradiţie există şi va dăinui până la sfârşitul lumii, dar cu fiecare zi ce trece, descoperirea ei devine tot mai dificilă din cauza „bisericuţelor” ce împresoară Ortodoxia din dorinţa de a imita tot mai mult chipul adevăratei Biserici.
Mai devreme sau mai târziu, toate cultele, „bisericile” şi religiile vor fi unite.

În acea universalitate a necredinţelor, chiar şi cei aleşi vor fi în pericol de a pierde calea. Acest lucru nu-i surprinde sau înfricoşează pe creştini. Ei ştiu că lumea se condamnă singură şi de aceea Hristos a refuzat să se roage pentru lume: „Eu nu mă rog pentru lume.” Regulile lumii sunt rele şi „diavolul de la început a fost ucigaş”. Când Fiul Omului va veni, El va găsi pe om în deplina beznă a auto-îndumnezeirii, reîntors în păcatul primordial.

Mult curaj le vor trebui celor puţini spre a se împotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui ortodox ca să discearnă adevărul acolo unde restul vor vedea o nebunie.

Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, va fi pierdut. Va trebui să distingem Biserica de lume, pentru că destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e veşnicia.

Până la sfârşitul timpurilor, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va fi ţinta tuturor prigoanelor şi nu greşim când spunem că va trăi în mici comunităţi unite între ele în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfântul Duh, păstrând Credinţa şi Tradiţia neîntinate. Nu te teme mică turmă, căci cu tine e Hristos cel Răstignit! Amin.”

Sursa : ANTIRĂSTIGNIRILE UMANISMULUI EUROPEAN , Părintele Procopie Mureşan, 2004