Vechiul Testament ne prezintă nenumărate semne, figuri sau tipuri prin care sunt prefigurate persoana Mântuitorului Hristos, jertfa Lui și Crucea, altarul acestei jertfe, precum și alte semnificații ale Crucii și folosirii semnului ei , devenită mijloc de mântuire, de sfințire și de proslăvire a creștinului autentic trăitor în Hristos și purtător al crucii după exemplul Lui.

După cum planul mântuirii și Persoana Răscumpărătorului nu sunt arătate explicit în Vechiul Testament, tot așa nu este nici Crucea.

Este întrevăzută totuși în unele proorocii, în unele semne și figuri, iar ca obiect material, prin lemnul folosit în diferite chipuri : la construiri de case, de obiecte casnice sau instrumente utile omului. Când acestea sunt scopuri sfinte, ca în cazul construirii corabiei lui Noe – prin care au fost salvați de potop el și ai lui – (Fac, 6, 13-22 ; I Pe­tru, 3, 10) – al Cortului Sfânt sau al Templului cu Chivotul Legii și al al­tor obiecte sfinte, obiectul se socotea „binecuvantat”, cum citim în Înțelepciunea lui Solomon 14, 7 : „Binecuvantat este lemnul, care slujește la o trebuință binecuvântată”, sau „prin care se face dreptate”, cum zice Septuaginta.

Dar când lemnul era folosit ca mijloc de tortură și de osândă prin spânzurarea sau răstignirea celor osândiți la astfel de moarte, era disprețuit; fie ca avea forma simplă a unui stâlp, fie pe cea a unei cruci, lemnul era disprețuit, dar nu blestemat; ci blestemați se considerau cei spânzurați sau răstigniți, fiind socotiți nelegiuiți, cum erau sclavii, fie că erau sau nu vinovați de cele ce li se puneau în seamă.

În acest sens vorbește Moise : „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”. (Deut., 21, 23). Textul  are și prefigurarea profetică a crucii, pe care Hristos S-a făcut blestemat pentru noi, ca să ne răscumpere de sub bleste­mul Legii (Gal., 3, 13).

Crucea este implicată mai întâi în făgăduința dată de Dumnezeu lui Adam si Evei – la alungarea din Eden – ca va trimite lumii pe Mântuitorul : „Sămânța femeii (Fiul Mariei) va zdrobi capul șarpelui” (Fac, 3, 15), fapt care avea să se înfăptuiască de Mântuitorul Hristos prin jertfa Lui pe cruce (Gal., 4, 14-15).

Tot acoperit și prefigurat trebuie să vedem Crucea Domnului în lem­nele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (Fac, 22, 2-12). „Lemnul lui Isaac – zice Sfântul Chiril al Alexandriei – este Crucea lui Hristos” (Glaphyra ; 8, 9; LXIX, 111 si 142). Aceeași prefi­gurare a Crucii o au și altarele și jertfele de la templul iudaic.

Ca chip al Crucii și ca semn și mijloc de binecuvantare trebuie să vedem mâinile încrucișate ale patriarhului Iacov când binecuvintează pe Efraim și Manase, fiii lui Iosif (Fac, 43, 1-15).

Ca putere și lucrare anticipată a Crucii, o vedem lucrând în toiagul lui Moise, care a făcut atâtea minuni : în fața lui Faraon (leș., 4, 2-4), la ieșirea din Egipt a evreilor, despicând apa Mării Roșii în două pentru trecerea lor și înecarea egiptenilor (leș., 14, 16-25) ; sau, la Meriba unde, lovind stânca cu toiagul, a ieșit apa pentru a potoli setea poporului (Ieș., 17, 1-7) ; sau în „toiagul lui Aaron, care a odrăslit” (Num., 17, 8-10 ; Evr., 9, 4).

Dar mai evident, ca altar de jertfă și ca tărie mântuitoare, anticipată și putere tămăduitoare, este prefigurată Crucea în lem­nul sau în stâlpul pe care Moise a spânzurat șarpele de aramă în pustie, ca să scape de moarte pe cei mușcați de șarpe, alcătuind forma crucii (Num., 21, 8-9).

Așa o vede și Sfântul Iustin Martirul, care zice : „Tot ca figura și ca semn a fost și ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva șerpilor care mușcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea șarpelui și mântuirea celor mușcați și care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit” (pe cruce) (Dialogul cu Iudeul Trifon în ” Apologeți de limba greacă”, tradu­cere de Pr. Prof. Olimp N. Caciula, Bucuresti, 1980, p. 201).

Pentru tămăduirile dobândite după mușcăturile șerpilor iudeii introduseseră șarpele de aramă și-l cinsteau ca pe obiectele sfinte. Dar când au început să i se inchine și să-l tămâieze făcând din el un „dumnezeu-idol” numit Nehustan, regele Iezechia l-a scos afară și l-a stricat (IV Regi, 18, 4).

O formă a Crucii și a puterii și a tainei biruitoare o aflăm și in mâinile întinse ale lui Moise, prin care Israel a biruit pe Amalic (les., 17, 8-16). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în această figură a lui Moise, cu mâinile întinse lateral și orizontal, „taina Crucii” , „chipul Crucii” și „pe Cel ce Și-a întins mâinile pe Cruce” (Scrieri, partea I, Viata lui Moise, trad. Pr.Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, Bucuresti, 1982, p. 53 si 69).

Subînțeleasă este Crucea tot ca altar de jertfă și în viziunea profe­tică a lui Isaia, care vede pe Mesia Hristos ca un rob și „ca un miel care se aduce spre junghiere”  și care a fost răstignit între doi tâlhari ; căci ” cu cei fără de lege S-a socotit, purtând fărădelegile multora, și pentru cei păcătoși Și-a dat viața” (Isaia, 53, 7-12). Fără Cruce ca altar El nu Se  putea jertfi. Cine avea să fie acest „Miel” preînchipuit de „mielul pas­cal” al iudeilor, avea să ne-o descopere Sfântul Ioan Botezătorul, care văzând pe Iisus Hristos că vine la Iordan să fie botezat de el, spune : „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29).

Tot în Vechiul Testament, proorocul Iezechiel (9, 4-6) ne descoperă și sensul sau forma grafică a crucii (thau), ultima literă a alfabetului ebraic având această formă atunci.

Cercetătorii vorbesc de patru feluri de forme ale lemnului folosit ca instrument de pedeapsă : stâlpul drept și ascuțit, spânzurătoarea simplă – numită „crux acuta” sau „crux sim­plex”, alta era \”crux commissa\” (T), numită a Sfântului Antonie   ,- o alta, \”crux decussata\” (X), zisă a Sfântului Andrei ; în fine, \”crux commissa\” în forma semnului grafic (+) sau \”crux Christi\”.

Forma grafică a crucii, de care vorbește Iezechiel, nu poate fi decât ultima (t), zisă „crucea lui Hristos”. Ce ne spune proorocul? Se înmulțiseră nelegiuirile, profanându-se și locașul sfânt; iar Dumnezeu, hotărând pieirea celor nelegiuiți, ca să ferească pe cei credinciosi, care su­fereau și suspinau văzând ticăloșiile acelora, poruncește proorocului să însemne pe frunte cu acest semnul crucii pe cei credincioși. „Și i-a zis Domnul : „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multelor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui”; iar celorlalți le-a zis : „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii și femei, dar să nu vă atingeți de nici un om care are pe frunte semnul „t” ! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt” (Iez., 9, 4-6).

Semnul crucii este, după concluzia cercetătorilor, însăși forma literei t, ultima literă a alfabetului ebraic și a limbilor semitice înrudite (feniciană, etiopiană etc), așa cum se scria în secolul IX-VIII i.Hr., când și-a scris Iezechiel proorocia.

În expresia ebraică a textului „tava t(au)” se traduce prin „a în­semna cu un semn”, iar t(au) este însuși semnul (T), adică : înseamnă-i cu semnul (+) crucii. Așa l-au înțeles și tâlcuit Sfinții Părinți și Scriitori bisericești, începând cu Clement Alexandrinul, Ieronim, apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul și alții. Toți au văzut în litera ebraică (+) pronunțată „tau” semnul „crucii” sau „taina crucii lui Hristos”, ca semn al mântuirii. Vulgata traduce „signa tau”. Traducătorii Septuagintei au redat expresia ebraică „tava tau” prin „pune semnul pe frunțile.” ; dar nu spun care și cum era semnul. Abia după cercetările din urmă ale alfabetului și scrierii ebraice din vremea lui Iezechiel, și ținând seama și de felul cum au înțeles semnul „tau” vechii comentatori, noile versiuni nu au mai dat explicațiile necesare pentru expresia „tau”, cum face de pildă versiunea „Bibliei Școlii Biblice de Ierusalim”. Și tot asa s-a corectat și în traducerea revizuită a Bibliei din 1975 a Bi­sericii noastre Ortodoxe Române.

Pr. Ioan Mircea