La sfârşitul veacurilor

Lumea şi diavolul duc Biserica spre încercări atât de cumplite, încât ar putea veni ziua în care toţi episcopii vor avea legături cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face puţinii care vor avea curajul de a nu urma masele, de a nu-şi urma rudele, vecinii şi concetăţenii?

Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi.

Liturghiile se vor oficia în continuare, bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici, acei preoţi ori acei credincioşi. Biserica este acolo unde este adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă Tradiţia  neîntreruptă a Ortodoxiei, lucrare a Sfântului Duh. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut Părinţii şi Sfinţii Bisericii, sau care cel puţin nu îi resping în învăţăturile lor. Unde această continuitate a gândirii şi a vieţii nu există, acolo este o înşelătorie să se vorbească despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare par să o ateste.

Are să se găsească întotdeauna un preot canonic, hirotonisit de un episcop canonic, care va urma Tradiţia, în jurul unor astfel se preoţi se vor aduna grupurile mici de credincioşi,
care vor rămâne până în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste grupuri mici va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Credincioşii vor găsi aici deplinătatea harului lui Dumnezeu.

Nu vor avea câtuşi de puţin nevoie de legături administrative ori de alt soi, căci comuniunea care va exista între ei va fi cea mai desăvârşită cu putinţă. Va fi împărtăşire din Trupul şi Sângele lui Hristos, împărtăşire din Sfântul Duh. Legăturile de aur ale Tradiţiei ortodoxe vor uni acele biserici atât între ele cât şi cu bisericile trecutului, cu Biserica triumfătoare a cerului, în aceste mici grupuri, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească se va păstra neatinsă.

Desigur, ar fi minunat ca rânduiala şi coordonarea să existe în funcţionarea exterioară a diferitelor biserici şi ca bisericile mai puţin importante să fie îndrumate de bisericile mai importante, aşa cum se face acum între eparhii, mitropolii, arhidieceze şi patriarhii. Dar, în zilele de pe urmă,asemenea relaţii şi contacte vor fi de cele mai multe ori cu neputinţă. In lume va fi aşa o confuzie, încât o biserică nu va putea fi sigură de ortodoxia alteia, din pricina numărului mare de prooroci mincinoşi care vor umple lumea şi care vor spune: „Aici e Hristos” şi „Acolo e Hristos”. Vor putea exista neînţelegeri chiar în rândul bisericilor cu adevărat ortodoxe, din pricina „amestecului de limbi” din contemporanul Turn Babel. Dar nici una nu va dezbina unitatea esenţială a Bisericii.

Un exemplu contemporan al acestei situaţii îl constituie ruşii din diaspora, care au fost împărţiţi în trei facţiuni opuse. Un grup doreşte să aparţină Patriarhiei Moscovei. Un altul, pentru a fi liber de influenţa politică sovietică, aparţine Patriarhiei Constantinopolului şi este influenţat de politica pro-papală. Cel de-al treilea grup, şi cel mai realist, Sinodul Rus din afara Rusiei, rămâne independent. Şi cele trei grupuri, cel puţin până în prezent, sunt ortodoxe, între ele existând o comuniune deplină. Totuşi, ele nu au o intercomuniune formală şi legături exterioare, pentru că s-au rătăcit în păienjenişul conceptelor juridice şi al dezbaterilor privitoare la patriarhia căreia ar trebui să i se supună.

O asemenea mentalitate este fundamental greşită, din moment ce dependenţa de o patriarhie nu este neapărat necesară, îndeosebi când sunt despărţite de aceste patriarhii prin distanţe imense şi prin frontiere. Nimic nu împiedică o biserică ortodoxă din Paris, de pildă, să se afle în comuniune cu Patriarhia Moscovei sau cu Patriarhia Constantinopolului, chiar dacă nu are dependenţă jurisdicţională de acestea.

Ideea că întreruperea dependenţei jurisdicţionale a unei biserici locale de o patriarhie duce la izolarea acestei biserici de Biserica Ortodoxă nu este deloc ortodoxă, ci papală. De altfel, însăşi dependenţa jurisdicţională a bisericilor de o patriarhie este de inspiraţie papală. Un patriarh ortodox este un cârmuitor, un coordonator al eforturilor, un sfătuitor de mare însemnătate, iar nu un despot, nu un suveran discreţionar. Dincolo de hotarele eparhiei lui, nu poate face nimic fără  acordul tuturor celorlalţi episcopi (Canonul apostolic XXXIV).

Aşadar, este posibil, în zilele din urmă, atunci când feluritele biserici şi religii se vor fi unit şi vor apărea drept un întreg, ca Biserica Ortodoxă cea autentică să pară dezintegrată, fragmentată în mici parohii împrăştiate, risipite, în aşa fel încât se va putea chiar ca una s-o bănuiască pe alta din lipsă de încredere, aşa cum soldaţii se suspectează unii pe alţii când se ştie că duşmanul poartă aceeaşi uniformă.

În zilele din urmă, toţi vor susţine că sunt creştini ortodocşi şi că Ortodoxia este aşa cum o înţeleg ei. Cu toate acestea, cei care au o inimă curată şi o minte luminată de harul ceresc vor recunoaşte Biserica Ortodoxă în pofida divizării aparente şi a lipsei totale de strălucire exterioară. Ei se vor aduna în jurul preoţilor adevăraţi şi vor deveni stâlpii Bisericii adevărate. Fie ca oamenii lumii să facă ce vor. Să fie sinoade ecumenice; să se unească bisericile; să se falsifice creştinismul, căci, aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, dacă stâlpii ei rămân în picioare, Biserica nu se va nărui. „Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Ea este mai presus decât cerurile şi mai largă decât pământul. Ea nu îmbătrâneşte niciodată; ea este mereu înfloritoare”.

Stâlp al Bisericii este fiecare credincios adevărat care rămâne fidel Tradiţiei Părinţilor, în pofida tuturor curentelor cumplite din lume, care încearcă să-l îndepărteze de aceasta.

Astfel de stâlpi vor exista până la sfârşitul lumii, orice s-ar întâmpla. De altfel, când vor avea loc aceste lucruri, venirea Domnului nu va fi departe. Această stare a lucrurilor va fi cel mai
puternic semn că venirea Lui se apropie. Tocmai atunci va veni sfârşitul.”

Sursa: Alexandros Kalomiros, Impotriva falsei uniri bisericesti