Pentru toţi cei interesaţi de mai multe amănunte cu privire chipul exterior al preotului ortodox, după cum este oglindit în canoanele Bisericii, sau mai exact în Pravila Mare de la Târgovişte, care reglementează mai în detaliu această chestiune.

În tradiţia Bisericii noastre barba şi pletele nemodificate în vreun fel, ci lăsate să crească aşa cum le-a dat Dumnezeu, sunt dovada lipsei de interes faţă de cele pământeşti, mai ales de aspectul fizic, aşa de mult venerat azi, din păcate. Trebuiesc îngrijite, dar nu ornamentate. Spălate, dar nu tăiate. Pieptănate, dar nu colorate.

În Biblie se spune la Levitic cap. 21, vers. 5 se porunceşte ca preotul „să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.” De  ce? Pentru că erau obiceiuri păgâne: egiptene, edomite (iordaniene) şi persane. Mai târziu şi romanii se purtau la fel, ca să se deosebească, ca „civilizaţie” cică, de barbari, neromanii purtători de bărbi. (Vezi şi Profeţia Sfântului Ieremia 9, 26)

Citeşte şi:  Nu piroanele L-au ţinut pironit pe Hristos pe cruce, ci dragostea Sa de oameni

Raderea bărbii era o dezonorare la evrei (II Regi sau Samuel 10, 4), procedeu preferat şi de austro-ungari în Ardeal, faţă de preoţii noştri care nu au acceptat greco-catolicismul; de unde i-a şi rămas porecla unuia dintre ei, drept Popa Tunsu.

Ca binecuvântarea, respectiv „ca mirul ce cade pe barba”, este asemănată dragostea frăţească de Sfântul profet şi rege David (Psalmul 132, 2), formulă preluată de Sfinţii Părinţi în rugăciunea preotului de la îmbrăcarea epitrahilului, numit popular şi patrafir, cel mai uzual veşmânt preoţesc: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce să coboară pe barba lui, pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor lui.”

Într-o predică rostită de părintele Cleopa prispa chiliei sale, în contextul unei vorbiri „despre pocăinţă”, acesta explică că nu are preotul voie să se atingă nici de vârful părului şă mai ales al bărbii sale, citând acolo din Pravila cea Mare de la Târgovişte.

Citeşte şi:  Smerenia care mantuieste pana si pe diavol

Apoi redă şi canonul propriu-zis al Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Quinisext (al Cincelea şi al Şaselea – Sinod special întrunit pentru probleme disciplinare, dat fiind că la Sinoadele  cinci şi şase nu s-au dat canoane), canonul 49, în care spune că „preotul nu are voie să se apropie de barba sa cu briciul; şi nici cu cărămida încinsă.”

Tot Părintele Cleopa spune la acelaşi Sinod, a venit şi un episcop, cu barba şi mustaţa deosebită: mustaţa era într-o parte mai mare şi într-alta mai mică, iar barba invers, unde era mustaţa mai mică era barba mai mare, şi unde era mustaţa mai mare, barba era mai mică.

Citeşte şi:  Mai întâi trebuie să avem pacea în noi, şi apoi o vom răspândi şi celorlalţi

Şi i-au sugerat câţiva colegi să le egalizeze cumva, dar el a răspuns: „Nu sunt eu mai înţelept decât Ziditorul meu. Dacă aşa a considerat El, aşa să rămână!”.

In traditie sunt consemnate minuni legate de acest subiect.

Este cunoscuta o intamplare din viata Sfantului Metodie, care a vietuit in Muntele Athos spre sfarsitul sec. al XIX-lea. Acesta, cand a venit in Sfantul Munte pentru a deveni monah, nu avea barba (nu ii crestea barba), si se temea ca nu va fi primit in obste din cauza acestui impediment. S-a rugat atunci Maicii Domnului cu zdrobire de inima, intreaga nopate in biserica, sa faca in asa fel incat sa fie primit in manastire. A doua zi, parintii au obeservat insa ca acestuia ii crescuse in chip minunat barba. Au facut chiar o slujba de multumire pentru minune. Atunci cand a ajuns la batranete, barba Sfantului Metodie, atingea pamantul.