Capitolul anterior: Introducere – Patriarhia Constantinopolului izgoneşte şi exilează din Muntele Athos, monahi care nu i se supun orbeşte

Capitolul I

Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Expulzarea monahilor, ruşi sau membri ai Bisericii Ruse din Diaspora, care trăiau de multă vreme în rugăciune şi pocăinţă la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, are cel puţin 3 cauze generale:

1) Dorinţa de a anihila orice opoziţie faţă de Patriarhia Constantinopolului, privită ca o nouă papalitate, şi de a face să dispară prin orice mijloace o rezistenţă care, în Grecia din 1920 încoace, se opune aggiornamento[01]-ului Bisericii Ortodoxe;

2) Preluarea controlului Sfântului Munte de către monahi care nu au ,,tunderea” athonită, adică, monahi care nu sunt călugăriţi în Sfântul Munte şi pentru care s-a convenit să fie numiţi ,,neo-athoniţi”[02]. Aceşti călugări, proveniţi din frăţii sau grupuri de rugăciune străine de monahismul tradiţional, au fost impuşi în Sfântul Munte în epoca dictaturii coloneilor. Puţin câte puţin, cu complicitatea Patriarhiei Ecumenice, ei au preluat controlul unui anumit număr de mânăstiri – în principal Stavronikita, Grigoriou, Simonos-Petra – lucru care le-a permis să obţină majoritatea în Sfânta Chinotită[03].

3) O politică destul de străveche a Patriarhiei faţă de slavi, care urmăreşte să facă din Sfântul Munte un loc pur grecesc şi nu pan-ortodox cum a fost de-a lungul istoriei. Schitul Sfântul Prooroc Ilie era, în realitate, o mânăstire întemeiată de monahii ruşi unde veneau, înainte de Revoluţie, mii de pelerini pe calea către Ierusalim şi Ţara Sfântă. Aceşti neo-athoniţi şi patriarhia se temeau acum că, din cauza noii situaţii politice din fosta URSS, mii de monahi ruşi vor veni în Sfântul Munte şi vor modifica raportul de forţe. Motive asemănătoare au determinat Patriarhia Constantinopolului să interzică după Revoluţie intrarea în Athos a călugărilor ruşi emigraţi. Astfel, mitropolitul Antonie Hrapoviţki nu a primit permisiunea de a se retrage în Sfântul Munte în pocăinţă.

Orice ar fi, nici unul din cele 3 motive menţionate nu este întemeiat pe canoanele şi tradiţia bisericească. Şi acest lucru face ca expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie să fie nedreaptă, ilegală şi anti-ortodoxă.

A. Faptele

Pe 20 mai 1992, ziua în care Biserica sărbătoreşte praznicul Înjumătăţirii, dintre Paşti şi Cincizecime, călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie au văzut sosind, către amiază, un jeep din care au coborât secretarul guvernatorului civil al Athosului, dl. Omiros Photiadis, şi poliţişti în haine civile. Acest schit rus este subordonat Mânăstirii Pantocrator. Egumenul său este părintele Serafim, un călugăr venit din America, care a reuşit, împreună cu obştea sa, să restaureze acest lăcaş frumos. Zelot, părintele Serafim, care trăia în Muntele Athos de peste 20 de ani, nu pomenea la liturghie numele patriarhului Constantinopolului, şi, din acest motiv, era victimă a presiunilor din partea călugărilor aliniaţi la conduita oficială a Fanarului[04].

Secretarul guvernatorului le-a explicat părinţilor din schit ceea ce tocmai se întâmpla la Mânăstirea Pantocrator: o comisie a patriarhiei introducea cu forţa în mânăstire o duzină de călugări veniţi de la Mânăstirea Xenofont şi, remaniind consiliul conducător al mânăstirii, dădea majoritatea acestor monahi veniţi de la Xenofont. Această intruziune era ilegală, mânăstirile fiind, potrivit Cartei Athosului, autonome.

La mijlocul după-amiezei, aceeaşi comisie patriarhală s-a dus la schit, condusă de Mitropolitul Atanasie de Heliopolis. Din jeepuri şi camioane au ieşit călugări şi poliţişti în haine civile. După ceremonia [de întâmpinare] de la biserică, mitropolitul şi suita sa au fost invitaţi să servească ceva răcoritor. Mitropolitul a anunţat că o nouă obşte se găsea de acum înainte la Xenofont; apoi, după câteva informaţii despre părinţii care vieţuiau la schit, el a întrebat ce episcop pomenesc. Părintele Serafim i-a răspuns: ,,Tot episcopatul ortodox”. Mitropolitul a declarat că părinţii de la schit, nepomenindu-l pe patriarhul Constantinopolului, erau schismatici şi a pronunţat expulzarea lor imediată. În zadar ei au cerut să le arate o hotărâre în ce-i priveşte, o decizie de expulzare; în zadar au cerut o amânare de 2 sau 3 zile pentru a-şi aduna bunurile personale. Tot ce le-a fost permis a fost să meargă să strângă în saci, sub ochii cerberilor de la poliţie, câteva obiecte personale, apoi să se închine pentru ultima oară la icoanele şi sfintele moaşte din biserică şi să cânte, înaintea porţii, troparul Sfântului Prooroc Ilie, înainte de a se urca într-un jeep care i-a dus în portul Daphni. De acolo, unul din aceste vase care slujesc pentru schi nautic i-a transportat până la Uranopolis, unde au fost părăsiţi pe chei. Apunea soarele.

Călugărilor din schit care nu au fost prezenţi la descinderea poliţiei nu li s-a permis să intre în schit. Dimpotrivă, alţi monahi, trimişi de aceiaşi slujitori ai patriarhiei, au luat în stăpânire locurile.

Presa de limbă greacă a relatat faptele, dar publicaţiile au fost împărţite în ce priveşte modul de a le privi. Unele s-au folosit de eveniment pentru a insista asupra laturii naţionale: călugării ar fi fost ruşi sau americani, ba chiar spioni americani ! Altele au protestat împotriva încălcărilor drepturilor omului, constituţiei elene şi Cartei Athosului, pe care le-a implicat această expulzare. Orthodoxos Typos a titrat: ,,Monahi din Athos expulzaţi fără somaţie” (nr. 982, 26iunie 1992); Hagios Kyprianos relatează istoria şi semnalează că monahii alungaţi sunt încă prigoniţi de stat care refuză să le înapoieze paşapoartele lor americane şi conchide: ,,Călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie protestează împotriva expulzării lor ilegale din Grădina Preasfintei [Născătoare de Dumnezeu]; ei denunţă comportamentul anti-creştin, anti-frăţesc şi barbar al celor care i-au expulzat, monahi, ieromonahi şi poliţişti; ei anunţă că se pregăteşte o mare prigoană împotriva tuturor părinţilor din Sfântul Munte care se opun liniei ecumeniste şi anti-ortodoxe a patriarhului ecumenic, şi se declară hotărâţi să se folosească de toate mijloacele legale pentru a reveni la schitul lor”.

Hagios Agathangelos publică o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului, semnată de 164 călugări, în care ei denunţă faptele care constituie un atentat la libertatea de conştiinţă, şi subliniază că monahii zeloţi s-au văzut privaţi de către Sfânta Chinotită de dreptul de a tunde în monahism pe vreunul din ucenicii lor şi de a-i lăsa moştenire bunurile lor, ceea ce este contrar legii. Ei cred că scopul acestor persecuţii anti-zelotiste este de a îndepărta orice obstacol în calea unei viitoare uniri de tipul celei de la Lyon, care a dat atât de mulţi mucenici în timpul patriarhului Vekkos (1274). Ei adaugă că niciodată conştiinţa ortodoxă nu va accepta o asemenea unire cu heterodocşii, nici cu preţul muceniciei, şi citează o voce care a spus: ,,Persecuţiile religioase au luat sfârşit în Rusia şi încep în Grecia !” (Hagios Agathangelos nr. 130 A, din 23 mai 1992).

În realitate, pentru a înţelege bine această expulzare, trebuie să o plasăm în contextul persecuţiei pe care o suferă, din 1924 încoace, cei care refuză, potrivit cu conştiinţa lor, aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe.

B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace

În 1920, Patriarhia Constantinopolului a pregătit aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe, afirmând într-o enciclică faimoasă că diferenţele dogmatice erau mai puţin importante şi nu trebuiau să separe ortodoxia de alte confesiuni. Politica bisericească a Patriarhiei Constantinopolului din acei ani a reprezentat motiv de scandal din mai multe motive. Mai întâi de toate, patriarhia era condusă pe atunci de un aventurier ecleziastic de tristă amintire, Meletie Metaxakis, care, în pofida canoanelor Bisericii, a schimbat de mai multe ori scaunul episcopal şi patriarhal, reuşind succesiv să fie ales arhiepiscop al Atenei, [poziţie] din care a fost depus, apoi patriarh al Constantinopolului, de unde a fost alungat, şi în cele din urmă patriarh al Alexandriei. El avea sprijinul diplomaţiei britanice, atât de puternică atunci în Orientul Mijlociu.

Instruiţi în Anglia, episcopii de Constantinopol au fost pregătiţi ca de acum înainte să accepte teoria ramurilor, al cărei sens este înţeles în protestantism, dar care este străin de tradiţia Bisericii Ortodoxe. Când aceşti ierarhi au vrut să reformeze Ortodoxia pentru a favoriza relaţiile cu anglicanismul, ei nu au consultat celelalte Biserici locale, introducând ecumenismul ca pe o lovitură de stat, într-un moment deosebit de tragic în viaţa popoarelor ortodoxe. Într-adevăr, aceste proiecte de reformă bisericească au fost anunţate şi au primit un început de aplicare în momentul în care ortodocşii din Rusia se aflau în plină persecuţie din partea autorităţilor sovietice. Patriarhul Tihon era întemniţat, numeroşi episcopi ucişi sau deportaţi. Comuniştii creaseră o Biserică paralelă şi revoluţionară, Biserica Vie, care introducea, cu ajutorul autorităţilor atee, o reformă apropiată de cea pe care o propunea Patriarhia Constantinopolului: suprimarea tuturor barierelor care despărţeau Biserica de lume, reforma ritmurilor liturgice – adoptarea calendarului civil –, limitarea monahismului, activism etc.

Patriarhia Constantinopolului s-a grăbit să recunoască această Biserică Vie şi să ceară patriarhului Tihon să se retragă. La Constantinopol, episcopii ruşi şi reprezentanţii lor au fost destul de rău primiţi. În consecinţă, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, marile hotărâri ale Constantinopolului au fost luate fără consultarea Bisericii Ruse sau împotriva ei.

Masacrarea grecilor din Asia Mică de către turci, exilul celor care au putut să fugă (1923), situaţia politică extrem de confuză din Grecia şi supunerea, începând din secolul al XIX-lea, a ierarhiei Bisericii Greciei în faţa puterii civile au permis Patriarhiei Constantinopolului să înceapă să-şi aplice reforma. În 1924, prin hotărâre guvernamentală, fără consultarea clerului nici a turmei, a fost schimbat calendarul bisericesc nu din raţiuni ştiinţifice, nici din raţiuni liturgice, ci doar pentru ca sărbătorile să fie comune cu anglicanii, care sfârşiseră, şi ei, prin a adopta calendarul gregorian.

Modul autoritar în care a fost schimbat calendarul, alegerea unui calendar[05] care a fost condamnat oficial în secolul al XVI-lea, în vremea patriarhului Ieremia al II-lea, în mai multe sinoade pan-ortodoxe – toate acestea au stârnit o reacţie populară şi monahală puternică.

Totalitatea călugărilor din Muntele Athos – cu excepţia unei mânăstiri care a revenit ulterior – au refuzat reforma, şi într-un mod mai general Enciclica din 1920. Numeroşi credincioşi i-au urmat, care au continuat să se roage potrivit cu rânduielile liturgice care erau ale lor până atunci.

Drama a fost că Biserica Greciei, condusă de arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, s-a sprijinit pe puterea civilă pentru a-i persecuta pe cei care au fost numiţi atunci în batjocură ,,vechi-calendarişti”[06], dar care constituiau în realitate imensa majoritate a mânăstirilor şi credincioşilor cu adevărat evlavioşi. Poliţia le-a luat bisericile, i-a alungat pe călugări din mânăstirile lor, i-a surghiunit, i-a întemniţat. Au fost arestaţi credincioşi şi clerici, preoţilor le-au fost tăiate bărbile, le-au fost luate veşmintele [clericale], şi unii chiar au fost ucişi în cursul maltratărilor poliţieneşti. Persecuţia a fost mai cu seamă violentă în anii ’1930, apoi în anii ’1950, în epoca Arhiepiscopului Spiridon al Atenei, la sfârşitul dictaturii coloneilor.

Noi nu trebuie să evocăm aici istoria; dar rămâne faptul că acesta este un caz de intoleranţă religioasă în care au colaborat Biserica şi statul împotriva unei părţi a preoţilor şi poporului credincios tradiţiilor sale.

Alegerea lui Athenagora, membru al înaltei masonerii americane şi cunoscător al teoriei ramurilor, ca patriarh al Constantinopolului, a agravat în mod evident lucrurile. În primul rând, el a fost impus de politica americană dornică să asigure cele mai bune relaţii posibile între Grecia şi Turcia, ţară îndeosebi cultivată din raţiuni strategice evidente. Patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil.

Politica patriarhului Athenagora este cunoscută: oricine ştie că el a iniţiat apropierea de Roma şi a început să promoveze o unire adogmatică pan-creştină şi chiar pan-religioasă. Această politică a fost continuată de urmaşii lui.

În schimb este mai puţin cunoscut că au existat reacţii extrem de profunde în toată lumea ortodoxă, dar în special în Grecia şi Muntele Athos, împotriva răsturnării tradiţiei ortodoxe pe care o lucra Athenagora.

Toate mânăstirile din Muntele Athos au refuzat pur şi simplu să pomenească numele lui la liturghie. În Grecia de Nord, mai mulţi episcopi, care erau subordonaţi direct Bisericii mamă, au procedat la fel sau au protestat energic. Aceştia au fost Mitropoliţii Ambrozie de Elefteropole, Pavel de Paramythia, Policarp de Sisianos şi Siatistis şi Augustin de Florina. În acelaşi timp, s-au înteţit persecuţiile împotriva stiliştilor.

Toţi aceşti monahi, preoţi, episcopi erau în drept să protesteze, pe de o parte, noi vom vedea, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, şi pe de altă parte, în virtutea legilor civile despre care se presupune că autorizează pluralismul. În mod evident, odată cu prăbuşirea dictaturii coloneilor în 1974, a devenit mai dificil a reduce la tăcere cu ajutorul poliţiei toată opoziţia de pe teritoriul grec. Dar statutul particular şi independent al Muntelui Athos permitea ,,o preluare a controlului”, care necesita timp, dar atunci era aproape momentul potrivit.

Totul a început cu o primă tentativă de lovitură poliţienească împotriva Mânăstirii Esfigmenou care refuza să cedeze. În 1974, patriarhul Dimitrie I a îndrăznit să-i declare căzuţi din statutul lor monahal pe egumenul Mânăstirii Esfigmenou, părintele Atanasie, şi câţiva monahi. Din pricina ataşamentului lor faţă de ,,credinţa veşnic neschimbătoare şi întocmai cu cea a Părinţilor”[07], călugării care au hotărât să facă corp comun în jurul egumenului lor şi să rămână solidari au fost persecutaţi în mânăstirea lor: forţele de ordine au împresurat mânăstirea, centrala telefonică din Karyes le-a tăiat liniile telefonice, poşta centrală le-a reţinut corespondenţa, toate comunicaţiile pe pământ şi pe mare au fost interzise, călugării nu au mai putut nici să iasă pentru a se ocupa de grădina lor de zarzavaturi … Asediaţi, ei nu au încetat să slăvească Sfânta Treime şi să o laude pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, stăpâna Sfântului Munte. Deasupra turlelor mânăstirii fluturau două stindarde negre şi mari flamuri cu inscripţia: Ortodoxia sau moartea ! Stăruinţa monahilor şi-a adus rodul: jandarmii înşişi au fost scandalizaţi de lucrarea antihristică care li se cerea să o împlinească.

În cele din urmă, în faţa imposibilităţii de a-i diviza pe călugări prin propunerile cele mai diverse, guvernatorul civil al Athosului a renunţat să mai facă să sufere oameni nevinovaţi într-un mod atât de bătător la ochi.

Din această vreme, în ciuda jignirilor, mânăstirea esfigmenită a devenit simbolul rezistenţei în faţa despotismului patriarhiei. Călugării acceptă mai degrabă să trăiască în sărăcie decât să cedeze: într-adevăr, majoritatea mânăstirilor au bunuri multe, le-au fost date pământuri în afara Muntelui Athos … Autorităţile i-au privat în mod ilegal pe călugării de la Esfigmenou de veniturile mânăstirii lor, ca şi de reprezentarea lor în Sfânta Chinotită, acest guvern monahal al Sfântului Munte. Anumiţi călugări au fost expulzaţi sau ameninţaţi, precum editorul revistei Hagios Agathangelos, părintele Iacov care, în revista sa, denunţă în mod regulat persecuţiile împotriva monahilor zeloţi.

Şi în schituri, aceste mici sihăstrii care sunt legate administrativ de marile mânăstiri ale neo-athoniţilor, dar unde trăiesc în realitate pustnici dedicaţi în întregime isihasmului, s-a năpustit lumea cu frământările şi violenţele sale. Numeroşi monahi au fost alungaţi sau siliţi prin tot felul de mijloace să-şi părăsească locul de metanie.

Să dăm câteva exemple.

În primul rând, părintele Teodorit, autor a numeroase cărţi de teologie şi evlavioase, şi care publica Aghioritul, o mică revistă ortodoxă. Din cauza acestei publicaţii – pe care autorităţile au vrut să i-o interzică – el a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Paros. În 1987, el a publicat la Atena Apologia unui isihast, în care a relatat toate greutăţile pe care părintele său duhovnicesc Calinic şi el însuşi le-au întâmpinat din partea autorităţilor Muntelui Athos.

Să menţionăm cazul unui alt călugăr zelot, părintele Damian, care trăia de 15 ani în Sfântul Munte şi care a fost alungat cu forţa în ciuda protestelor sale. Părintele Damian a refuzat să recunoască legalitatea actului de expulzare care nu era întemeiat pe drept, scriind printre altele guvernatorului Sfântului Munte, la Karyes:

,,Respectabilului guvernator al Sfântului Munte. Karyes.

Domnule guvernator, prin intermediul funcţionarilor poliţiei din Karyes, am aflat că aţi dat ordin să fiu expulzat din Sfântul Munte unde sunt călugăr de 15 ani. Aţi hotărât să puneţi în aplicare şi să acoperiţi cu mantia legalităţii deciziile călugărilor ortodoxomahi[08] din Mânăstirea Dochiariou, care încalcă o mulţime de articole din Carta Sfântului Munte şi din Constituţia statului elen, decizii anti-constituţionale, anti-creştine, împotriva oricărei idei de dreptate şi morală şi care fac din dvs. un vinovat. (…) Prin forţă şi constrângere, vreţi să-mi încălcaţi libertatea religioasă pe care constituţia elenă o recunoaşte oricărui cetăţean. Conduita dvs. aminteşte de regimul sumbru al dictaturii, deoarece mă pedepsiţi fără a-mi da dreptul să mă apăr, drept pe care îl recunosc cetăţenilor lor până şi tiranii jalnici ai ţărilor subdezvoltate”[09].

Monahul Damian preciza de asemenea faptul că el promisese, când îşi depusese făgăduinţele monahale, să rămână până la moarte în Sfântul Munte.

Părintele Teodorit a protestat contra atitudinii guvernatorului şi a altor persecutori, scriind în Aghioritul: ,,Noi nu-i plângem pe cei prigoniţi, ci pe prigonitori. Prigoniţii merg pe calea fericită a mărturisitorilor. Vai de cei ce-i prigonesc pentru a plăcea superiorilor lor cacodocşi şi adepţilor lor ! Căci cine nu ştie că ei vor, prin persecuţie, să înăbuşească glasul disident al celor care se opun, pentru ca poporul lui Dumnezeu să nu descopere ce se unelteşte în Grădina Preasfintei ?” Aceeaşi revistă, Aghioritul nr. 34, din septembrie 1985, publica o scrisoare deschisă adresată de un număr mare de credincioşi Sfintei Chinotite a Muntelui Athos, celor 20 de mânăstiri, guvernatorului civil, Ministerului Afacerilor Externe şi Asociaţiei corespondenţilor de presă străini de la Atena. Această scrisoare spunea în special: ,,Cuvioşi părinţi, cu uimire şi durere noi am aflat de unele fapte petrecute în Sfântul Munte, Grădina Preasfintei, şi care, după părerea noastră, compromit monahismul ortodox şi neliniştesc profund turma noastră ortodoxă … Cuviosul egumen al Mânăstirii Dochiariou a organizat ‘asaltul’ asupra bietei sihăstrii a pustnicului Damian Bulgarides, forţându-i uşa, devastându-i mobilele şi obiectele, prădându-i sărmanele economii făcute din munca sa manuală. Şi acum pregătiţi expulzarea sa ilegală din Sfântul Munte !”

Ulterior, mulţi alţi monahi au fost expulzaţi; dar vizita la Roma a patriarhului Dimitrie care, în decembrie 1987, a participat la liturghia papală, purtând omoforul, şi lăsând pe diaconul său să citească ecteniile şi Evanghelia, a stârnit prea multe reacţii în Sfântul Munte pentru ca momentul propice pentru un atac decisiv împotriva zeloţilor să fie posibil. Atunci unele schituri au refuzat chiar să pomenească numele patriarhului Dimitrie. Chilioţii de la Karyes şi din împrejurimi, monahii dependenţi de mânăstirile din nordul Athosului, ca şi Mânăstirile Grigoriou şi Koutloumoussiou – care nu aparţineau zeloţilor din Athos – au întrerupt astfel pomenirea patriarhului la liturghie[10].

Acesta din urmă a mers ulterior în Muntele Athos şi a apărut în faţa Mânăstirii Esfigmenou, însoţit de numeroşi poliţişti. Potrivit monahilor athoniţi, asaltul împotriva mânăstirii era hotărât dar, pentru a-l evita, egumenul, părintele Eftimie, a refuzat să deschidă porţile.

Mai recent, egumenul unei mânăstiri athonite, părintele Efrem de la Filotheou, mergând în Statele Unite ale Americii şi Canada, a descoperit în ce măsură domnea sincretismul religios în bisericile greceşti din aceste ţări. El a rupt comuniunea cu Patriarhia Contantinopolului şi a intrat în Biserica Rusă din Diaspora a mitropolitului Vitalie care i-a hirotonit preoţi. Părintele Efrem a fost supus atunci unei asemenea persecuţii din partea ,,neo-athoniţilor” încât s-a speriat şi s-a întors în Muntele Athos lăsând Biserica Rusă. Pentru a se răzbuna pe mitropolitul Vitalie, Sfânta Chinotită a proclamat Biserica lui o ,,schismă” fără har şi în afara Bisericii. Această poziţie a stârnit reacţii din partea unor credincioşi evlavioşi. Noi prezentăm în anexă această corespondenţă.

Acum a avut loc expulzarea Schitului Sfântului Prooroc Ilie şi o aşteptăm, probabil, pe cea a monahilor zeloţi din Mânăstirea Esfigmenou – care va fi mai greu de realizat, deoarece ei au de partea lor o mare susţinere populară în Grecia. Între 29 august – 1 septembrie 1992, patriarhul Bartolomeu i-a reunit pe episcopii Patriarhiei Ecumenice în Fanar şi le-a declarat că dorea să meargă în Muntele Athos în noiembrie 1992 şi că dorea să vadă reglată chestiunea Mânăstirii Esfigmenou. Răbdare …

C. Persecuţiile neo-athoniţilor

Ar fi fals să credem că zeloţii ar fi singurii care ar putea să cadă victime preluării controlului Muntelui Athos de către neo-athoniţi. Chiar sufletele cinstite, care nu au întrerupt comuniunea cu patriarhia, dar care nu sunt gata să accepte orice act de tiranie bisericească, au fost prigonite pentru această grijă lăudabilă pentru libertatea de credinţă şi respectarea canoanelor.

Astfel, dl. Mario Pilavaki, corespondent la Londra al revistei Orthodoxos Typos, a fost expulzat din Athos pentru că a criticat un ,,text despre educaţia naţională”, redactat de doi egumeni deosebit de reformişti, cel de la Stavronikita şi cel de la Grigoriou. Acelaşi text, care implica Muntele Athos în toate certurile politice sau sociale din Grecia, a fost de asemenea criticat de călugărul Maxim de la Marea Lavră, în pofida susţinerii lui [textului] de mai mulţi teologi oficiali foarte cunoscuţi. Consecinţa a fost că părintele Maxim s-a lovit de numeroase greutăţi cu neo-athoniţii. În cele din urmă, a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Anglia, unde este parohul unei parohii greceşti. Acolo, el şi-a publicat cartea despre Drepturile omului în Muntele Athos, pe care o vom prezenta în rezumat în capitolul următor.

Mai surprinzătoare încă este expulzarea unui mitropolit care are scaunul în Grecia de Nord şi care pomeneşte Patriarhia Constantinopolului, P.S. Augustin de Florina. Într-o scrisoare faimoasă, apărută în aprilie 1985, adresată patriarhului Dimitrie, acest episcop a denunţat toate încălcările canoanelor care, potrivit lui, caracterizează propria lui Biserică. Augustin de Florina continuă spunând că el s-a scandalizat de complicitatea unor monahi din Muntele Athos care, în loc să se ridice împotriva acestor fărădelegi, îi pedepsesc duhovniceşte pe cei care le denunţă: ,,Dacă fiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe îndrăznesc să protesteze împotriva celor care încalcă sfintele canoane, ei sunt persecutaţi de conducătorii Bisericilor Ortodoxe, excomunicaţi şi pedepsiţi de părinţii din Muntele Athos care călătoresc în străinătate şi le dau pedepse aspre, fapt care este un mare scandal”[11].

În ultimii ani, Mitropolitul Augustin de Florina a continuat să pună în gardă turma ortodoxă greacă împotriva acţiunii unora din ierarhii patriarhiei. Astfel, în Australia, arhiepiscopul Stelian a fost acuzat de propriii credincioşi, apoi de călugări din Muntele Athos – precum părintele Teoclit Dionisiatul – de neo-nestorianism. În Australia, au fost organizate Frăţii care refuzau autoritatea arhiepiscopului Stelian. Nu numai Mitropolitul Augustin de Florina, dar şi Patriarhia Ierusalimului i-a susţinut pe foarte numeroşii preoţi şi credincioşi care s-au separat de episcopul nestorian al Australiei.

Când mitropolitul Augustin a fost invitat în Muntele Athos, la Mânăstirea Koutloumoussiou, şi şi-a exprimat opinia privind situaţia bisericească din Australia, el a primit sfatul ferm de a pleca cât mai devreme în dimineaţa următoare din cauza riscului de a fi alungat de poliţie.

La scurt timp după acest incident, Ecclesiasticos Agon, revista Bisericii oficiale, afirma public că se temea de ,,preluarea Muntelui Athos”. Iată ce declara această revistă bisericească grecească importantă, făcând aluzie la diverse evenimente petrecute în Sfântul Munte, mai ales la preluarea controlului mânăstirii ivirilor de către egumenul reformist de la Mânăstirea Stavronikita, părintele neo-athonit Vasilie Gontikakis.

,,În istoria monahismului athonit, întoarcerea mânăstirii ivirilor la cenobitismul tradiţional este un fapt important.

În pofida acestui lucru, anumite evenimente, legate de această întoarcere, justifică unele îngrijorări cu privire la bunul mers al monahismului athonit. Şi iată de ce: turma ortodoxă greacă şi prietenii sinceri ai Sfântului Munte au fost surprinşi de ‘alegerea’ ca egumen a unei persoane străine de obştea mânăstirii ivirite. Potrivit rânduielilor şi ordinii străvechi monahale, egumenul este ales de fraţii mânăstirii dintre fraţii mânăstirii.

La iviriţi există părinţi îmbunătăţiţi, ‘născuţi şi hrăniţi’ de această sfântă mânăstire şi nimic nu-i silea să meargă să ‘împrumute’ sau să ‘aducă’ un egumen din altă mânăstire !

Şi acest egumen ‘ales’ sporeşte îngrijorarea. Părintele Vasilie Gontikakis – despre el este vorba – a fost egumenul Mânăstirii Stavronikita. Cum a acceptat el oare să-şi părăsească mânăstirea săracă şi să se ‘mute’ – căci despre mutare este vorba – într-o mânăstire bogată şi cu vază ?

Mai mult, acest egument ‘adus’ şi ‘împrumutat’ este cunoscut pentru acrobaţiile sale ecumeniste, pentru scrierile sale anti-monahale – destinate a-l susţine pe Arhiepiscopul eretic Stelian al Australiei şi condamnat pentru modernism de athoniţii oficiali – şi pentru ‘incapacitatea’ sa de a se adapta la tradiţia monahismului athonit; în mod evident, el este influenţat de duhul apusean şi străin de tradiţia athonită !

Pe lângă această ‘mutare’ nefericită, comportamentul Patriarhiei Ecumenice nelinişteşte deopotrivă ! Ea pare să fi fost amestecată în această afacere, în detrimentul privilegiilor mânăstirilor athonite şi să fi acţionat potrivit unui plan dinainte stabilit, pentru a pune în funcţiile de egumeni ‘subordonaţi’ ai Fanarului şi ‘purtători’ ai ecumenismului, ca şi ai ‘neo-vekkismului’[12] căruia îi urmează !

Cu titlu informativ, noi am fost înştiinţaţi că arhimandritul Vasilie Gontikakis, ‘cel adus’ şi ‘cel împrumutat’, este la originea calomniilor la adresa Mitropolitului Augustin de Florina şi că el este cel care a grăbit expulzarea mitropolitului din Sfântul Munte, acuzându-l că i-a criticat pe reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice în Australia pentru conduita lor anti-ortodoxă !

Tot ce se petrece în jurul acestei ‘treceri la viaţa de obşte’ a mânăstirii iviriţilor îndreptăţeşte îngrijorarea poporului ortodox grec şi a prietenilor sinceri ai Sfântului Munte, care pun întrebarea tragică: ‘A fost stabilit oare un plan pentru preluarea Sfântului Munte ? Se agită la orizontul athonit ‘umbrele nălucilor’ lui Varlaam, Mihail Paleologul şi a abjectului ‘patriarh’ Ioan Vekkos ?”[13]

Un alt jurnal grec, Orthodoxos Typos, legat şi el de Biserica oficială, dar cu o înclinaţie destul de tradiţionalistă, comenta astfel expulzarea mitropolitului Augustin şi declaraţia sa potrivit căreia ,,în Sfântul Munte, deasupra tuturor mânăstirilor, schiturilor şi chiliilor ar trebui să fluture mereu stindardul Ortodoxie sau moarte”: ,,Noi credem că cuvintele înflăcărate ale Mitropolitului Augustin de Florina sunt justificarea şi recompensa unei mânăstiri de obşte athonite care, deja de mai mulţi ani, a ridicat steagul Ortodoxie sau moarte, în ciuda reacţiilor violente ale altor mânăstiri din cetatea athonită; este vorba de Mânăstirea Esfigmenou …”.

În fine, Agathangelos se declara scandalizat de modul de a acţiona al neo-athoniţilor care, la simplul discurs al unui episcop, au răspuns cu expulzarea: ,,Pe 6/19 august, praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, mitropolitul Augustin Kantiotis a fost invitat să conducă slujbele de hramul Mânăstirii Koutloumoussiou, în apropiere de Karyes.

Patriarhia Ecumenică şi-a dat acordul şi mitropolitul a mers întâi în vizită la Sfânta Chinotită, care l-a primit cu toată consideraţia cuvenită demnităţii sale, aşa cum face pentru toţi episcopii de stil nou …

Hramul s-a desfăşurat normal, sub protia lui Augustin care a slujit cu egumenul mânăstirii şi ieromonahii prezenţi. În seara zilei principale, în cursul vecerniei şi a slujbei de pomenire a ctitorilor adormiţi, părintele Augustin a vrut să adreseze câteva cuvinte şi să dea câteva sfaturi monahilor mânăstirii şi credincioşilor prezenţi. Erau prezenţi la slujba bisericească reprezentanţii Sfintei Chinotite. Mitropolitul Augustin a vorbit despre vizita atât de aşteptată a ‘patriarhului’, de linia ecumenistă urmată de ‘patriarhul’ Dimitrie, şi de toleranţa acestuia şi a sinodului său care îl menţin în funcţie pe ‘arhiepiscopul Australiei’ Stelian, în ciuda scandalurilor sale şi a activităţii sale anti-ecleziastice şi anti-naţionale printre grecii emigraţi ! …

Această critică la adresa lui Dimitrie nu a fost apreciată de reprezentanţii ecumenişti fanatici ai Chinotitei, care au protestat şi au plecat furioşi … hotărâţi să-l denunţe, încă de a doua zi, la reuniunea Chinotitei şi să-l expulzeze, prin forţa braţului civil (după obiceiul lor), pe mitropolitul Augustin. Punând în practică aceste ameninţări, dl. Loulis, guvernatorul civil (şi omul patriarhiei), l-a convins … cu ceva timp înainte de ivirea zorilor (!!!) să părăsească Sfântul Munte, pentru a nu fi alungat cu violenţă, în urma hotărârii Chinotitei ! … În pofida protestelor sale, el s-a lăsat convins de Loulis şi l-au făcut să plece în timpul nopţii, deoarece el a avut îndrăzneala de a-şi exprima opoziţia.

Prin toate mijloacele terestre şi maritime pe care le are la dispoziţie guvernatorul civil, el a fost condus la portul Daphni şi de acolo în afara Sfântului Munte ! … A doua zi, Sfânta Chinotită l-a pârât pe mitropolit ‘Patriarhiei Ecumenice’ şi a cerut sancţiuni împotriva lui.

Iată trista şi obraznica dictatură a Sfântului Munte ! Ce mârşăvie !!! Aceasta este autoritatea duhovnicească feudală a ,,ştabilor ecumenişti” ! … Dacă ei ar fi vrut să-l susţină pe ‘patriarh’, ar fi trebuit să-l invite politicos pe părintele Augustin să discute cu Sfânta Chinotită şi să îndrepte o eventuală greşeală a acestuia din urmă. Numai că … ar fi avut ei curajul să contrazică adevărurile pe care el le-ar fi lansat ? Expulzarea le-a convenit mai mult !

Credeţi că ei au acţionat astfel … din dragoste faţă de patriarhul lor ??? … Ei nu au simpatie faţă de nimeni, decât pentru acest veac ! … Şi ei fac totul pentru a nu-l pierde. Patriarhia având astăzi statul de partea ei, şi locurile pe care ei le ocupă fiind nesigure fără favorurile lui Dimitrie, ei se grăbesc în consecinţă să manifeste o slugărnicie plecată faţă de stăpânii lor, insinuând în mod jalnic: ‘Vedeţi cum vă susţinem noi, păstraţi-ne în schimb în funcţiile noastre’ …

Până la ce înălţime, până la ce respect s-a ridicat autoritatea duhovnicească a Sfântului Munte în zilele noastre !”[14]

Nu am vrut să dăm aici decât câteva exemple pentru această situaţie anti-creştină care domneşte în Sfântul Munte al Athosului împotriva tuturor drepturilor ecleziastice şi civile. Noi ştim că în câţiva ani monahii vor face istorie din aceste persecuţii, vor da toate documentele istorice şi ştiinţifice; dar Sfântul Munte al Athosului va mai exista ca în trecut ? Normalizarea sa nu este decât un prim pas către dispariţia sa, către transformarea sa într-un muzeu al monahismului răsăritean în care monahii, tranformaţi în paznici, vor expune opinia Athosului despre ce se petrece în lume, cum o fac deja neo-athoniţii, şi vor purta conversaţii şi vor organiza conferinţe erudite despre viaţa duhovnicească care va fi astfel învăţată şi nu practicată. Răceală şi plictiseală ucigătoare. Europa va avea muzeul său folcloric despre ,,Părinţii pustiei”, dar monahismul ortodox autentic va lipsi din Sfântul Munte.

Sursa: Părintele Patric Ranson: Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului

[01] N.tr.: aggiornamento – politică a Bisericii Romano-Catolice de adaptare a învăţăturii tradiţionale catolice la cerinţele societăţii contemporane.

[02] Potrivit tradiţiei, cel care vrea să devină monah în Muntele Athos trebuie să primească tunderea monahală din mâinile unui monah din Muntele Athos. Cel care a fost călugărit în altă parte trebuie, în principiu, să rămână în locul pocăinţei sale, altfel spus în mânăstirea în care a intrat.

[03] Conducerea Muntelui Athos, consiliu alcătuit din reprezentanţii celor 20 mânăstiri mari, reduse astăzi în realitate la 19 prin excluderea ilegală a Mânăstirii Esfigmenu. Ea a fost exclusă printre altele deoarece refuză teoria ramurilor, propovăduită de Patriarhia Constantinopolului.

[04] Fanarul este reşedinţa patriarhului Constantinopolului.

[05] Calendarul gregorian este în mod evident potrivnic hotărârilor privind data Paştilor stabilite de către primul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea în 325.

[06] N.tr.: Pe meleagurile noastre nu s-a folosit acest termen, de vechi-calendarişti, ci cel de stilişti. Pentru claritate, vom scrie de acum încolo stilişti.

[07] Enciclica patriarhilor răsăriteni (1848), editată în limba franceză în Enciclicele patriarhilor răsăriteni, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1986.

[08] N.tr.: Ortodoxomah, adică luptător împotriva Ortodoxiei.

[09] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 9, Paris, trimestrul I, 1986, p. 104.

[10] Despre toate aceste reacţii, a se vedea Proteste ortodoxe în urma vizitei patriarhului Constantinopolului la papă în decembrie 1987, Paris, 1988.

[11] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 6, Paris, trimestrul II, 1985, p. 109.

[12] N.tr.: Cuvântul neo-vekkism provine de la Patriarhul Ioan Vekkos al Constantinopolului, latino-cugetător, care a trăit în vremea Conciliului de la Lyon (1274) şi care i-a prigonit pe monahii athoniţi pentru că nu vroiau să-l urmeze în unirea cu catolicii.

[13] Ecclesiasticos Agon, nr. 261, septembrie 1990.

[14] Agathangelos, nr. 120, iulie-august 1990.