Vă aștern în față masă duhovnicească, pentru care cheltuielile nu vor fi mari: doar doi arginți micuți, dintre care unul se cheamă „iubește”, iar celălalt „rabdă”. Acești arginți sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, iar cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc (PS. 11, 6). Amândoi acești arginți umblă împreună, fiindcă dragostea nu trăiește fără răbdare, potrivit mărturiei apostolești: Dragostea îndelung rabdă (I Cor. 13, 4). Unde e dragoste, acolo este și răbdare.

Prin răbdare dobândim sufletele noastre

David, fiind mirean, nu călugăr, și împărat, nu om de rând, a băut paharul răbdării, paharul supărărilor, paharul batjocurilor, paharul prigoanelor, paharul necinstirilor și necazurilor, pahar care aduce cu adevărat mântuire, precum dă mărturie și Evanghelia, zicând: Cel ce va răbda până în sfârșit se va mântui (Mt. 24, 13).

Cu adevărat, amar este acest pahar al răbdării, însă mântuitor. El, ca pelinul, este amar la gust, însă aduce sănătate.

Oarecând, Prorocul Isaia a văzut pe Domnul Savaot pe scaun înalt și măreț, și serafimi stăteau înaintea Lui și ascultau ce grăiește El: Pe cine voi trimite și cine va merge pentru Noi? A îndrăznit Sfântul Isaia și a rostit: Iată-mă, trimite-mă pe mine. Și a zis Domnul: Du-te și spune norodului acestuia: cu auzul veți auzi, dar nu veți înțelege, și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea (IS. 6, 1-2, 8-9).

A mers Sfântul Isaia, trimis de Dumnezeu la norodul lui Israil. Mă uit la el și văd că poartă în mâna sa un pahar cu o anume băutură. Mi se pare că lui Dumnezeu I S-a făcut milă de norodul Său și le-a trimis de la masa Sa un pahar cu o băutură minunată, ca semn al milostivirii Sale. Isaia s-a dus la început cu acel pahar în ținutul lui Zavulon și Neftali și a strigat, zicând: „Aceasta mai întâi bea de sârg, ținutul lui Zavulon și ținutul lui Neftali” (v. IS. 8, 23; 9, 1).

Dorința de a ști mă mână, și vreau să aflu ce băutură este aceasta cu care Prorocul lui Dumnezeu îl ospătează din partea Lui pe norodul Său. Mă uit la sfârșitul capului al optulea ca la partea de deasupra a paharului și mă aștept să fie ori miere dulce, ori vin ales, ori altceva de mare preț— dar iată că văd cu totul dimpotrivă, văd cea mai groaznică amărăciune, ca de pelin, fiindcă scrie așa: Iată necaz și strâmtorare și întuneric (IS. 8, 22). Aceasta mai întâi bea de sârg, ținutul lui Zavulon și ținutul lui Neftali!

Care este puterea acestei băuturi? Care e taina acestor spuse? Să ne uităm la fund și să luăm aminte ce spune Prorocul după aceea: Norodul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare; lumină va răsări asupra celor ce locuiesc în locul și umbra morții. El se va veseli înaintea Ta ca cei ce se veselesc la seceriș și ca cei care pradă prăzi (IS. 9, 2-3). Să ne uităm la puterea băuturii amare ca pelinul. „Veți bea întuneric”, zice, „dar veți vedea lumină. Veți bea amar, dar veți afla veselie. Veți bea strâmtorare, dar vă veți umple de desfătare. Cu lacrimi veți semăna, dar cu bucurie veți secera (PS. 125, 5) roadele lucrării voastre.”

Duhovnicește, aceste cuvinte prorocești se tâlcuiesc pe scurt așa: paharul nenorocirilor și necazurilor, cu care ne adapă, îngăduind Dumnezeu, neprietenii voștri, este amar, dar dacă îl vom bea cu răbdare, pentru dragostea de Dumnezeu, iubindu-ne vrăjmașii, el ni se va preface în veșnică desfătare și va aduce sufletelor noastre veșnică sănătate. Așadar, să ne iubim vrăjmașii și să-i răbdăm.

Atunci când neprietenii ne vor supăra și ne vor face necazuri prin cuvânt sau faptă, să privim la Cruce și Ia Domnul, Cel răstignit pe ea, Care pentru bucuria pusă înainte-i a suferit crucea (v. Evr. 12, 2) și, fără să-I pese de ocară, ne-a lăsat pildă ca să pășim pe urmele Lui (v. I Pt. 2, 21).

Hristos Mântuitorul a băut pe Cruce pahar amar — oțet cu fiere și chiar moartea. Pentru sănătatea cui? Pentru sănătatea vrăjmașilor Săi, adică a păcătoșilor: Hristos a murit pentru noi când eram încă păcătoși (Rom. 5, 8). Cum l-a băut? Cu răbdare, precum arată Sfântul Petru: Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința (I Pt. 2, 23) — și nu numai atât, ci Se și ruga pentru cei care-L omorau: Părinte, Iartă-le lor! (Lc. 23, 34).

Câtă nerăutate vedem la Mielul lui Dumnezeu! Noi nu putem să răbdăm nici un cuvânt neplăcut, ci răspundem cu vorbe multe, pe când Domnul nostru, deși Își auzea multe cuvinte de ocară, nu spunea nici un cuvânt de împotrivire, ci era ca un miel fără de glas înaintea celor care îl tund (IS. 53, 7). Noi nu vrem să răbdăm nimic de la cei care ne urăsc, pe când Domnul nostru a răbdat și răni nenumărate în trupul Său, și nu era loc sănătos pe El din creștet până în talpă. Noi nu vrem să răbdăm nici o supărare de la cei ce ne prigonesc, pe când Domnul nostru a răbdat până și moartea cea mai groaznică — cea pe cruce. Iată cât de mult a îndurat El din dragoste pentru noi, iar noi nu vrem să răbdăm nimic din dragoste pentru El.

Vai nerăbdării noastre!

Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Lc. 21, 19). Atâta timp cât n-avem răbdare, sufletele noastre sunt ca și cum n-ar fi ale noastre, ci străine, căci fără răbdare nu putem fi încredințați de mântuirea sufletelor noastre. Răbdarea e semnul vrednic de crezare că vom dobândi mântuirea. Cât de mult a suferit Stăpânul nostru ca să izbăvească din robie neamul omenesc! Ne-a agonisit cu Sângele Său, iar noi, dorind să ne mântuim sufletele de mâna pierzătoare a celui străin, vrem, oare, să răbdăm măcar puțin? Rabdă, și vei dobândi sufletul tău, pe care l-ai pierdut prin păcate.

Nu ai nimic, nu te ai nici măcar pe tine însuți, dacă trăiești fără răbdare. Răbdând te vei face însă domn și stăpân peste tine însuți. Sfântul Grigorie zice: „Prin răbdare dobândim sufletele noastre, fiindcă atunci când ne învățăm să ne stăpânim începem să dobândim ceea ce este în noi înșine„, altfel spus: „După firea noastră suntem domni peste acest pământ, și totuși nu suntem domni peste noi înșine dacă nu ne stăpânim pe noi înșine — și nu ne stăpânim pe noi înșine fiindcă nu ne dobândim pe noi înșine prin răbdare, ci ne înstrăinăm de noi înșine, îngăduindu-ne să slujim lumii și poftelor lumești păcătoase, și de aceea nu suntem stăpâni pe noi înșine, ci lumea ne e stăpână„.

Când ne slobozim de cele lumești ca Iosif din mâinile egiptencei, când ne străduim să ne depărtăm de patimile lumești, slujind lui Dumnezeu, când, abătându-ne de la rău, începem să facem binele cu răbdare (căci fără răbdare nu se săvârșește vreun lucru bun), atunci începem să fim stăpâni pe noi înșine, începem să ne avem cu adevărat pe noi înșine și să nu mai fim robi la străini. Domni peste ființa noastră devenim atunci când sufletele noastre întru răbdare.

Hristos ne învață să răbdăm, căci în răbdare se cuprind toate virtuțile, prin care se mântuiesc sufletele noastre, precum arată Sfântul Efrem: „Cel ce a dobândit răbdare are atingere de toată virtutea, pentru că în necazuri se bucură, în nevoi este încercat, în năpaste se veselește, este gata de ascultare, e plin de dragoste, când e jignit dă slavă lui Dumnezeu, când e ocărât se smerește, în strâmtorări este neclintit„, și: „Cel ce a dobândit răbdare a dobândit nădejde și e împodobit cu toate felurile de fapte bune”.

Cine poate să aibă asemenea virtute cum e răbdarea, dacă nu cel ce iubește mult? Pentru că dragostea îndelung rabdă, dragostea toate le nădăjduiește, toate le suferă (I Cor. 13, 4, 7). Dar cine este plin de dragoste ca Sfinții Mucenici, care și-au pus sufletele pentru Cel iubit? Aceștia mai ales prin răbdare și-au dobândit sufletele lor, răbdând mult pentru dragoste.

Despre cele ce au răbdat pentru dragostea dumnezeiască sfinții care au îndurat patimi se istorisește pe larg în Viețile Sfinților: aceștia și-au dobândit sufletele punându-și-le în chinuri pentru Domnul lor iubit, Care Și-a pus sufletul pentru noi pe Cruce. Cât de mult L-au iubit se vede din aceea că s-au asemănat Lui prin pătimiri, precum se cade, ca cel care iubește să se asemene celui iubit. Dacă cineva iubește pe altcineva fără de măsură, urmează lui în toate, în vorbe și în obicei. Hristos Dumnezeu l-a iubit nemăsurat pe om și S-a asemănat lui, precum este scris: Făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om (Filip. 2, 7). Sfinții Mucenici L-au iubit, la rândul lor, pe Hristos Domnul și s-au străduit să Îi semene, răbdând pentru El multe chinuri precum și El a răbdat chinuri pentru noi…

Se laudă în Domnul Sfântul Apostol Pavel, zicând: Mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos (Col. 1, 24).

Care sfânt a trăit în veacul cel de acum fără vreo întristare, în odihnă și îndestulare? Nici unul. Nu spune Apostolul că toți și-au petrecut viața îndelung răbdând în necazuri, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în foamete și în sete (v. II Cor. 6, 4-5)? Și totuși, sfinții, deși au îndurat multe necazuri și nevoi, nu se supărau și nu se răzvrăteau, iar tu pentru un fleac te tulburi, te necăjești până nu mai știi de tine și te răzvrătești. Sfinții, puțin păcătuind, mult răbdau, iar tu, fărădelegi multe și fără număr săvârșind, nimic nu vrei să înduri. Sfinții au fost prigoniți, necinstiți, bătuți, sfărâmați, dar totodată se bucurau în Domnul. Apostolii au plecat din sinedriu bucurându-se că s-au învrednicit să primească necinstire pentru numele Domnului Iisus (v. Fapte 5, 41), iar tu, fără să fi răbdat nimic, te necăjești, te tulburi, te deznădăjduiești. Mare prostie!

Nu te supăra dacă cineva te-a necăjit cu ceva, ci roagă-te lui Dumnezeu cu pocăință și cu smerenie, căci nu degeaba îngăduie să vină aceasta asupra ta, ci spre mântuirea și îndreptarea ta. Nu te supăra chiar dacă pătimești ceva nevinovat, ci, dojenindu-te mai degrabă pe tine însuți, rabdă cu recunoștință toate ca pe o doctorie pentru sufletul tău, căci e mai bine să rabzi ceva nevinovat decât vinovat, mai bine să rabzi pe nedrept decât pe drept, mai bine să rabzi aici decât dincolo, mai bine să rabzi ceva de la cineva pentru Dumnezeu decât să rabde altul din partea ta, căci mare lucru este nu să poți face rău altuia, ci să rabzi tu rele fără vină, pentru Dumnezeu. Dacă rabzi vinovat fiind, nu te încununezi, iar dacă rabzi pentru dreptate, fără vinovăție, ești fericit — căci ce laudă este dacă pentru greșeală primiți bătaie întru răbdare? Iar dacă pentru binele făcut veți pătimi și veți răbda, aceasta place lui Dumnezeu, căci spre aceasta ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui (I Pt. 2, 20-21).

Aveți răbdare în toate, nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu, fiindcă scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul„. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele (v. Rom. 12, 17, 19, 21). Dacă unul este rău, celălalt să fie bun. Dacă cineva este nechibzuit, celălalt să fie chibzuit. Dacă amândoi vor fi nechibzuiți, furioși, dacă amândoi vor fi răi, răul va rămâne nestricat, zidul despărțitor al vrăjmășiei va rămâne nezdruncinat. Aveți nevoie de răbdare, spune Apostolul, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduința (Evr. 10, 36), fiindcă în numeroasele rânduri când ne întunecăm prin iubirea de sine și facerea placului nostru ne luminăm prin răbdarea necazurilor; când ne înălțăm prin cinstiri și slavă ne smerim prin necinstiri și batjocuri din partea oamenilor; când ne acoperim de praful plăcerilor pătimașe ale trupului ne ștergem prin umilință și ocară. Drept aceea, nu te întărâta împotriva celui ce-ți face supărare, ci întărâtă-te mai bine împotriva păcatului tău, care stârnește inima ta împotriva lui.

A răbda ceva pentru Hristos este o nevoință mai mare decât toate celelalte nevoințe și fapte îmbunătățite, iar a nu răbda nimic înseamnă, în chip vădit, a face răul, și unul ca acesta e străin cu desăvârșire de harul Domnului. Eu cred că dacă într-o faptă pe care omul o socoate bună el n-are parte de piedici și de necazuri este învederat că lucrul Iui nu este încă plăcut lui Dumnezeu și potrivnic diavolului. Doar răbdarea statornică a necazurilor pentru Dumnezeu ne poate uni cu El, și altă cale neîndoielnică spre aceasta nu-i. Așadar, răbdând cu recunoștință, pentru Dumnezeu, necazurile de tot felul, vei fi încununat pe veci de Domnul.

Să nu fugi de răbdare și de necaz, fiindcă prin mijlocirea lor ajungi la înțelegerea adevărului. Să nu fugi de răbdare și de necaz, fiindcă prin ele te curățești de păcate. Să nu te moleșești în trufie și în plăcerile trupului, ca să nu te asemeni unei femei ce șade pe fiara curviei și a desfătărilor vremelnice de tot felul, zicând: „Șed ca împărăteasă, și văduvă nu sunt, și jale nu voi vedea nicicum!” Pentru aceea, într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte și tânguire și foamete (Apoc. 18, 7-8).

Totuși, să nu te arunci de capul tău în ispită, ci să te rogi cu osârdie Domnului, zicând: „Nu mă duce pe mine, Doamne, întru ispită, ci mă izbăvește de cel viclean!” căci și Prorocul ne îndeamnă să nu ne aruncăm în necazuri de capul nostru, zicând: Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzește (PS. 120, 3). Nu dori mult necaz, ca nu cumva să nu-l poți răbda, și nu te arunca în el de capul tău, ci rabdă cu recunoștință orice necaz îngăduit asupra ta de Pronia Domnului, pentru că și Domnul, învățându-ne și arătându-Și omenitatea, S-a rugat Tatălui, zicând: Părinte! De este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! (Mt. 26, 39). De multe ori S-a ferit și S-a păzit de primejdii, și arătându-Și buna voie și ascultarea, grăiește: Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Lc. 22, 42). Făcând aceasta, Domnul ni Se arată pildă, ca să facem și noi la fel.

Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre, grăiește Domnul (Lc. 21, 19), și cel ce va răbda până în sfârșit se va mântui (Mt. 10, 22). Omul răbdător seamănă cu o cetate de diamant, iar cel nerăbdător seamănă cu o trestie pe care o mișcă vântul cu ușurință. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1, 8); un astfel de bărbat nu va dobândi niciodată vreo biruință, pe când cel ce rabdă va birui și va primi toate. Dacă mucenicii n-ar fi avut răbdare, nu ar fi fost încununați și nu ar fi primit asemenea slavă și cinste.

Domnul ne-a învățat să răbdăm, dându-ne pildă. Nefiind vinovat morții, El pentru noi a murit pe Cruce, ca și noi să răbdăm pentru El toate cu bucurie. Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății: cu rana Lui v-ați vindecat (I Pt. 2, 23-24). Drept aceea, rabdă și tu toate cu bucurie, ca să auzi de la Hristos: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, și Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 3, I0).

Hristos prin răbdare l-a biruit pe vrăjmaș pe Cruce, prin răbdare a stricat iadul, a alungat întunericul, a lucrat mântuirea noastră, și ceea ce strămoșul Adam a pierdut prin neînfrânare și nerăbdare Mântuitorul nostru a dobândit prin gustarea amărăciunii și răbdarea Crucii — și, cu toate că a pătimit pentru noi atât de mult, a răbdat pentru noi atât de mult, tu nu vrei să rabzi pentru El nimic. Rabdă, omule, bărbătește în viața aceasta vremelnică, rabdă toate necazurile trimise ție de Dumnezeu, ca în veacul ce va să fie să primești bucurie veșnică, fiindcă cel ce nu rabdă aici necazuri nu va primi bucurii pe urmă!

Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El, spune Apostolul (Iac. 1, 12). Unul dintre cei patruzeci de Mucenici nu a avut răbdare, și a fost lepădat îndată, cum se varsă apa murdară din baie, pe când cei care au răbdat s-au încununat cu cununa nestricăciunii. Cel ce nu a răbdat o dată a pierdut totul, pe când cei care au răbdat până la sfârșit necazul de puțină vreme s-au mântuit pentru vecie.

Nerăbdătorul este întotdeauna ca un ieșit din minți: dacă pățește vreo neplăcere, vreun lucru care nu-i e pe voia inimii, îndată se aruncă asupra tuturor, cârtește împotriva tuturor, îi socoate vinovați pe toți, iar pe sine însuși se îndreptățește în fel și chip. Tu însă fii totdeauna pironit de crucea răbdării, îndură toate cu bucurie, chiar dacă dracii ți-ar șopti mereu: „Coboară-te de pe crucea răbdării și pătimirii, îndulcește-te de Iibertate!”, așa cum Ii spuneau iudeii lui Hristos: Pogoară- Te de pe cruce, și vom crede în Tine (Mt. 27 40). Tu însă nu slăbi niciodată și nu fugi de suferințe, ci rămâi întotdeauna pe crucea răbdării si bărbăției. După cum Moisi, când ținea mâinile întinse în chipul crucii, îl biruia pe Amalic, iar când le lăsa era biruit (v. leș. 17, 11), așa și tu, dacă vei rămâne întotdeauna în răbdare și bărbăție, îl vei birui pe vrăjmaș, pe Amalic cel gândit, dar dacă vei slăbi și te vei lenevi vei fi biruit de el.

Răbdarea săracilor nu va pieri în veac (PS. 9, 18). Domnul ia aminte la răbdare, însă întoarce spatele puținătății de suflet. Cei răbdători au mers în urma Lui, pe când nerăbdătorii și cei puțini la suflet s-au întors din drum, fiindcă mulți, după cum stă scris, s-au întors și nu mai umblau cu Iisus, zicând: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să îl asculte? (In 6, 60). Vai vouă, celor ce ați pierdut răbdarea, zice Isus, fiul lui Sirah. Ce vă veți face când vă va cerca Domnul? (Sir. 2, 15). Omul nerăbdător și puțin la suflet seamănă cu cel care, ca în pilda din Evanghelie, și-a clădit casa pe gheață sau pe nisip, nu pe piatra răbdării și a nădejdii (v. Lc. 6, 48-49).

Chemându-ne la Sine, Domnul ne îndeamnă să răbdăm și să ne luptăm: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, zice El, să-și ia crucea – crucea răbdării și bărbăției — și să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24). Iar cel care nu ia asupra sa crucea răbdării și bărbăției și nu vrea să rabde nimic cum va putea să urmeze Domnului? Nicicum. Cum va putea să intre în odihnă cel care n-a trecut prin focul și apa răbdării, după cuvintele prorocești: Trecut-am prin foc și prin apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă (PS. 65, 11).

Așadar, rabdă și tu ca un viteaz toate ispitele ce se abat asupra ta, ca să ajungi în odihnă și să fii încununat cu cununa răbdării. Rămâi întotdeauna în răbdare, în bărbăție și înfrânare, ca să omori poftele trupului, să tocești arma păcatului, să învingi iadul, pe Amalic cel gândit, pentru că nici o armă nu are atâta putere împotriva lui ca răbdarea și înfrânarea. Prin aceștia îi vei izgoni pe draci, vei stinge focul gheenei, vei îmblânzi desăvârșit patimile, te vei izbăvi de munci și amărăciuni, vei dobândi viața veșnică și te vei învrednici de bunătățile cele pururea-fiitoare în Hristos Iisus, Domnul nostru.

După ce ne putem da seama cine este fiu al lui Dumnezeu și cine nu? Dacă rabdă pedeapsa este fiu plăcut lui Dumnezeu, iar dacă nu, este din curvie.

Așadar, rabdă, iubitorule de Dumnezeu, ca să fii numit fiu plăcut lui Dumnezeu — și nu mă voi îndoi că faci parte dintre fiii Lui cei iubiți dacă voi vedea că te-a cercetat amărăciunea ispitelor, fiindcă Dumnezeu îi pedepsește și îi încearcă, vremelnic, numai pe cei care Îi sunt plăcuți și dragi.

Mărturie sunt cuvintele grăite de înger către Tovit: Eu am dus rugăciunea ta înaintea Domnului Dumnezeu, și a fost plăcută Lui (Tov. 12, 13). De aceea a și plăcut înaintea Domnului ca Tovit să fie ispitit. De ce crezi că I-a plăcut să-l ispitească? Fiindcă l-a îndrăgit pentru marea lui răbdare și recunoștință.

Deși tu nu rabzi prigoană pentru Hristos, totuși, dacă rabzi fără vină și dai mulțumită lui Dumnezeu, ți se va socoti ca unui pătimitor pentru Hristos.

Să nu spui că tu nu rabzi pentru Hristos – rabdă, doar, până la sfârșit și nu te deznădăjdui de milostivul ajutor al lui Dumnezeu, și, ținând minte mult dureroasele necazuri și nevoințe ale sfinților, spune-ți: „Nu am vărsat sânge, ca ei, pentru păcatele mele; ușoare sunt încercările mele față de ispitele pe care le-au purtat ei; răul ce mi se face e un nimic față de pătimirile lor; răbdarea mea este doar o umbră față de cei de care lumea întreagă nu era vrednică…”

Așa putem răbda cu ușurință, înțelegând limpede ce folos aduc necazurile, cu care nu degeaba se laudă Apostolul, zicând: Ne lăudăm în necazuri, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde — iar nădejdea nu rușinează (Rom. 5, 3-5).

Sfântul Dimitrie al Rostovului; Dacă vrei să ajungi la Cer