Rănile se spală cu vin, dar se vindecă cu ulei. Aşa e şi în

 educaţie – indulgenţa trebueşte amestecată (…) cu exigenţa.

(Sfintul Ambrosie de Mediolan).

Devenind părinţi, mai devreme sau mai tîrziu ne ciocnim de problema metodelor de educatie, inclusiv a aplicării pedepselor. Ne-am propus să facem o mică cercetare la această temă, răsfoind paginile a două cărţi. Una dintre ele,  „Cum să-ţi educi copilul în stil ortodox” conţine opinii ale sfinţilor si ale unor părinţi duhovniceşti ai timpurilor noastre

(citeva fragmente din această culegere le-am tradus din limba rusa, spre a le propune atentiei cititorilor nostri), Cartea psihologului roman Irina Petrea „Şi tu poţi fi superdădacă, sau Cum să-ţi creşti bine copilul” vine sa completeze intr-un mod armonios cele spuse de sfinţii parinți. 

Educaţia, precum ne convingem, este un proces complex. Care solicită un efort permanent al voinţei, intelectului, susţinute de dragostea care „mişcă sori si stele”. Avem multe exemple şi în istoria creştinismului, cînd prin povăţuire, cu dragoste si rugaciune (nicidecum prin argumentul forţei) parintii au reusit sa educe niste copii buni, uneori schimbîndu-le destinul in chip minunat, ba chiar aducîndu-i in rîndul sfinţilor. Să ne amintim de mama sf. Augustin, care ani de zile a plîns şi s-a rugat pentru fiul ei ce alunecase în păcat, de tatăl sf. Grigorie de Nazianz, care avea rugaciuinea inimii si era un om deosebit de blînd, sirul exemplelor poate fi lung…Dar să vedem în cele ce urmează cum trebuie să muncim la educarea corectă a copiilor noştri, alternînd dragostea cu pedepsele si ce înseamnă a pedepsi în conceptia sfinţilor părinţi…

Sf. părinţi ne atenţionează asupra pericolului a două extreme în educaţie – 1) indulgenţa nesăbuită a unor părinţi, care nu-i pedepsesc de loc pe copii pentru faptele urîte şi le permit să trăiască aşa cum vor; 2) asprimea exagerată a altora, care mai mult îşi varsă mînia şi răutatea decît îi pedepsesc. Ambii săvîrşesc un păcat.

„Asprimea continuă este amară şi răpeşte bucuria

din sufletul copilului.” zice sfîntul Teofan Zavoritul. Astfel sf. Teofan şi alţi sfinţi atenţionează asupra importanţei dragostei în educaţie şi a unei pedepse „dizolvate” în căldura dragostei. Iar protoiereul rus V. Zenicovschi, în consonanţă, susţine că dragostea le va bătători părinţilor calea către inimile copiilor şi va face ca aceştia să nu-i respingă atunci cînd vor fi pedepsiţi. „Dacă inima copilului nu este înnăsprită, atunci conştiinţa însăşi îl va demasca în asemenea cazuri”, susţine el.

Scopul principal al pedepsei trebuie să fie dragostea şi unicul său scop – corectarea copilului, mai susţine şi un sfînt mucenic al timpurilor noastre Vladimir (Bogoiavlenschi). El ne sfătuieşte să aminăm pedeapsa pînă trece valul de mînie, dar sa nu uităm de ea, ci să o aplicăm cu înţelepciune: „… pedeapsa trebuie să fie părintească şi nici odată să nu treacă în cruzime. Mai ales ea nu trebuie să se săvîrşească cu mînie, deoarece „mînia omenească nu săvîrşeşete dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Copiii trebuie să vadă că părinţii recurg la pedeapsă fără dorinţă, că ne doare să-i pedepsim corporal şi dacă o facem, doar pentru că ne impune dragostea părintească, care doreşte corectarea lor. Cel iritat pedepseşte ca să se răzbune, dar părinţii creştini trebuie să pedepsească nu din răzbunare pentru jignirea adusă lor, dar deoarece copilul a săvîrşit un păcat, l-a supărat pe Dumnezeu. Dacă copilul te va supăra prin o faptă rea, amînă pedeapsa pînă îţi va trece valul de mînie, dar nu trebuie să uiţi  – a amăna nu înseamnă a anula. Am spus că pedeapsa trebuie să fie părinteascî şi nu una despotică, iar aceasta se întămplă adesea atunci cînd săvîrşim pedeapsa  în accesul mîniei.”(V. Bogoiavlenschii).

Idei importante despre educaţia copiilor desprindem şi din lucrările eminentului chirurg şi episcop, sfîntul Luca Voino–Iaseneţchi, care ne atenţionează că nu putem educa micuţul fără a-l pedepsi niciodată. „O greşeală foarte mare săvîrşesc părinţii care sunt îndrăgostiţi de copilaşii lor, îi adoră, le iartă toate, niciodată nu-i pedepsesc. Despre asemenea părinţi spune înţeleptul Sirah: „ Alintă-ţi odrasla şi ea te va înspăimînta”. (Sir. 30, 9).  Dar e nevoie de măsură în pedeapsă. Să nu-i pedepsim pe copii cu iritare, cu ură. Trebuie să-i pedepsiţi liniştişţi, cu dragoste. Atunci copiii vor simţi această dragoste, ei vor simţi că merită pedeapsa şi atunci aceasta va avea folos şi îi va corecta. La un asemenea mod de pedeapsă a copiilor mulţi dintre voi nu se gîndesc şi lasă nepedepsite nu numai păcatele mici, dar şi cele mari – furtul, huliganismul, chiar şi desfrîul tinerilor”- spune Sf. L. Voino-Iaseneţchi.

Despre pericolul de a-i înnăspri pe copii cu comportamentul sau pedepsele legate de iritare, ne atenţionază şi apostolul Pavel : „Voi, părinţilor, nu-i iritaţi pe copiii voştri, ca să nu cadă în disperare”. (Efeseni6,4; Coloseni 3, 21).

A nu-l pedepsi pe copil pentru greselile lui, sau a-l pedepsi prea aspru este la fel de periculos pentru starea sa sufleteasca „ Pentru un suflet iubitor e mai uşor şi mai plăcut să alinte copiii, e mult mai greu s-i pedepsească. De aceea pedepsirea este semnul unei dragoste profunde şi active, care jertfeşte liniştea sa sufletească pentru curăţirea hainei murdărite de păcat a copilului” (prot. Vasilii Zenicovschi).

Un exemplu de corectare cu dragoste şi blîndeţe ne oferă însăşi Evanghelia, atunci cînd pruncul Iisus se rătăceşte  de părinţii săi în Ierusalim şi este găsit la Templu Maria, mama lui nu l-a pedepsit, ci l-a mustrat cu destulă îngăduială….

Un alt sfînt al timpurilor noastre, episcopul Filaret al Moscovei ne sfătuieşte: „Dascălul iritat nu educă, ci irită. Prin gălăgia iritării se astupă vocea adevărului. Povăţuieşte paşnic şi cu bunăvoinţă, pedepseşte cu măsură şi cu părere de rău”.

Din fragmentele reproduse mai sus şi din altele la aceeaşi temă, selecate din culegerea „Cum să ne educăm copilul în stil ortodox”, vedem că bătaia este o soluşie extremă şi e recomandată cu foarte multe rezerve, pe cînd povăţuirea cu blîndeţe şi răbdare sunt socotite necesare. Prin pedeapsă autorii subînteleg mai degrabă o povătuire…

Orice exces crează probleme – la fel e şi în educaţie!

În cartea „Şi tu poţi fi superdădacă, sau Cum să-ţi creşti bine copilul”  Irina Petrea, autoarea unei emisiuni televizate cu acelaşi titlu, analizează multe cazuri şi situaţii concrete ce apar  în relaţiile dintre părinţi şi copii, oferind soluţii rezonabile şi utile. Sfaturile psihologului I. Petrea sunt în deplină consonanţă cu cele ale sfintilor părinţi. Cartea e scrisă cu o deosebită dragoste pentru micuţi. Autoarea vine să ne atenţioneze că fiecare detaliu din comportamentul părinţilor, din relatia dintre ei este important şi influienţează asupra formării copilului, că fiecare matur  e rezultatul propriei copilării.

Autoarea remarcă faptul ca dreapta măsură (care este şi una dintre cele mai preţuite virtiţi creştine!), ne este de mare ajutor în relaţiile cu propriii copii. Orice exces crează probleme: răsfăţul, supraevaluarea copilului, subevaluarea lui, asprimea excesivă, cicalirea, violenţa fizică si verbala. Soluţia oferită de I.Petrea în relaţiile cu cei mici constă într-o atitudine plină de  blîndeţe, răbdare, calm, dar acestea susţinute de o calitate importantă – fermitatea.

Copilul adoră adultii hotariti si îi ascultă uşor, deoarece el se simte ocrotit, în siguranţă. Blîndeţea si fermitatea trebuie sa se reflecte pe chip, în voce şi în mişcări. „Cum v-aţi simţi dacă venind la dentist, acesta cu o mînă tremurîndă v-ar întreba ce ar trebui să vă facă? Nu-i aşa că aţi fugi?”. Pe linga acestea, adultul trebuie sa ramîna calm si răbdător, indiferent de situatie. „Chiar dacă am avut o zi proastă la serviciu (ce vină are însă copilul de aceasta?) îl putem ruga cu respect (se simt foarte importanţi în asemenea situatii), :”Puiule, pune te rog maşinuţa ceea cu sirenă la loc, nu mă simt prea bine. Iţi promit să ne jucăm cu ea imediat ce-mi revin. Stiu că mă înţelegi şi îţi mulţumesc.” Folosind această tactică în locul obişnuitului ton de comanda,  vom rămîne uimiti de rezultate!

“Un parinte agitat şi nervos îşi  zăpăceşte copilul,

îl irită şi îl provoacă”, afirmă I. Petrea. Parintii elevilor din clasele primare adesea se confruntă cu situatii cînd explicîndu-i copilului o temă, devin agitaţi si nervoşi, deoarece li se pare, copilul nu înţelege lucruri simple. Dar de multe ori de vină este însuşi părintele, care prin tonul sau, expresia feţei, enervare, nu face decît să-l inhibe pe copil. Autoarea se intreabă/ne intreabă: „ Chiar n-ai trecut niciodată printr-o situaţie similară, nu te-a intimidat niciodată vre-un profesor teribil atît de mult, încît să nici nu mai poţi ţine creta în mîini de frică? In loc să bagi spaima în propriul copil şi ţie să-ţi crească tensiunea, mai bine faceţi o pauză. Pe urmă încearcă să găseşti o altă cale de a-i explica, sau măcar mai multă răbdare.”

Autoare ne propune să nu uităm nişte adevăruri simple:

Cînd părintele  îsi pierde răbdarea, copilul se pierde cu totul.

Cînd noi ne enervăm şi el se poate enerva, iar  cînd noi ne răstim, el se poate speria, deaceea –

Calmul si răbdarea în ochii copilului se traduc prin iubire.

Şi pe buna dreptate, doar vorba ceea (ştiuta de creştini…), iubirea pe toate le rabdă…

Irina Petrea accentuează faptul că autoritatea se naşte din respect, iar frica se naste din tiranie. Alegem noi pe ce punem accentul în relaţia cu propriul copil. Dar trebuie să ştim că părintele veşnic nemulţumit, cîrcotaş, gata de reproşuri la orice pas, îl demotivează pe copil şi îl face timid si nesigur pe sine. Iata ce scrie autoarea: „ Astfel de copii nu îndraznesc să facă nimic, sunt timoraţi, excesiv de timizi, acceptă orice din partea colegilor si a prietenilor de joacă, le este frică să îşi impună punctul de vedere chiar dacă au dreptate. …Stau încordaţi şi disperaţi să placă celor din jur, însetaţi după atenţie, după o vorbă bună. Ca adulţi se vor pune mereu pe ultimul loc, nu vor indrazni să se afirme profesional, să îşi asume creditul pentru ceea ce fac, să îsi apere drepturile, se vor mulţumi cu foarte puţin, chiar şi în relaţiile personale, acceptînd să se pună în ipostaze umilitoare – de exemplu să devină amantă/amant, în conflict cu sine si normele de moralitate pe care şi le-au însuşit, ceea ce îi aruncă într-o spirală descendentă: sunt tot mai nefericiţi, au o părere din ce în ce mai proastă despre ei, acceptă situaţii tot mai înjositoare…” O perspectiva destul de trista pentru copil,  pe care i-o oferim fiind provocaţi de nervozitate şi propriile frustrari!

Violenţa lasă urme adînci

E o lipsa de respect să-l insulti pe copil, să nu-i vorbeşti politicos, să uiţi de maniere în prezenţa lui, să nu îl tratezi ca pe o persoană, ci ca pe o proprietate, dupa deviza „eu te-am facut, eu te omor”, susţine psihologul I. Petrea.

Formele cele mai grave de desconsiderare a copilului sunt violenţa fizică si verbală, cînd însuşi părintele se coboara de fapt pe o treaptă subumana si îl „invata„ pe copil că el nu are nici o valoare, că nu contează nici ce gîndeşte, nici ce simte, nici ce se întîmplă cu el.

Efectele bătăii şi violenţei sunt multiple şi se manifestă la nivel fizic, psihic şi social, susţine autoarea. „ În primul rînd loviturile rănesc trupul lăsindu-i vînătăi, zgîrieturi, inflamaţii, zone de piele înroşită, fracturi. Il poţi lovi şi fără să vreai să-i provoci leziuni grave, sau se poate feri şi înîimplător lovindu-se de colţul mesei, să moară pe loc. Deseori copilul suferă de dureri de cap, ameţeli, vomă, în urma unor astfel de corecţii”.

Rănile trupeşti se vindecă mai repede sau mai greu, pentru rănile sufletului se poate să nu mai existe leac, spune psihologul. „Copilul batut se simte vinovat, e temator, anxios, e deprimat, nesigur si neincrezator in propria persoana. Are spaime, cosmaruri, face pipi in pat. Dar există şi urmări de lungă durată. Un astfel de copil are tendinţa de a dezvolta, pe masura ce creste, un comportament agresiv fată de alte persoane, manifestă neîncredere faţă de ceilalţi şi de aceea va relaţiona greu cu acestia, se va adapta cu dificultate în societate, avînd tendinţa de a se izola. El se transformă într-un adult impulsiv, agresiv, mînios, violent, o persoană a cărei simplă prezenţă creează discomfort celor din jur. Şi relaţiile sale de cuplu vor avea de suferit din pricina agresivităţii sale, a dificultăţilor de comunicare si a suspiciunii (banuielii) exagerate.”

Libertatea, o necesitate pentru copil

Libertatea, desigur impusa cu anumite limite, este o necesitate pentru copil. Cele trei principii care ar trebui să stea la bază – 1) sa nu-si faca rau sieşi, 2) sa nu faca rau lucrurilor;  3) sa nu faca rau celor din jur. Irina Petrea opteaza pentru respectarea libertatii copilului, pastrînd limitele numite mai sus.

A-l lăsa pe copil să facă orice, înseamnă a-l face răsfăţat, nerespectuos, răutacios, agresiv, distrugator şi indisciplinat. Altă extremă – a nu-l lăsa pe copil să facă nimic, ceea ce la fel este destul de grav, deoarece copilul tratat astfel devine timid, dezinteresat, temator, neîndemînatic, nesigur pe el. Greselile trebuiesc corectate – cu rabdare si fără agresivitate – la timp, nu trebuie de amînat, altfel copilul creste crezînd că are voie să facă orice. Lumea nu-l va ierta, ca părintele indulgent, ci il va sancţiona mai aspru şi mai dureros pentru el decît o poate face părintele.

La popul opus se afla îngrădirea libertăţii copilului, luarea unor decizii chiar şi a celor mai mărunte în locul lui, ceea ce duce la punerea personalitătii sub oboroc, innabusirea talentelor, gindirii si a capacitatii lui de a lua decizii, distrugerea respectului si a increderii in sine si transformarea lui inr-un individ timid, las, iresponsabil.

Cea mai sigura metoda de educatie, spune autoarea, suntem chiar noi, parintii. Inainte de a-l sanctiona pentru anumite actiuni care nu ne plac, trebuie sa ne cerectam atent si sa stabilim daca nu suntem chiar noi cei, pe care copilul il imită. Irina Petrea in consonanta cu alti psihologi, ne atentioneaza ca obiceiurile si mai ales naravurile proaste, sunt copiate imediat de copii. Primul si cel mai impotant model in viata unui copil va ramine parintele sau. „ De asemenea, mama si tata sunt modelele cele mai importante de soti si parinti. Deci  de felul nostru de a ne purta cu partenerul de viata depinde în mare măsură si viitoarea casnicie a copilului nostru. De multe ori parintii sunt intristati de eşecul căsniciei propriilor copii, suferinţa nepotilor fiind o durere in plus. Abia atunci unii îşi dau seama de greselile care au stat la baza educatiei proaste a copiilor lor, violenţa si egocentrismul cultuvat constient sau inconstient, prin propriul comportament…Tendinta copilului este de a copia mai usor naravurile unui parinte, decit obiceiurile bune ale celuilalt si intre cei doi el va alege sa-l copieze mai mult pe cel care este personalitatea dominanta în familie, „seful casei”, cu abuzurile şi năravurile lui proaste, chiar dacă celălalt părinte îi oferă un model de bunănate, onestitate ”, susţine autoarea cărţii.

Cum să fim ascultaţi fără violenţă şi cicăleli?

Cei patru factori care provoacă neascultarea copiilor şi scad autoritatea parinţilor, avînd pe viitor urmari negative pentru personalitatea copilului, în opinia psihologului sunt: Rasfatul, Disensiunile parintilor,Violenta,  Inconsecventa.

Răspunsul la întrebarea din titlul de mai sus ar fi – prin atitudine respectuoasa faţă de copil şi faţă de cei din jur, dragoste şi fermitate. În stimularea unui comportament pozitiv, adica atunci cînd doreşti să-l dezveţi pe copil de un obicei prost, mai degrabă reuşeşti dacă îl lauzi cînd face ce trebuie, decît dacă îl cicălesti de fiecare dată cînd greşeşte. O soluţie este oferirea unor stimulente mai mult morale, decît materiale. În cazul copiilor mici acestea pot fi   nişte inimioare, floricele din hîrtie colorată, un 10 la purtare etc, fantezia ne poate ajuta să găsim şi alte variante. Lipsa de apreciere este demotivantă, iar vorba dulce mult aduce, ne aminteşte autoarea. I.Petrea ofera mai multe soluţii sau tactici de disciplinare printre care:

1. a) taierea favorurilor, adică interzicerea unor lucruri plăcute în cazul unui comportamenr neadecvat (plecarea la petreceri, vizitarea prietenilor, vizionarea filmelor),
2. b) izolarea timp de citeva minute intr-un ungher, intr-o odae, pe un scaun al pedepselor, un covoraş etc, unde copilul are timp sa-şi revizuiască purtarea.

Autoarea oferă parinţilor sfaturi şi strategii simple pentru diferite situaţii şi probleme, cum ar fi disciplina, spaimele copilului, inselaciunea, minciuna, incăpăţînarea, lenea, etc. Cea mai importanta idee pe care o desprindem din cartea I. Petrea, este faptul ca cei mici au nevoie de dragostea ambilor părinţilor (o manifestare a dragostei este şi severitatea dozată, deoarece copilul, chiar dacă nu recunoaşte, are nevoie de cineva care să fie mai puternic).

„El te iubeşte necondiţionat şi te priveşte ca pe un Dzeu al  lui şi chiar aşa eşti. Are nevoie de tine, de iubirea ta,  de grija ta, de înţelegerea şi ocrotirea ta. A ta şi a celuilalt părinte al său. Fie că îţi place, fie că nu. Bucuria lui cea mai mare este să-i dai atenţie. Nici n-ai idee în căte moduri înţelege el să îi acorzi atenţie. Indiferent cum o faci însă, aceasta se traduce pentru el într-un singur fel: atenţie egal cu iubire. Spaima lui cea mai mare este să nu te piardă. Fără tine , fără dragostea ta, nu crede că ar putea trăi, teama că te poate pierde îi paralizează gîndurile, îl face să se sufoce…

Dorinta lui cea mai mare este ca tata şi mama să se iubească şi să fie împreună. Pune-l să aleagă între voi şi crede-mă, i-ai dat să rezolve cea mai mare dilemă din cîte au existat vreodată. Oricît de mult i-ai explica tu că părintele celălalt nu are de ce să îi merite dragostea, că e aşa şi pe dincolo, că nu e bun de nimic, el nu va înţelege. De ce? Pentru că el îşi dăruieşte iubirea necondiţionat. Aşa e copilul tău. Aşa ai fost şi tu. Îţi mai aduci aminte?”

Precum vedem, principiile biblice referitor la educatie, exprimate  si de sfintii parinti sunt in deplina consonanta cu recomandările psihologilor. Temelia lor, este un principiu vechi si intotdeauna preţuit – dragostea fata de copil, cît şi faţă ce cei din jurul nostru si respectul pentru tot ceea ce este sădit de Dzeu în orice fiinţă umană.

Autor: Alina Rusu