La poalele Munților Rarău, locuitorii din Câmpulung Moldovenesc nu au habar că acolo sus, în munți, se află o altă lume.

„Cui îi mai stă capul la ce se petrece pe sus, în negura pădurilor? De Zosima încă se mai zvonește, datorită longevității sale, ca despre un călugăr teribil de bătrân și „paranormal”, care bântuie de peste un secol pădurile dimprejur, cu părul și barba până aproape de pământ, pe care unii l-au văzut că pe o fantasmă, căci el are capacitatea „de a se face nevăzut” („când apare, când dispare printre copaci, nici nu știi dacă-i om sau nălucă”), nevoind să vorbească sau să vadă alți oameni”, scrie autorul unui reportaj amplu publicat de Formula AS. „Se mai știe că Rarăul e o veche și însemnată vatră sihăstrească, încă din veacurile XIV-XV, din vremea Cuvioșilor Chiril și Sisoe, ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, că din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici.

Când a murit pustnicul Zosima, un om pe nume Ioan Baron l-a îngropat, în taină, într-un loc înalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre puținii oameni care i-a cunoscut pe acești sihaștri cu aură de sfințenie din munții Rarău-Giumalău, care i-a văzut, care i-a auzit, care a fost îngăduit să urce până la ascunzișul lor din pădure. Mărturiile sale sunt halucinante: de pildă, acest pustnic Zosima și-a „hotărât” exact ziua în care va muri, cu un an înainte.

A dat canon cu limbă de moarte să nu fie dezvăluit locul îngropăciunii, pentru că ucenicii săi din munți sau eventualii pelerini să nu-l tulbure nici după trecerea dincolo. „Un om cu viață îngerească”, cum a fost socotit pustnicul Zosima. La fel, pustnicul Nectarie, mutat la viața veșnică în anul 2002, pe când avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multă vreme înainte, fix în ziua pe care și-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, înainte de a se așeza în groapa proaspăt săpată cu mâinile. Și-au mai fost!”, scrie autorul articolului.

Ioan Baron este singurul om care păstrează legătura cu asceții din Rarău și cunoaște și locul acestor morminte:

„Pentru viața să cuminte și pioasă, fiindcă a trăit el însuși mulți ani în singurătate, după toate regulile ascezei creștine, a primit binecuvântarea de la duhovnicii pustnicilor și chiar de la Biserica Ortodoxă Română, de a-i vizita pe mulți dintre schimnici, de a-i ajuta și a le duce uneori câteva merinde la bordeiele lor tainice. Singura legătură de azi cu lumea pustnicilor din acești munți ai Bucovinei de miazănoapte. Fratele Ioan Baron. Cel căruia toți călugării manăstirilor din jur îi zic „îngrijitorul sihaștrilor””.

Citeşte şi:  Omul smerit distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are cură­ţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul

Din pensia lui, Baron le ducea de mâncare, indiferent de condițiile vitrege ale vremii. Așeza traista, pe care o căra în spate zeci de kilometri, „la poalele povârnișurilor unde pustnicii își aveau ascunse chiliile subpământene sau chiar până la bordeiele lor, dacă aceștia îi îngăduiau să urce. Le săpa el însuși bordeiele – era mare meșter la asta -, le tăia lemne, atunci când trebuiau să mai aprindă câte un foc, în iernile grele. Ajută peste tot, în tot muntele”.

A stat o vreme la mănăstirile Pojorâta sau Sihăstria, unii monahi îi zic și azi „părinte”, însuși „Înaltul Pimen i-a propus să-l preoțească în călugărie, dar el este încă mirean, chiar dacă s-a desprins de mult de soție și cei doi băieți ai săi, acum bărbați, cu deplinul accept al acestora, care i-au înțeles „dorul de singurătate”. Un „dor” pe care l-a avut încă din copilărie, care e „înnăscut”, crede, căci nu i-au plăcut niciodată așezările omenești, nici orașele, nici satele, niciodată!, ci s-a jertfit din greu să trăiască atâția ani printre oameni, până când a hotărât că gata, și-a făcut datoria, și trebuie să sfârșească cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trăit mulți ani complet singur, într-un bordei în pământ, de pe Giumalău, ducând întocmai același mod de viață ca ceilalți sihaștri.Tăcere și izolare depline. Căsuța în care stă acum i-au ridicat-o credincioșii locului și călugării mănăstirilor, ca să se poată ocupa mai bine de toți schimnicii pe care-i are în grijă. Un bun creștin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn și două hectare de pământ, fără a cere nimic în schimb. Localnicii au nevoie mare de rugăciunile acestor sihaștri, de aceea îl ajută pe Ioan, în semn de prețuire pentru eforturile neostenite și voluntare pe care acesta le-a făcut spre ocrotirea lor.

Citeşte şi:  Tot mai mulți mormoni și protestanți din Utah, SUA, se convertesc la Ortodoxie: Mi-am dat seama că Biserica Ortodoxă e aici de 2000 de ani, că și-a păzit cu grijă teologia

Lui nu prea îi priește confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care stă aici doar „cu ascultare”. Zice că dacă ar fi după el, ar trăi mai departe tot în „groapă” (chilia) lui din vârful Giumalăului, unde „era așa o liniște, din octombrie și până în ianuarie nu vedeam om…”. Liniștea asta. Pacea asta”.

Despre Zosima, pe care recunoaște că l-a cunoscut, Ioan Baron povestește:

„Apropiat de-al lu’ părintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Împreună au fost „ca o mănușă”, la mănăstirea Rarău, dar Zosima era chiar mai în vârstă decât Daniil. S-a retras în munți, cu decretul acela din ’59, prigonit de comuniști, și-a stat în stânci. Toată lumea a dat zvon c-o murit. După un timp, securiștii nu l-au mai căutat, iar el a rămas în pustie pentru totdeauna. Eu l-am văzut abia prin anul 2000. E adevărat ce zice lumea: parcă „se făcea nevăzut” din calea ta. Știai că-i acolo, undeva, îi simțeai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Așa îmi dispărea și mie, la început. Pe urmă, poate că m-o cercetat el mai bine din umbră, și-o-nceput să-mi mai apară mai mult. Avea un păr maaare, roată-mprejur, îi curgea în vale, ca o umbrelă, roată. Parcă era o arătare a munților, cu cetina în păr, cu frunze, cu barbă care-i ajungea până la brâu. Umbla în două bețe, nu vorbea cu oamenii, puțini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o îngăduit lângă el, chiar dacă aveam blagoslovire de la mănăstiri și duhovnici.

Mereu desculț, n-avea nevoie de hrană aproape deloc, merindea mea rămânea uneori aproape neatinsă, când veneam data următoare. Da, am apucat să vorbesc cu el, m-a lăsat de câteva ori chiar în chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reușit să-și găsească, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot să vă zic asta, ce-am vorbit. Multe nopți am stat lângă el, căci el vorbea numai noaptea. Atâtea vorbe cu duh, atâtea vorbe de folos!… N-aș vrea să vă zic. Sunt vorbe atât de puternice, că ar putea fi așa ușor răstălmăcite… Mai ales dacă le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, să-mi permit să spun vorbele lui? Eu doar am făcut ascultare, am fost trimis sau chemat. Vă zic doar că a prorocit unele evenimente foarte importante pentru România și lumea întreagă. De unde știa toate astea el, care nu coborâse din muntele ăsta de peste o sută de ani?”

Citeşte şi:  Obrăznicia alungă Harul dumnezeiesc

Fratele Ioan Baron a locuit în Iași, într-un apartament la bloc. Într-o zi, a ales să plece în munți, „a pornit să trăiască în curăție și simplitate, așa cum și-a dorit dintotdeauna”. A muncit 380 de zile să sape chilia, dar spune că „anii petrecuți în singurătatea friguroasă a bordeiului sau din munți au fost fără îndoială cei mai fericiți ai vieții. Mai mult decât fericiți – sublimi, dumnezeiești!”

„Cu rugăciunea se hrănesc oamenii ăștia – au simțurile zăvorâte și reușesc să treacă cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrană sau apă. Pustnicul ăsta nu mi-a dat voie nici să privesc în odaia din pământ unde doarme și se roagă. El e cunoscut prin mănăstiri, dar puțini au vorbit cu el, puțini îi știu numele. Se zice că unii nu reușesc nici „să îl vadă”.

Că asemenea schimnici au puterea de-a merge chiar la slujbe în mănăstirile din munți și acolo să nu îi vadă nimeni. Trec printre oameni, printre frații mănăstirilor, iar aceștia nu-i văd. Stau la Liturghie în biserică, în umbra zidurilor, și nu-i vede nimeni că sunt acolo. Femei sunt și mai multe decât părinți. Mucenițe! În Rarău, numai eu cunosc cinci, la distanțe mari unele de altele. Femei cu viață foarte îmbunătățită. Cu unele nu poți vorbi decât în ziua de miercuri, o jumătate de oră. Atât. În Giumalău sunt mult mai multe. Pustnice „zăvorâte”, retrase acolo de la mănăstiri mari, precum Dragomirna, Neamț, Agapia, Vladimirești-Galați, de la Piatra Fântânele – Năsăud, chiar fosta stareță de la mănăstirea Pasărea din București. Și altele și altele… Zeci și zeci de maici”.

Articol relatat de portalul activenews.ro