Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.

Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ.

Au urmat persecuţiile provocate de denunţări şi la ordinele organelor superioare. Odată cu jaful tezaurului bisericilor, s-a început şi întemniţarea întregului cler. La instigaţia bolşevicilor, pretutindeni la oraşe, la sate şi în trenuri, au pornit persecuţiile şi uciderea clerului.

În anul 1920 a avut loc jaful sistematic al obiectelor bisericeşti. Atitudinea vrăjmaşă a bolşevicilor faţă de Biserică era mai mult decât evidentă. Aceeaşi situaţie era şi la Petrograd ca şi în restul ţării. Trei preoţi – Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi – s-au prezentat atunci Patriarhului Tihon al Moscovei şi în termeni ultimativi i-au pretins retragerea din scaunul patriarhal, iar conducerea Bisericii să fie încredinţată colectivităţii bisericeşti. Este necesar să ne amintim împrejurările în care mitropolitul Tihon a devenit patriarhul Bisericii Ruse.

Tocmai în zilele când bolşevicii atacau Moscova, acolo aveau loc şedinţele Sfântului Sinod, în care se discutau chestiunile reorganizării Bisericii Ortodoxe. Sub vuietul tunurilor şi ţăcănitul mitralierelor, au avut loc şedinţele acestui Sinod.

Când situaţia oraşului a devenit critică, membrii Sinodului şi-au dat seama că lucrările lor pot fi întrerupte din clipă în clipă şi că Biserica este ameninţată de anarhie. Pentru a preveni dezordinile, au socotit nimerit să concentreze conducerea Bisericii în mâinile unei singure persoane. Astfel s-a hotărât reînfiinţarea Patriarhiei[2], desfiinţată de Petru cel Mare. În ziua de 21 noiembrie 1917, Mitropolitul Tihon al Moscovei a fost ales patriarh.

Pentru patriarhul Tihon era evident că preoţii Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi acţionează cu învoirea şi la îndrumarea bolşevicilor. De aceea patriarhul nici nu a crezut necesar ca să i se arate că cererea şi atitudinea lor de preoţi faţă de dânsul nu are baze legale şi canonice.

De atunci a luat fiinţă o altă organizaţie bisericească, numită ,,Biserica Vie”[3], având de scop reînnoirea nu numai a vieţii bisericeşti, ci şi a dogmelor.

,,Biserica Vie” a câştigat de la început atenţiunea şi sprijinul bolşevicilor. Poporul văzând aceasta, a numit-o ,,Biserica Roşie”.

Poporul rus nu înţelegea ideea şi scopul pe care-l urmărea ,,Biserica Vie”. În publicaţiile sale oficiale, cu ton dulceag, ,,Biserica Vie” a căutat să se înfăţişeze ca luptătoare pentru Ortodoxia pură, cum a existat ea în veacurile primare.

În realitate, conducătorii ,,Bisericii Vii” au urmărit un plan diabolic. Cum ştim, formularea dogmelor Bisericii Ortodoxe s-a făcut după o frământare îndelungată. De pildă dogma dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos fusese rezultatul luptei aprige cu arienii, care au ştiut să câştige de partea lor puterea statului bizantin, încât ortodocşii au suferit persecuţii, exiluri şi chiar moarte. Finalul luptei a fost că adevărul a triumfat şi dogma referitoare la dumnezeirea Mântuitorului a fost formulată de întâiul Sinod Ecumenic din Niceea.

Conducătorii ,,Bisericii Vii” au cerut revizuirea dogmelor şi restabilirea liturghiei cum a fost ea în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar ei nu au ţinut seamă că oamenilor li s-a descoperit mai târziu că Maica Domnului este ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită …”. Deci, în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea ,,Cuvine-se …” nu a figurat în textele liturghiei. Despre toate acestea, în ,,Biserica Vie” nu s-a vorbit direct şi deschis, ci conducătorii ei, cu viclenie, au căutat mai întâi baza istorică pentru reformele lor, prin care atrăgeau atenţiunea credincioşilor asupra pretinsei îndepărtări a credinţei ortodoxe a zilelor noastre, precum şi a cultului, de adevărul istoric.

Poporul şi o parte din clerul ortodox, care a ţinut la adevărul Ortodoxiei, acel adevăr mărturisit de Sfinţii Părinţi şi de martirii Bisericii Ortodoxe, s-a ţinut în rezervă faţă de ,,Biserica Vie”.

Aderenţii ,,Bisericii Vii” nu s-au liniştit, ci fiind sprijiniţi de bolşevici pe faţă, au pornit în propagandă pentru ideile lor. Ei au încercat să izgonească cu forţa clerul ortodox şi să-l înlocuiască cu aderenţii lor. Pe contrarii lor, mai ales pe cei mai convinşi şi mai activi, chiar şi pe laici, i-au acuzat de comploturi contra bolşevicilor, făcând să fie exilaţi. Atunci s-au format două tabere bine distincte: ortodocşii, cu patriarhul Tihon în frunte, care s-au opus reformelor proiectate; iar alt grup, care nu a fost mulţumit cu patriarhul, în frunte cu un soviet, lucra pentru reforme.

Cu scopul de a discredita şi a furniza materialul de acuze că patriarhul conspiră, ei au stăruit pentru convocarea unui sinod, la care urmau să fie dezbătute toate chestiunile de controversă dintre ei şi ortodocşi. Conducătorii ,,Bisericii Vii” au fost de convingerea că adevărul este de partea lor, iar în ceea ce priveşte pe patriarh, acela se încăpăţânează în devotamentul său orb faţă de regimul politic răsturnat, ca şi faţă de cel bisericesc actual, deci trebuie să fie convins. Astfel vedeau ei împăcarea lor cu aderenţii patriarhului. De fapt, sinodul proiectat ar fi fost un for judiciar în care Biserica diriguită de patriarh ar fi figurat ca acuzată pentru activitatea sa contra-revoluţionară, unde ea ar fi fost silită să dea socoteală despre spiritul său conservativ şi astfel demascată, ar fi fost trecută pe mâinile Cekei sau GPU-ului[4].

Patriarhul Tihon, înţelegând perfect de bine viclenia agenţilor bolşevici din ,,Biserica Vie”, nu numai că nu a luat parte la acest sinod, ci a oprit şi pe clericii săi să participe.

După ce s-a văzut că planul bolşevic de a-l amăgi pe patriarh a dat greş, ei au pornit pe faţă lupta împotriva patriarhului.

În Mânăstirea Donscoi, unde era stabilită reşedinţa patriarhului, preotul Crasniţchi a acuzat în public pe patriarh de activitate contrarevoluţionară, sucind şi pervertind toate atitudinile şi dispoziţiile patriarhului.

Rezultatul a fost că GPU-ul l-a tras la răspundere pe patriarh şi l-a judecat pentru că ar fi oprit clerul să dea de bunăvoie tezaurul bisericilor pentru ajutorarea regiunilor înfometate şi pentru alte motive de activitate contrarevoluţionară, toate înscenate de bolşevici şi de conducătorii ,,Bisericii Vii”.

Desigur s-ar fi născut un proces cu răsunet mondial. Sentinţa era gata, dar intervenţia energică a Lordului Cherson[5], care a înmânat guvernului sovietic o notă ultimativă cu 12 puncte, dintre care unul pretindea încetarea imediată a persecuţiilor contra patriarhului, nu a rămas fără efect.

În schimb, bolşevicii au pretins ca, la rândul său, patriarhul să dea o declaraţie, în care să exprime regretul pentru mentalitatea sa contra-revoluţionară. Declaraţia a fost dată publicităţii, ca să-l compromită pe patriarh.

În anul 1925, aprilie 7, patriarhul a decedat. Ca locţiitor al lui, a rămas mitropolitul Petru Crutiţchi. Bolşevicii au exploatat şi această împrejurare, aplicând sistemul machiavelic ,,dezbină şi guvernează”: au creat încă o grupare clericală, care nu a recunoscut pe mitropolitul Petru Crutiţchi ca locţiitor patriarhal şi au ajutat pe cei nemulţumiţi să improvizeze un nou organ de conducere numit ,,Conducerea Superioară Nouă a Bisericii”, sub preşedinţia Episcopului Grigorie din Orenburg[6]. Această grupare, deşi mai puţin numeroasă decât ,,Biserica Vie”, a contribuit totuşi şi ea nespus de mult la dezbinarea credincioşilor Bisericii Ortodoxe.

Totodată bolşevicii organizau conferinţe şi discuţii religioase, cu scopul să slăbească şi să clatine convingerile religioase ale poporului. Piaţa a fost invadată din nou de cărţi şi broşuri în care, în mod profanator, expuneau dogmele Bisericii Ortodoxe, sau le negau în articole aparent ştiinţifice.

După aceea, au început persecuţiile directe pentru convingerile religioase şi pentru manifestările acestor convingeri, deşi pretutindeni s-a trâmbiţat atunci – verbal şi în scris – despre libertatea şi toleranţa religioasă.

În acest timp, mitropolitul Petru Crutiţchi a fost arestat şi exilat şi orice legătură cu lumea dinafară i-a fost interzisă.

Cu astfel de măsuri, bolşevicii au vrut să îngreuneze şi conducerea şi viaţa Bisericii Ortodoxe.

După înlăturarea din scaun a mitropolitului Petru Crutiţchi, a preluat conducerea Bisericii Mitropolitul Serghie din Nijni-Novgorod[7]. Planurile şi aşteptările bolşevicilor şi aici au dat roade, pentru că şi pe mitropolitul Serghie nu toţi l-au recunoscut ca locţiitor al patriarhului. Astfel dezordinea în Biserica Ortodoxă a crescut şi situaţia ei internă s-a înrăutăţit şi mai mult.

Paralel cu aceasta, bolşevicii au continuat dărâmarea bisericilor şi persecutarea clerului şi a tuturor acelora care au avut vreo legătură cu viaţa bisericească.

Încetul cu încetul, au dispărut biserici şi cler. Chiar şi faptul de a adera la vreun cult era considerat ca o crimă contra statului, atrăgând după sine nenumărate represalii.

În acelaşi timp, bolşevicii şi-au îndreptat atenţiunea asupra tineretului, urmărind destrămarea lui sufletească şi năzuind să şteargă din inima lui orice urmă de religiozitate, prin literatură, prin conferinţe şi discuţii antireligioase.

S-a înfiinţat ,,Uniunea militantă a celor fără Dumnezeu”. Activitatea acestei organizaţii, totdeauna a fost mai intensă şi mai întinsă în preajma marilor sărbători, cum sunt Naşterea şi Învierea Domnului. În ajunul acestor sărbători, apăreau afişe-caricaturi, iar presa era plină de articole referitoare la aceste sărbători, cu intenţia să producă confuzii şi îndoieli cu privire la ideea şi adevărul istoric care stă la baza lor.

Când dovezile logice nu au fost suficiente, atunci au recurs la minciuni, defăimări şi batjocură.

Toate încercările credincioşilor de a protesta contra tratamentului barbar aplicat Bisericii şi clerului erau considerate ca o împotrivire faţă de ,,marea constituţie stalinistă”, prin care s-a admis propaganda celor ,,fără Dumnezeu”.

Sub puterea acestor presiuni, pe tot întinsul Rusiei au amuţit clopotele, au dispărut bisericile şi au încetat cu desăvârşire procesiunile religioase. Clerul întreg, începând cu episcopii şi până la ultimul crâsnic[8], a fost dus în exil şi în temniţe.

După aceea, bolşevicii au trâmbiţat la toate colţurile drumurilor şi la toate ocaziile că poporul rus, în sfârşit, conştient, s-a eliberat şi a lepădat de bunăvoie prejudecăţile sale religioase.

Iată, pe scurt, faţa adevărată a ţării, fostă cândva ortodoxă, până la venirea armatelor eliberatoare.

De † Iosif, Episcopul Taganrogului, Revista Teologică, ianuarie-februarie 1943

[2] N.r.: Este discutabil modul în care este prezentată reînfiinţarea patriarhiei. Biserica Rusă vroia de multă vreme să reînfiinţeze patriarhia, atunci a fost momentul potrivit pentru acest act.

[3] N.r.: Unul din grupurile majore din sânul mişcării renovaţioniste. A se vedea episodul anterior.

[4] N.r.: CEKA, adică Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contra-revoluţiei şi Sabotajului; GPU, adică Administraţia Politică a Statului. În 1922, CEKA a fost desfiinţată doar pentru a se înfiinţa GPU.

[5] N.r.: Lordul Curzon (1859-1925), la acea vreme ministrul de externe britanic.

[6] N.r.: La sfârşitul anului 1925, mitropolitul Petru a fost exilat în Siberia, unde a murit în 1936. În decembrie 1925, când toţi conducătorii posibili ai Bisericii erau în închisoare, mitropolitul Serghie Stragorodski şi-a asumat îndatoririle de locţiitor de patriarh. Cu toate acestea, conducerea sa a fost respinsă de Arhiepiscopul Grigorie (Yaţkovski) de Ekaterinburg, care a convocat un Sinod la Mânăstirea Donskoy. Participanţii la acest Sinod au hotărât că noul conducător al Bisericii trebuia ales de un sobor şi nu doar de locţiitor. Arhiepiscopul Grigorie a înfiinţat Sinodul Bisericesc Suprem Provizoriu şi, odată cu acesta, a dat naştere unei noi schisme în sânul Bisericii Ruse, care va purta numele său – schisma grigoriană (1927-1943).

[7] N.r.: Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, fost renovaţionist, nu este nimeni altul decât patriarhul Serghie Stragorodski, căruia i s-a ridicat recent statuie. În 1942, când este scris articolul, el era încă patriarh.

[8] N.r.: Paracliser.

[9] Prea Sfinţitul Episcop Iosif al Taganrogului a aşternut în acest articol, pentru cititorii ortodocşi români, câteva consideraţiuni asupra fazelor prin care a trecut Ortodoxia rusească sub regimul bolşevic. Manuscrisul prea sfinţiei sale, redactat în limba rusă, a fost înmânat c. ieromonah Ştefan Lucaciu, actualmente preot militar pe front, care l-a trimis Episcopiei Aradului. P.S. Episcop Dr. Andreiu Magieru, prin adresa nr. 5466/1942, a binevoit a ni-l oferi spre publicare. Facem bucuros acest lucru şi exprimăm P.S. sale mulţumirile noastre respectuoase.

Odată cu manuscrisul acestui articol, P.S. Episcop Iosif al Taganrogului a trimis şi următoarele două autografe, ale căror originale se păstrează în arhiva Episcopiei Aradului:

1. Mărire lui Dumnezeu pentru toate cele ce îndurăm în viaţa noastră pământească.
2. Mare este recunoştinţa poporului rus faţă de vulturii germani şi români, care l-au eliberat de sub jugul înfricoşător al bolşevismului.

Autografele poartă data de 27 octombrie 1942 (n.r.).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019