„Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit” (In 19, 16)

Pilat îngăduie, în sfârşit, mâniei nestăpânite a iudeilor să facă tot ce este în afara legilor, şi, renunţând la puterea cuvenită judecătorilor, lasă furiei lor nemărginite să facă tot ce vrea cu Cel străin de vreo vină, permiţându-le să-L răstignească pe Cel ce nu era vinovat de nici un rău, osândit nebuneşte numai pentru că a spus că e Fiul lui Dumnezeu. Oricine poate atribui iudeilor întreaga îndrăzneală şi i-ar acuza în mod cuvenit, cred, că au fost începătorii duşmăniei
împotriva lui Hristos. Dar nici pe Pilat nu-l putem absolvi de complicitatea la această faptă nedreaptă, ci este împreună vinovat cu cei ce au săvârşit-o, şi, deşi putea să-L scoată şi să-L scape de furia ucigaşilor, nu numai că nu L-a scos, ci L-a şi predat ca să-L răstignească.

„Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus” (In 19, 16-18)

Duc la moarte pe Dătătorul vieţii. Şi s-a făcut aceasta pentru noi, prin puterea şi
iconomia dumnezeiască mai presus de minte, pătimirea şi sfârşitul Lui risipind într-un mod neaşteptat planul iudeilor. Căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morţii, şi moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune şi viaţă nouă. Purtând pe umeri lemnul pe care avea să fie Pilat putea, ca judecător căruia i se recunoştea toată puterea, să scape pe Hristos. Dar nu numai că n-a
făcut aceasta, cu toată convingerea că era nevinovat, ci a şi colaborat cu ei la răstignirea Lui. Căci nu numai că li L-a predat, ci L-a predat aşa cum cereau ei, spre răstignire. Ba, mai mult, le-a dat şi pe ostaşi ca unelte ale răstignirii Lui

Răstignit, înaintează, fiind osândit de mai înainte la moarte şi purtând această hotărâre asupra Lui numai pentru noi. Căci a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoşi, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” după cum s-a scris (Gal. 3, 13). Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toţi (Iac. 3, 2), firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: „Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă” (Deut. 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a ştiut de păcat S-a făcut blestemat pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să obţină răscumpărarea tuturor.

Deci Hristos nu poartă crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atârnă peste noi şi pe care eram datori să o purtăm noi, dacă ne gândim la osânda ce ni se da prin Lege. Căci, precum a fost între morţi nu pentru Sine, ci pentru noi, ca să Se facă începătorul vieţii noastre, desfiinţând în Sine stăpânirea morţii (Evr. 2, 14), aşa a luat asupra Sa şi crucea cuvenită nouă, osândind în Sine pedeapsa provenită din Lege, ca toată fărădelegea să-şi astupe gura ei, după cuvântul din Psalmi (Ps. 106, 42), o dată ce Acela care nu avea păcat a fost osândit pentru păcatul tuturor. Iar ceea ce s-a săvârşit în Hristos va folosi foarte mult sufletelor noastre, întrucât ni S-a făcut model de bărbăţie.

Socotesc că nu vom putea în nici un alt mod să ajungem la bunătăţile desăvârşirii şi la unirea deplină cu Pătimirea de bunăvoie, deci fără de păcat, a morţii, a întărit prin răbdarea ei, puterea sufletului lui Hristos, ajutat fiind în aceasta şi de puterea Dumnezeirii care sălăşluia în aceeaşi Persoană. Iar această
tărie ajunsă la maximum, la sfârşitul răbdării, a putut să învie trupul lui Hristos. E un simbol şi în purtarea crucii de către Hristos în vederea morţii. O purta pentru a scăpa noi de această purtare. Căci, cât suntem păcătoşi, înaintăm spre moarte purtând cele ce ne duc spre ea. După ce ne-am unit cu Hristos, greutăţile şi bolile prin care înaintăm spre sfârşitul vieţii pământeşti nu ne mai duc la moartea spirituală, veşnică, ci spre o viaţa fericită a sufletului, şi apoi şi spre învierea cu trupul. înainte, moartea, şi în mod accentuat cea de pe cruce, era un blestem pentru păcat. Acum acest blestem e înlăturat de Hristos (scăpându-ne de el), întrucât nu l-a purtat ca un vinovat, ci ca un nevinovat. Atârnând pe
nedrept asupra Lui acest blestem, el însuşi s-a făcut nedrept atât asupra Lui, cât şi asupra tuturor celor ce se unesc cu El spiritual, prin credinţă.

[Hristos pătimea pentru noi în trup, dar Cel ce pătimea prin trupul acesta era Dumnezeu. De aceea pătimirea morţii a răscumpărat pe toţi oamenii de sub datoria pătimirii, pentru că, uniţi cu El, puterea învingerii morţii le venea de la Cel ce era biruitorul morţii, Acesta fiind nu numai Om nevinovat, ci şi Dumnezeu. Omul scăpat de moarte în Hristos avea valoarea şi puterea lui Dumnezeu, căci acelaşi ipostas era şi om, şi Dumnezeu.]

Dumnezeu, dacă nu vom pune iubirea faţă de El mai presus de cea faţă de viaţa pământească şi nu vom voi să ne primejduim, cu toată râvna, pentru adevăr, dacă nu se va cere aceasta. Fiindcă zice Domnul nostru Iisus Hristos:

„Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38). Iar a-şi lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu şi a socoti viaţa cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se ruşinează să poarte crucea şi să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociţii, deşi avem ca mamă acest pământ nesimţitor şi am fost chemaţi la existenţă din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evlaviei şi, dacă ni s-ar întâmplasă pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o ruşine de nesuportat – şi ne-am feri de batjocura celor obişnuiţi să râdă de noi – că săvârşim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puţina şi trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este
maica tuturor relelor şi căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea. Cugetăm şi lucrăm ca nişte slugi care se cred mai presus de Stăpânul şi ca nişte ucenici, mai presus de învăţători.  E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

Să amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea patimilor de pe cruce, făcută de către Domnul nostru Iisus Hristos, căci a spus: „Iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului, căci va fi dat păgânilor… şi, după ce II vor biciui, II vor ucide şi-L vor omorî” (Le. 18, 31-32). Iar ucenicul neînţelegând încă taina, ca unul ce era iubitor al învăţătorului, mişcat de evlavie, a zis: „Ai milă de Tine, Doamne, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” Şi ce răspunde la aceasta Hristos? „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23). Din acestea putem culege mult folos, căci vom şti, atunci când vom fi chemaţi în slujba lui Hristos, că trebuie să ne arătăm bărbăţia cea după Dumnezeu şi să pătimim luptele pentru
virtute; dar şi, dacă cei ce ne cinstesc şi ne iubesc mult ne împiedică să facem ceva pentru dobândirea virtuţii, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slavă între oameni, să nu primim nicidecum
îndemnul lor. Căci nu se deosebesc în nici un fel de Satana, căruia îi este plăcut şi obişnuit să ne îndemne la fapte de sminteală, sau să ne atragă în rătăciri şi în vorbe moleşitoare, spre a împiedica pe cel ce vrea să stăruie în cugetarea iubitoare de Dumnezeu, reţinându-L de la săvârşirea a ceea ce-i este de folos. Şi mie mi se pare că ceva de felul acesta voieşte să arate Hristos când zice: „dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine” (Mt. 5, 29). Căci ceea ce ne păgubeşte nu mai este al nostru, chiar dacă prin legea iubirii ne atrage într-o unitate, chiar dacă firea îl face să pară că e al nostru.

Iar cei doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind şi aceasta. Căci osândesc pe cei nedrepţi împreună cu Cel drept, ca să arate, şi prin aceasta, cât mai necinstită moartea Mântuitorului. Aceşti osândiţi la răstignire împreună cu Mântuitorul sunt un simbol al celor două popoare, adică Israel şi neamurile, un semn că şi ele
vor scăpa de stricăciune împreună cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor două popoare? Pe iudei Legea îi arăta osândiţi, căci erau vinovaţi de călcarea ei. Pe păgâni îi arată astfel rătăcirea, căci „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului (Rom. 1, 25).

Dar şi în alt mod cei răstigniţi împreună cu Hristos sunt alipiţi Lui, căci, suportând moartea pentru vechea abatere, sunt schimbaţi spre viaţă nouă şi evanghelică. De fapt, Pavel a spus că cei ce sunt ai lui Hristos „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24), şi iarăşi vorbeşte despre sine, ca despre toţi: „căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine” (Gal. 2, 19-20). Iar altora le scrie: „Dacă deci aţi murit lumii, pentru ce sunteţi ca cei ce vieţuiesc în lume” (Col. 2, 20)? Căci moartea vechii vieţuiri lumeşti ne aduce viaţa în Hristos.

Deci răstignirea celor doi tâlhari împreună cu Hristos înseamnă pentru noi înfăţişarea celor două popoare care vor muri împreună cu Mântuitorul Hristos, prin lepădarea plăcerilor lumeşti şi refuzul vieţuirii trupeşti, alegând să trăiască împreună cu Stăpânul lor, ca unii ce, trăind Lui, îşi predau Lui viaţa lor. Nu se opune întru nimic acestui simbol faptul că cei spânzuraţi împreună sunt răufăcători. Căci înainte de credinţa în Hristos eram, prin fire, fii ai mâniei şi toţi osândiţi la moarte, precum am spus la început.

„Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus
Nazarineanul, împăratul iudeilor” (In 19, 19)

Acesta este zapisul împotriva noastră, pe care, spune dumnezeiescul Pavel, Domnul l-a pironit pe crucea Sa, ca în ea să biruiască asupra începătoriilor şi stăpâniilor, ca acestea să fie supuse puterii Sale (Col. 2, 14-15). Căci, deşi n-a pironit Mântuitorul titlul, ci complicele şi
slujitorul iudeilor, I s-a atribuit Lui aceasta, întrucât a lăsat-o să se săvârşească. Dar a biruit începătoriile (răului) pe cruce. Şi s-a dat celor ce vor, spre învăţare, indicând pe Cel ce a pătimit pentru noi şi Şi-a dat viaţa preţ de răscumpărare pentru viaţa tuturor. Căci toţi cei ce eram pe pământ căzuserăm în păcat („ Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, ” după cum s-a scris, Ps. 52, 4), supunându-ne învinuirilor diavolului, şi trăiam o viaţă tristă şi fără bucurii. Şi avea ca zapis împotriva noastră blestemul ce atârna din Legea dumnezeiască peste cei păcătoşi, pronunţat împotriva lui Adam, ce a nesocotit acea poruncă de la început, şi care, după asemănarea aceluia, a trecut la tot neamul, întrucât de toţi a fost nesocotită voia lui Dumnezeu.
Căci mânia lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocată şi de cei de după acela, care au dispreţuit voinţa Creatorului. Legea rostită asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au păcătuit. Deci eram blestemaţi şi osândiţi de hotărârea dumnezeiască pentru călcarea lui Adam şi pentru călcarea Legii rânduite după acela. Mântuitorul a desfiinţat acest zapis pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru mântuirea celor osândiţi. Fiindcă
pentru noi a suportat pedeapsa ca urmare a păcatelor noastre. Căci, deşi era Unul care pătimea, era mai presus de toată creaţia ca Dumnezeu şi mai valoros decât viaţa tuturor. De aceea, precum
zice şi Psalmistul: „Fărădelegea îşi va astupa gura ei” (Ps. 106, 42), şi limba păcatului a fost oprită în oarecare mod, nemaiputând acuza pe cei ce păcătuiesc.  Căci am fost îndreptaţi, El plătind pentru noi cele datorate, căci „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat, ” după cum s-a scris (îs. 53, 5). Fiindcă, precum prin lemn ni s-a pricinuit răul căderii, tot prin lemn s-a petrecut întoarcerea la ceea ce eram la început şi redobândirea bunătăţilor cereşti, Hristos făcând în Sine, pentru noi, începutul vindecării bolii noastre.

„Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte” (In 19, 20)

Am putea spune că acest titlu a fost foarte potrivit şi s-a pus dintr-o negrăită iconomie dumnezeiască în trei limbi: evreieşte, latineşte şi greceşte. Căci se mărturisea clar împărăţia universală a Mântuitorului nostru prin cele trei limbi mai cunoscute, şi prin Cel Răstignit se
arată, ca printr-o pârgă, împlinirea proorociei grăite despre El. Căci a spus preaînţeleptul Daniel: „Lui / s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile Ii slujeau Lui” (Dan. 7, 14). Dar şi Sfântul Pavel scrie, zicând: „Tot genunchiul să se, plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip- 2, 10-11). Deci titlul care-L proclama împărat era ca un început al mărturisirii limbilor. Dar era, pe de altă parte, şi o învinuire a necredinţei iudeilor, spunând clar celor ce-l citeau că au răstignit pe împăratul şi Domnul lor, depărtându-se cu totul de iubirea Lui şi căzând în cea mai de pe urmă nesimţire.

„Deci arhiereii iudeilor au zis lui Filat: Nu scrie: împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris” (In 19, 21-22)

Conducătorii iudeilor nu pot suporta titlul şi sunt cuprinşi de pizmă. Tăgăduiesc iarăşi împărăţia lui Hristos şi spun că El nu a stăpânit cu adevărat peste ei, nici n-a fost primit vreodată
de ei ca împărat, ci că El a folosit acest titlu, neştiind că a minţi este contrar firii adevărului, şi Adevărul este Hristos. Deci nu recunosc că este împărat al iudeilor, o
dată ce a fost învinuit că El S-a numit aşa, precum susţin prin cuvântul lor. Dar Pilat refuză să schimbe inscripţia, cum cer ei, neîngăduind să se înlăture cu totul slava Mântuitorului nostru, desigur prin voia negrăită a lui Dumnezeu. Căci împărăţia lui Hristos e neclintită şi de
neînlăturat, chiar dacă iudeii nu o voiesc, încercând să dispreţuiască slava Lui.

„După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: „Să n-o sfăşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui să fie; ca să se împlinească Scriptura care zice: „ Impărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii. „Aşadar ostaşii acestea au făcut” (In 19, 23-24)

Deci au împărţit ostaşii hainele Mântuitorului, acesta fiind un semn al sălbăticiei lor animalice şi al neomeniei lor. Căci le este propriu chinuitorilor să-i doară prea puţin nenorocirea celor osândiţi, să ducă la îndeplinire ordinele cu o deosebită cruzime uneori, să considere că li se cuvine, în mod legal, să-şi însuşească, prin sorţi, hainele lor. Deci, împărţind în patru cele răpite,
păstrează întreagă şi neruptă cămaşa cea una, căci socotesc că ruptă nu e de nici un folos. De aceea au hotărât să arunce sorţii. Căci nu putea minţi Hristos, Care a spus prin cuvântul Psalmistului: „Impărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Ps. 21, 20). Acestea toate au fost spuse mai înainte cu folos, ca să ştim, văzând împlinirea lor, că El este Cel făgăduit să vină închipui nostru, pentru noi, şi Care este aşteptat să moară pentru mântuirea
tuturor. Căci nici un om cu minte nu va considera că Mântuitorul, asemenea evreilor nebuni, va strecura ţânţarul, adică va vesti de mai înainte cele mărunte dintre patimi, cum e şi împărţirea hainelor, dar va înghiţi cămila, adică nu va învrednici de cuvânt faptele cele mari şi mai presus
de fire. A proorocit şi pe acelea, şi pe acestea. întâi, ca să cunoaştem că, fiind Dumnezeu după fire, n-a nesocotit din cele viitoare nimic; apoi, ca noi să credem că El este cu adevărat Cel mai
înainte prevestit, fiind conduşi, prin cele câte s-au săvârşit cu El, spre cunoaşterea adevărului.

Iar dacă trebuie să spunem şi despre împărţirea hainelor ceva ce nu va aduce nici o pagubă, ci va folosi pe cititori, vom spune şi altceva. împărţind ostaşii în patru părţi hainele Mântuitorului, păstrează neîmpărţită pe una – chipul înţelepciunii negrăite a Unuia-Născutului, prin care avea să mântuiască cele patru părţi ale lumii. Căci cele patru părţi ale lumii au împărţit sfânta îmbrăcăminte a Cuvântului, adică trupul Lui, care a rămas neîmpărţit Căci Unul-Născut, împărţit în părţi mici, va sfinţi, prin câte una, sufletul fiecărui om
împreună cu trupul, prin Trupul Său. Căci El este în întregime şi neîmpărţit Unul pretutindeni. Fiindcă nu S-a împărţit nicidecum, după cuvântul lui Pavel (I Cor. 1, 13). Un astfel de înţeles al
tainei Lui ne prezintă şi umbra Legii. Căci cerea să se ia mielul la timpul cuvenit, dar nu unul de fiecare persoană, ci unul de fiecare casă, după numărul celor din casă. Căci fiecare trebuia (dacă
erau puţini cei din familie) să se asocieze cu vecinul lui: „Va lua, zice, fiecare pe vecin şi pe aproapele lui.” Şi a poruncit astfel să se împartă mielul la mulţi (leş. 12, 4). Dar ca nu cumva, împărţindu-se carnea din casă în casă, să se cugete că prin aceasta mielul se împarte, Legea
porunceşte, zicând: „Se va mânca în aceeaşi casă, nu se va scoate din carnea lui afară” (leş. 12, 46). Deci priveşte cum, precum am spus adineauri, Legea a cerut ca cei mulţi dintr-o casă să se împărtăşească dintr-un miel, dar şi foarte înţelept, iarăşi, să nu se cugete că se împarte, ci că este în întregime unul în toţi care se împărtăşesc, fiind şi împărţit, şi neîmpărţit.

Ca pe ceva asemănător să înţelegi şi cele despre hainele Lui. Ele s-au împărţit în patru părţi, dat cămaşa a rămas nesfâşiată. Şi nu se va greşi cu nimic, adăugându-se că, dacă cineva a luat cămaşa ţesută de sus ca un întreg nesfâşiat, în înţelesul ei mai înalt se indică Sfântul Trup al lui Hristos, pentru
alcătuirea lui unitară, fără unirea şi contribuţia bărbatului şi femeii, fiind ţesut în forma cuvenită prin lucrarea şi puterea de sus a Duhului. Aceste explicaţii nu aduc nici o pagubă credinţei, ci descoperă înţelesul cel de folos, care nu trebuie respins, ci mai degrabă primit ca fiind cea mai
bună descoperire a minţii.

„Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (In 1 9, 25)

Dumnezeiescul Evanghelist a amintit şi aceasta, arătând astfel că nici unul dintre cuvintele Sfintei Scripturi nu e întâmpl ător. De ce spunem aceasta? Voi arăta în cele următoare. Arată prezente lângă cruce pe Maica Lui şi, împreună cu ea, pe celelalte, se înţelege plângând. Căci
femeile sunt aplecate spre plâns şi pornite spre lacrimi, mai ales când au prilejuri serioase de vărsare a lacrimilor.

Dar ce-l îndeamnă pe fericitul Evanghelist să vorbească de acest amănunt, amintind de stăruirea femeilor lângă cruce? Scopul lui a fost să arate că Maicii Domnului i-a pricinuit, precum era firesc, sminteală pătimirea pe Cruce, făcând-o să-şi iasă din înţelegerea cuvenită. Pe lângă aceasta, simţea şi bătaia de joc a iudeilor şi a ostaşilor care şedeau aproape de cruce şi care râdeau de Cel răstignit şi îndrăzneau, chiar în văzul ei, să-I împartă hainele. Şi să nu te îndoieşti că avea în minte gânduri ca acestea: Eu L-am născut pe Cel de pe cruce, de Care ei râd. Poate că a greşit declarându-Se pe Sine Fiul adevărat al lui Dumnezeu, Care toate le stăpâneşte. Căci zicând; „Eu sunt Viaţa, ” cum de a fost răstignit? în ce mod a fost prins în cursa ucigaşilor? Cum n-a biruit uneltirea ucigaşilor? Cum nu coboară de pe cruce, deşi a poruncit lui Lazăr să se întoarcă la viaţă, uimind toată Iudeea prin această minune? E firesc ca, necunoscând taina, să fi lunecat în astfel de gânduri. Căci trebuie să înţelegem, cugetând drept, că cele întâmplate (cu Hristos) erau în stare să slăbească şi cugetarea cea mai trează. De aceea, nu e de mirare că a alunecat şi în acestea, căci însuşi Petru, fruntaşul sfinţilor ucenici, s-a simţit odinioară descumpănit când Hristos a învăţat clar că va fi predat în mâinile păcătoşilor şi va suporta crucea şi moartea, încât I-a spus în grabă: „Ai milă de Tine, Doamne, ca să nu-Ţi fie Ţie aceasta” (Mt. 16, 22). De ce să ne mirăm dacă mintea delicată a femeii a fost răpită spre cugetări mai slabe? Şi o spunem aceasta nu speculând în deşert, cum ar crede unii, ci suntem conduşi să presupunem aceasta de către cele scrise despre Maica Domnului. Să ne amintim că Dreptul Simeon când a primit pe Domnul ca Prunc în braţe, mulţumind, a spus, după cum s-a scris:

„Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Le. 2, 29-30),

iar către Sfânta Fecioară a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Le. 2, 34-35).

Prin sabie a numit durerea ascuţită care va conduce mintea ei spre gânduri nepotrivite. Căci ispitele încearcă inimile celor ce suferă şi descoperă gândurile lor lăuntrice.

„Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19, 26-27)

S-a îngrijit şi de Maica Sa, biruind culmea pătimirii, căci chiar în pătimire era nepătimitor. O predă ucenicului iubit (iar acesta era Ioan, scriitorul acestei cărţi), poruncindu-i să o ducă în casa lui şi să o socotească mamă, iar mamei îi cere să socotească pe ucenicul iubit ca
fiindu-i fiu cu adevărat, care va înfăptui şi imita, prin ocrotirea şi iubirea lui, ceea ce a făcut El, Care era Fiu după fire.

 

Dar oare zice acestea Hristos ca şi cum S-ar îngriji de cele trupeşti, cum spun unii dintre cei neînţelegători? Să ne ferim de această afirmare necredincioasă! Numai celor cu mintea bolnavă li se potriveşte căderea în această nebunie. Deci ce faptă folositoare a săvârşit Hristos  prin aceasta? întâi, a voit să întărească învăţătura cinstită de Lege. Căci ce spunea Legea dată prin Moise? „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine” (leş. 20, 12). Şi nu ne-a dat această poruncă numai ca îndemn, ci a ameninţat şi cu pedeapsa pe cei ce nu voiau să o împlinească, punând în aceeaşi poruncă păcatul împotriva lui Dumnezeu şi păcatul faţă de cei ce ne-au născut după trup. Căci Legea a poruncit să fie osândit la moarte cel ce grăieşte de rău: „Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat” (Lev. 24, 16). Iar pe cel ce nu-şi înfrânează limba faţă de părinţi, l-a supus aceloraşi pedepse: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât” (leş. 21, 17). Deci, dacă Dătătorul Legii a poruncit să dăm
atâta cinste celor ce ne-au născut, cum să nu se întărească ea şi prin porunca Mântuitorului?

 

Căci, deoarece orice bine şi orice virtute a venit în lume prin El mai întâi, de ce nu s-ar face la fel şi cu aceasta? Căci e o mare virtute cinstea dată părinţilor. Iar că nu trebuie să socotim trecătoare iubirea faţă de ei, chiar dacă ne înconjoară unele necazuri de nesuportat, spune-mi, de unde putem afla, dacă nu de la Hristos mai întâi? Cel ce îşi aminteşte cel mai bine de sfintele porunci şi nu e străin de împlinirea lor nu e acela care ţine la acestea în seninătatea vieţii, ci în vreme de furtună.

Pe lângă cele spuse, mai spun şi aceasta: Maica Sa fiind cuprinsă de această durere şi de tulburarea gândurilor, cum n-ar fi trebuit Domnul să Se îngrijească de ea? Căci, fiind Dumnezeu adevărat, văzând mişcările inimii şi cunoscând cele din adânc, cum ar fi nesocotit gândurile care o tulburau în acel timp lângă cinstita cruce? Cunoscând deci gândurile ei, a predat-o ucenicului
care o putea întări, amintindu-i de adâncul tainei. Căci era cu adevărat înţelept şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu cel ce o primeşte şi o ajută cu bucurie, împlinind toată voinţa Mântuitorului cu privire la ea.

„După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Si era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui” (In 19, 28-29)

împlinită fiind toată lipsa de evlavie a iudeilor împotriva lui Hristos şi nemailipsind nimic ca să se arate cruzimea lor mai presus de cuvânt, trupul Lui pătimeşte cele de pe urmă şi I
se face sete, fiind sleit de multele feluri de chinuri. Căci chinurile aduc în mod necesar setea, consumând printr-o fierbinţeală negrăită umezeala dinlăuntru şi arzând prin dogoarea focului măruntaiele celui ce pătimeşte. Nu-i era greu lui Dumnezeu-Cuvântul, Care toate le poate, să depărteze şi această stare din trupul Său; dar, precum l-a lăsat să sufere şi celelalte, pătimeşte şi
aceasta de bunăvoie. Deci a cerut ceva de băut. Dar aceia erau aşa de nemiloşi şi străini de iubirea de Dumnezeu, că, în loc de băutură în stare să-I potolească setea, îi dau pe cea care să-i sporească şi mai mult chinul şi fac dintr-o faptă a iubirii, un act de necredinţă. Căci a da ceva Celui care cere cum n-ar apărea ca un act al iubirii? Dar n-ar fi fost cu putinţă să mintă odinioară Scriptura, care zice
despre aceia, ca din partea Mântuitorului nostru: „Şi Mi-au dat spre mâncare fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet” (Ps. 68, 25).

Fericitul Evanghelist Ioan spune că l-au dat buretele cu oţet în vârful unei trestii de isop. Luca nu aminteşte de aceasta nimic, ci afirmă numai că l-au dat oţet. Iar Matei şi Marcu spun numai că au pus buretele într-o trestie. Oare vor crede unii că sfinţii Evanghelişti se contrazic?
Socotesc că nimeni din cei cu dreaptă cugetare nu vor afirma aceasta. Ar trebui să încercăm să vedem, prin orice mijloc, în ce fel a fost săvârşită aceastăfaptă lipsită de credinţă.

 

Dumnezeiescul Luca, nedând nici o însemnătate modului făptuirii, spune simplu că I s-a dat oţet când I-a fost sete. Nu e îndoială că Evangheliştii nu s-au contrazis între ei cu privire la detalii
atât de mici şi fără nici o însemnătate, o dată ce sunt de acord cu privire la cele mai importante. Deci, cum se explică deosebirea dintre ei? Nu e nici o îndoială că erau mulţi slujitorii necredinţei în Hristos, înţeleg ostaşii care L-au pironit pe cruce, dar foarte mulţi şi iudeii care
erau părtaşi cruzimii, unii punând buretele pe o trestie, alţii punându-1 în trestia numită isop (isopul este un fel de arbust) pentru a-l da lui Iisus ca să bea. Netrebnicii făceau aceasta spre propria condamnare. Căci, neştiind că trebuie să aibă milă, au lepădat orice fel de blândeţe şi iubire de oameni, întrecându-se nebuneşte în îndrăznelile necredinţei lor. De aceea, Dumnezeu a spus, prin Proorocul Iezechiel, către maica iudeilor, adie ă Ierusalimului: „Precum ai făcut, aşa îţi va fi. Răsplata ta va veni peste capul tău” (Iez. 9, 10). Iar prin glasul lui Isaia, zice către Israel cel atotnelegiuit „ Vai, celui fărădelege, că îi vor veni rele după lucrurile mâinilor lui” (îs. 3, 11). Fapta aceasta a depăşit toate îndrăznelile săvârşite împotriva lui Hristos. Dar şi aici vom afla o pildă folositoare. Căci şi aşa vom şti că nesfârşit va fi războiul celor răi împotriva celor deprinşi cu iubirea de Dumnezeu şi întăriţi în iubirea lui Hristos. Aceia nu vor părăsi ura
împotriva lor până la ultima suflare, uneltind tot felul de ispite grele şi silindu-se să născocească tot felul de rele împotrivă-le. Dar, precum nu vor sfârşi încercările ce li se vor aduce, aşa nu se
va sfârşi nici curajul lor şi, precum nu vor înceta greutăţile şi necazurile provenite din încercări, aşa nu vor înceta bunătăţile sfinţilor, şi bucuria de pe urma încercărilor va rămâne

 

„Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (In 19, 30)

După ce s-a adăugat şi acest chin la celelalte, Mântuitorul zice: „Săvârşitu-s-a,” adică măsura necredinţei iudeilor şi mărimea excesivă a urii împotriva Lui. Căci ce lăsaseră iudeii neîncercat? Ce n-a fost gândit din cele ce au înaintat până la capătul neomeniei? Ce mod de lovituri a rămas nefolosit, ce ultimă ocară n-au folosit? Deci cu dreptate zice: „Săvârşitu-s-a” căci venise ceasul să meargă spre a propovădui duhurilor din iad. Căci a venit „ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Rom. 14, 9), să primească moartea pentru noi (Evr. 2, 9), să suporte această pătimire comună firii noastre, se înţelege cu trupul, deşi era Viaţă, ca Dumnezeu, să jefuiască iadul şi să dea firii

[Răbdarea încercărilor până la moarte (până mai are cineva conştiinţa şi putinţa libertăţii) îi întăreşte
sufletul, sau voia pentru a rămâne alipit binelui în aşa măsură, încât binele nu va mai putea fi despărţit de
el. Dacă rămân până la capătul vieţii mele în iubirea de Dumnezeu şi de oameni, mă voi dovedi definitiv
alipit ei. Subiectul care le-a rezistat va rămâne şi după moartea trupului, în veci, în bucuria de bine, care ia
dat şi puterea răbdării.]

[Mai mult decât a duce pe Cel urât la moartea cea mai dureroasă şi de a-L batjocori şi chinui în cele mai
extreme feluri, chiar în timpul pătimirii morţii, nu poate face cineva. Şi-a epuizat toate formele şi gradele urii. Iar Acela, răbdându-le pe toate, S-a arătat mai tare ca toate.]

omeneşti putinţa întoarcerii la viaţă, făcându-Se pârga celor adormiţi (I Cor. 15, 20) şi întâiul născut din morţi, după Scripturi (Col. 1, 18).

Apoi Şi-a plecat capul, căci de obicei aşa fac cei ce mor, deoarece o dată cu duhul, cu sufletul care-l susţine şi întăreşte, au pierdut puterile trupului, ca să ne folosim de cuvintele Evanghelistului. Iar spunând că „Şi-a dat duhul, ” nu se depărtează de obiceiul nostru, pentru că
mulţi spun s-a stins, sau a murit. Dar era de folos ca Sfântul Evanghelist să nu spună simplu a murit, ci „Şi-a dat duhul, ” se înţelege în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl, precum El însuşi a spus:
„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Le. 23, 46), înţelesul cuvântului punând un început şi o temelie a nădejdii noastre celei bune. Căci socotesc că trebuie admis în modul cel mai cuvenit că sufletele Sfinţilor, când pleacă, se predau, prin bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în mâinile unui Tată preaiubitor, şi nu intră în morminte aşteptând pământul  S-a dus şi în iad, după ce a murit, arătând că, biruind moartea, nici iadul nu-L va putea ţine în veci în el. Răbdând până la moarte, fără să fie atras de frică în slăbiciune, şi stăruind în iubirea de Dumnezeu şi de oameni, Se duce cu lumina şi cu forţa binelui şi în iad, arătând că El nu poate fi ţinut acolo, ci poate scoate pe cei ce au fost duşi acolo, aflându-se în aşteptarea Lui. Prin alipirea la El, deci primind binele din
El, toţi cei ce au crezut în El au fost readuşi la viaţă. Căci viaţa deplină este una cu binele, şi binele este una cu Dumnezeu.

aruncat peste ele, cum au gândit unii, şi nici nu sunt duse ca cele ale păcătoşilor în locul chinurilor nemăsurate, adică în iad, ci trec mai degrabă în mâinile Tatălui tuturor, pe calea cea nouă pe care ne-a deschis-o Mântuitorul nostru Hristos. Căci El Şi-a predat sufletul în mâinile Celui ce L-a născut, ca şi noi, luându-ne început în El şi prin El fiind înrădăcinaţi în credinţa neclintită în El, când vom suporta moartea trupului să ajungem în mâinile lui Dumnezeu şi într-o  stare cu mult mai bună decât cea în care eram când ne aflam în trup. De aceea şi preaînţeleptul Pavel ne scrie că e mai bine să se despartă de trup şi să fie cu Hristos (Filip. 1, 23).

„Iar când Şi-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma prin mijloc de sus şi până jos” (Mt. 27, 51)

Catapeteasma din templu era o pânză atârnată în partea cea mai din mijloc a templului, acoperind cele dinlăuntru, lăsând numai arhiereului intrarea în Sfânta Sfintelor. Căci nu se lăsa celor ce intrau cu picioarele nespălate putinţa să vadă Sfânta Sfintelor. Arătându-ne cât era de necesară ruperea catapetesmei, Pavel spune în Epistola către evrei: „căci s-a pregătit cortul mărturiei. în el se aflau, mai întâi, sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte; partea aceasta se
numeşte Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur şi chivotul Aşezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa
de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise şi tablele Legii… în cortul cel dintâi intrau preoţii săvârşind slujbele dumnezeieşti; în cel de-al doilea însă, numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului.

Puterea lui Hristos ca Dumnezeu făcut Om, în comuniune cu cei ce se deschid Lui prin credinţă. Dreptatea câştigată de om prin împlinirea poruncilor Legii, ca dreptate proprie, e foarte slabă
faţă de cea care ni se comunică de către Hristos prin unirea cu El prin credinţă. Din Hristos dobândim starea Lui de dreptate (starea virtuţilor) adevărată. Căci având-o El în mod real, ca Om care e şi Dumnezeu, ne-o comunică şi nouă.

Prin aceasta, Duhul Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare” (Evr. 9, 2-4 şi 6-8). Căci era neîndoielnic că peste primele uşi atârna o catapeteasmă. De aceea, prima încăpere era socotită primul cort şi se numea Sfânta, fiindcă nimeni nu poate spune că ar fi fost vreun loc în templu care să nu fie sfânt. Dacă  ar spune aceasta, ar minţi, deoarece întreg era sfânt. Dar după întâiul cort, venea catapeteasma care oprea intrarea în al doilea, sau în partea cea mai dinlăuntru, în Sfânta Sfintelor. Dar, precum
a zis fericitul Pavel, Duhul ne-a indicat prin chipuri că încă nu se arătase calea mai potrivită pe care să umble Sfinţii, mulţimile fiind oprite şi cortul dintâi rămânând în picioare. Căci încă nu se
arătase modul vieţuirii adus de Hristos celor chemaţi prin Duhul la sfinţenie, deoarece nu se arătase încă taina Lui, aflându-se încă în vigoare porunca Legii. De aceea Legea oprea încă pe iudei la primul cort. Fiindcă învăţătura şi vieţuirea după Lege era ca un fel de introducere şi anticameră a celei evanghelice. Căci aceea nu era decât un chip, iar aceasta este însuşi adevărul.
Primul cort e sfânt, căci e sfântă Legea, şi porunca e dreaptă şi bună. Dar partea cea mai dinlăuntru a templului e Sfânta Sfintelor, fiindcă cei ce se împărtăşeau de dreptatea Legii erau sfinţi. însă s-au făcut mai sfinţi cei ce au primit credinţa în Hristos şi au fost unşi în Duhul Sfânt.

Deci dreptatea prin credinţă e mai mare decât dreptatea prin Lege, şi e cu mult mai bogată sfinţenia primită prin aceasta. De aceea şi preaînţeleptul Pavel spune foarte adevărat că s-a păgubit de dreptatea din Lege ca să câştige pe Hristos şi ca să se afle având în el nu dreptatea lui, cea din Lege, „ci pe aceea prin credinţa în Hristos” (Filip. 3, 8-9). Dar lunecând unii îndărăt (după ce au mers bine o vreme), bârfeau; şi aceştia erau unii galateni (Gal. 5, 7 şi 3, 1), care, după dreptatea din credinţă, s-au
întors la cea a Legii şi la vieţuirea în chipuri şi literă. Acestora foarte drept le-a spus Pavel: „Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic… Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har” (Gal. 5, 4).

Dar, ca să pătrundem cu tot folosul şi aşa cum trebuie cuvântul de faţă, vom repeta: catapeteasma templului se rupe de sus până jos, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a descoperit Sfânta Sfintelor şi a deschis calea spre cortul interior celor ce cred în Hristos. Ni se descoperă
acum cunoaşterea celor dumnezeieşti, căci nu mai sunt învăluite în grosimea literei ca într-o perdea, nici fiind acoperită, nici apărată de ochii înţelegerii noastre prin tipuri, ci comunicându-ni-se în simplitatea credinţei şi în foarte puţine cuvinte.

„Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta” -adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Căci de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 8-10). Aici se vede întreaga taină a evlaviei faţă de
Dumnezeu. Dar până ce Hristos n-a suportat moartea cu trupul, luptând pentru viaţa noastră, catapeteasma era încă întinsă, fiindcă încă stăpânea puterea poruncii din Lege. Dar, după ce s-au săvârşit toate îndrăznelile iudeilor împotriva lui Hristos şi El Şi-a dat duhul pentru noi şi s-au [Hristos e jertfit întreg, afară de cetatea omenească, pentru că, pe de o parte, poartă păcatul tuturor, pe de alta, nu are păcate personale. El intră cu sângele Său la Tatăl, iar cei ce cred în El se îndumnezeiesc deplin prin intrarea Sa la Tatăl, se sfinţesc real (Evr. 9, 1214). De aceea în bisericile ortodoxe s-a păstrat catapeteasma între cerul unde Se aduce Hristos Tatălui într-o prelungire a
actului de pe Golgota şi credincioşii care privesc în unitate spre El. Prin uşile acestei catapetesme iese adeseori preotul, ca reprezentant al lui Hristos, şi credincioşii se împărtăşesc prin uşile deschise ale altarului, pentru a arăta că Hristos coboară la ei fără să părăsească cerul, ci deschizându-le lor
comunicarea cu cerul.] împlinit pătimirile lui Emanuel, a venit timpul să se rupă acea veche catapeteasmă, adică netransparenţa literei Legii, şi să se dezvăluie celor sfinţiţi prin credinţa în Hristos frumuseţea adevărului.

Catapeteasma se sfâşie întreagă. Căci cuvintele: „de sus până jos, ” ce ar putea însemna altceva? Şi pentru care motiv? Propovăduirea mesajului mântuirii nu cuprinde o descoperire parţială, ci ne umple de cea mai desăvârşită luminare a tainelor dumnezeieşti. De aceea şi Psalmistul a zis către Dumnezeu, ca din partea noului Său popor: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie” (Ps. 50, 7). Dar şi dumnezeiescul Pavel scrie celor ce cred în Hristos: „Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul dat vouă în Hristos Iisus, căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată înţelepciunea şi în toată cunoştinţa” (I Cor. 1, 4-5).

Căci închinătorii lui Hristos vor avea să se îmbogăţească în toată înţelepciunea, întru toată cunoştinţa şi în tot cuvântul, primind cunoştinţa tainei Lui netulburată şi liberă de orice umbră. Aceasta a arătat-o catapeteasma care nu s-a sfâşiat parţial, ci pe de-a-ntregul, căci asta înseamnă: „de sus până jos. ” Foarte potrivit pentru descoperirea tainelor dumnezeieşti s-a indicat şi timpul în care Mântuitorul Şi-a dat viaţa pentru noi, căci Israel a respins harul şi a părăsit cu totul iubirea faţă de Dumnezeu prin cele mai condamnabile îndrăzneli. Căci se poate vedea că nimic n-a lipsit din faptele lor necredincioase, ca să-L ducă
până la moarte pe Dătătorul vieţii.

Socotesc că despre acestea am vorbit destul, arătând scopul urmărit prin asta de voia lui Dumnezeu. Iar când dumnezeiescul Evanghelist spune cu precizie: „Iar când Şi-a dat duhul, s-a
rupt catapeteasma” numai că nu ne arată chipul acestui fapt. Pe lângă cele spuse adineauri, în mod discret, să arătăm ce mai socotim că se cuprinde în cuvintele amintite, şi aceasta având o însemnătate nu mică. Căci se va vedea că nu s-a spus fără folos. Stăpânea un obicei în poporul
iudeu şi între căpeteniile lui: dacă observau că se întâmplă ceva care părea să supere pe Dătătorul Legii, să le aducă unele nenorociri, sau să audă cuvinte greu de suportat sau hulitoare, îşi rupeau haina şi luau înfăţişarea celor ce plâng, apărând într-un fel pe Dumnezeu; şi, prin lipsa de îngăduinţă arătată unor asemenea greşeli, îşi luau o pedeapsă pentru păcate, ieşind, prin căinţă, de sub orice vină pentru ele. Dar şi ucenicii Mântuitorului, Barnaba şi Pavel, când unii dintre cei ce nu credeau încă în Hristos îi socoteau că sunt zei (fiindcă numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes), aducându-le împreună cu preoţii lor jertfe şi cununi şi căutând să-i
cinstească prin jertfe, au părăsit locul de propovăduire pentru că vedeau că slava dumnezeiască era dispreţuită, şi-au rupt veşmintele lor, precum s-a scris, şi au respins fapta neînţeleaptă a cinstitorilor idolilor, prin cuvinte hotărâte (Fapte 14, 11-14). Iar când era judecat Mântuitorul
nostru Hristos de căpeteniile iudeilor şi a fost întrebat cine şi de unde este, El le-a spus: „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezănd de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului” (Mt. 26, 64).

Caiafa a sărit de pe scaunul său, şi-a rupt hainele, zicând: „A hulit!” Acestui obicei, ce stăpânea la iudei, s-a supus şi templul lui Dumnezeu, rupându-şi catapeteasma ca pe o haină, şi a condamnat astfel necredinţa faţă de El. Căci şi aceasta s-a împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu, ca să ne arate că însuşi templul plânge greşeala Israelului.

„Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Filat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice” (In 19, 31)

Templul este şi el ca o îmbrăcăminte a lui Dumnezeu, dar mai ales catapeteasma, care acoperă locul cel mai tainic în care Se află Dumnezeu. Dumnezeu sau Hristos însuşi fac să se rupă catapeteasma. Prin aceasta va arăta nu numai voinţa de a Se descoperi mai mult, ci şi durerea pentru duşmănia lor faţă de
Sine. într-un fel tot pământul este ca un fel de îmbrăcăminte a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. De aceea şi „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Mt. 27, 51). Era efectul împuţinării puterii în trupul Lui şi a retragerii puterii dumnezeieşti.

Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca să mărturisească evlavia pentru zilele sfinte a sălbaticilor şi neîmblânziţilor iudei obişnuiţi să omoare printr-o cruzime deosebită, ci ca să arate
iarăşi pe cei ce preferau,- cum spusese Hristos – cu neînţelegere şi nepricepere, să strecoare ţânţarul şi să înghită cămila (Mt. 23, 24). Căci arată că nu dau nici o atenţie celor mai mari şi mai cumplite fapte ale necredinţei, dar se interesează în amănunt de cele mai mici abateri,
vădindu-se nepricepuţi în amândouă privinţele. Şi dovada este la îndemână. Căci iată-i omorând pe Hristos, dar dând cea mai mare atenţie respectării sâmbetei. Dispreţuiesc prin îndrăzneli mai presus de cuvânt pe Dătătorul Legii, dar se prefac că respectă Legea. Cei ce vor să distrugă pe Domnul zilei celei mari par că respectă sâmbăta aceea, care era o zi mare, şi cer o favoare care
se potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor, provocându-le o durere şi mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de nesuportat, celor atât de slăbiţi prin chinurile de mai înainte.

„Deci au venii ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostaşi cu suliţa I-a împuns coasta şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit, şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os. ” Şi iarăşi altă Scriptură zice: „ Vor privi la Acela pe care L-au împuns” (Zah. 12, 10) (In 19, 32-37)

împlinind cererea iudeilor, ce boleau de o nebunie soră cu cruzimea, – înţeleg pe ostaşii lui Pilat -, zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, care erau încă vii, producându-le un chin mai ascuţit şi foarte greu, împingându-i spre moarte printr-o faptă silnică şi de nesuportat.

Dar, pe Iisus văzându-L cu capul plecat şi înţelegând că Şi-a dat duhul, cred că ar fi zadarnic să-I zdrobească fluierele picioarelor. Iar necrezând deplin că a murit, îi străpung coasta cu suliţa, şi
din ea iese sânge amestecat cu apă. Dumnezeu ne-a rânduit acest fapt ca pe un chip şi început al Tainei împărtăşaniei şi al Sfântului Botez. Căci Sfântul Botez a fost instituit de Hristos, şi
puterea Tainei împărtăşaniei a pornit din Sfântul Lui Trup.

Preaînţeleptul Evanghelist încredinţează, prin cele întâmplate, pe ascultători că însuşi Hristos este Cel ce a fost prevestit mai înainte prin Sfânta Scriptură. Căci lucrurile s-au săvârşit potrivit celor scrise despre El. Pentru că nici un os al Lui nu s-a zdrobit, şi a fost împuns cu suliţa ostaşilor, după Scripturi. Şi ucenicul, mărturisind despre acestea, spune că a fost el însuşi martor al acestora şi ştie că mărturia lui este adevărată, iar ucenicul la care face aluzie nu este altul decât el însuşi. Dar a evitat să spună deschis, ferindu-se de bănuiala iubirii de slavă ca de un lucru neevlavios şi cu totul nesănătos.

Despre cererea trupului Domnului

„După acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui lisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui lisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui” (In 19, 38)

Cuvântul acesta condamnă, nu puţin, lipsa de evlavie a iudeilor, arătând că socoteau un lucru greşit şi primejdios a fi cineva ucenic al lui Hristos. De aceea îl prezintă pe blândul şi tânărul Iosif, în mod clar, ca silindu-se să ascundă iudeilor că e convins de învăţătura lui Hristos, deşi o primea cu alipire adevărată, ca fiind înaltă şi mai plăcută iubitorului de virtute Dumnezeu
decât porunca Legii, dându-ne o dovadă necesară, ca una care ne-a dat încredinţarea credinţei noastre. Căci e necesar să credem că Hristos Şi-a pus viaţa pentru noi. Fiindcă, voind să-L
înmormânteze, cum nu s-ar fi crezut, în mod necesar şi neclintit, că a suportat şi moartea pentru noi? Şi nu poate săvârşi nimeni înmormântarea fără să nu condamne ultima sălbăticie a
îngâmfării şi a cugetării nemiloase şi neiubitoare a iudeilor, care nu acordă lui Hristos nici măcar respectul datorat morţilor, văzându-L fără răsuflare şi mort, deşi cunoşteau că El este
Hristos, uimindu-se adeseori şi de minunile pe care le făcea, deşi, ca urmare a pizmei, nu trăgeau nici un folos din faptele Lui minunate. Deci vine ucenicul din Arimateea, spre osânda
neomeniei iudeilor, şi cinsteşte cu slujirea cuvenită trupul Celui pe care încă nu L-a cinstit printr-o credinţă deschisă, deşi credea, într-ascuns, de frica iudeilor, cum spune fericitul
Evanghelist.

„Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe” (In 19, 39)

Spune că nu un singur ucenic a voit să vină în chip înţelept şi cu foarte mare râvnă să pregătească de îngropare Sfântul trup. Se uneşte cu întâiul, şi al doilea. Acesta era Nicodim, dând faptei mărturia preţuită de Lege, care zice: în gura a doi sau trei martori va sta tot
adevărul” (Deut. 19, 15). Deci doi sunt cei ce îl înmormântează pe lisus, Iosif şi Nicodim, care aveau credinţa în inimă, dar erau înspăimântaţi neînţelepţeşte şi nu preferau slava de la Dumnezeu cinstei şi slavei pământeşti. Căci, dacă ar fi lepădat frica de iudei şi s-ar fi gândit prea puţin la ameninţarea din partea lor, ar fi dat credinţei toată libertatea şi s-ar fi arătat sfinţi şi păzitori evlavioşi ai poruncilor Mântuitorului nostru.

„Au luat deci trupul lui lisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (In 19, 40-41)

S-a socotit între morţi Cel care, pentru noi, era între morţi după trup, înţelegându-se însă şi fiind cu adevărat Viaţa prin Sine şi prin Cel ce L-a născut. Iar, ca să se împlinească toată dreptatea, înţeleg cea cuvenită chipului omenesc, Şi-a supus de bunăvoie templul trupului Său nu numai morţii, ci şi celor de după aceea, adică îngropării şi aşezării în mormânt. Scriitorul Evangheliei spune că acesta era într-o grădină nouă, faptul acesta arătând în chip că moartea lui
Hristos s-a făcut pentru noi pricinuitoare şi început al intrării noastre în Rai. Căci El a intrat acolo ca un Înainte-Mergător pentru noi. Căci ce altceva ar însemna aducerea trupului lui Hristos în grădină? Iar faptul că mormântul era nou înseamnă trecerea neobişnuită şi nouă de la moarte la viaţă şi înnoirea sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o, prin care învingem stricăciunea. Căci moartea noastră s-a transformat, prin moartea lui Hristos,strămutându-se într-un fel de somn, spre o putere şi împlinire a unei trebuinţe superioare. Căci trăim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, după Scripturi (Rom. 6, 11). De aceea şi fericitul Pavel numeşte adormiţi pe cei ce au murit în Hristos. Căci odinioară
puterea morţii pusese stăpânire pe firea noastră. Fiindcă „a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam” (Rom. 5, 14) şi: „după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Cor. 15, 49), suportând moartea din blestemul dumnezeiesc (Gal. 3, 13).

Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, şi, luptând pentru viaţa tuturor, a răscumpărat prin moartea Sa viaţa tuturor şi, desfiinţând stăpânirea stricăciunii, a înviat, ne-am replăsmuit după Chipul Lui, răbdând o alt fel de moarte, care nu ne mai desface într-o stricăciune nesfârşită, ci ne aduce somnul plin de nădejdea cea bună, după asemănarea Celui ce ne-a făcut această cale nouă, Care este Hristos.

Iar dacă ar voi cineva să afirme, spunând că mormântul este nou, că n-a fost nimeni în el mai înainte, este bine şi aşa. Căci, ca să nu se creadă că a înviat altul în afară de Iisus, zice că mormântul e nou, deoarece n-a fost pus în el nimeni altcineva.

„ Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape” (In 19, 42)

Nu spune numai că trupul lui Hristos a fost pregătit de înmormântare şi că era o grădină aproape de cruce şi în ea un mormânt nou, ci arată şi că El a fost pus acolo. Căci este foarte necesară pentru taina credinţei noastre mărturisirea şi cunoştinţa despre moartea Lui. De aceea şi preaînţeleptul Pavel, dându-ne dreptarul credinţei, zice: „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta”” -, adică cuvântul credinţei pe care-lpropovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom.10, 8-10). Dar şi în alt loc zice iarăşi: „Căci v-am dat vouă, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a fost îngropat şi că a înviat în a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4). Deci foarte potrivit scriitorul Evangheliei ne face o expunere foarte necesară şi despre acestea. Căci trebuia să credem că a murit şi a fost îngropat. Fiindcă va urma din acestea adevărata credinţă, că, rupând legăturile morţii, El S-a întors la viaţa care era a Sa ca Dumnezeu. Fiindcă nu era cu putinţă ca El să fie stăpânit de
moarte, căci, fiind Viaţa prin fire, cum ar fi putut suporta stricăciunea? Iar Cel în Care „ trăim şi ne mişcăm şi suntem ” (Fapte 17, 28), cum ar fi putut fi supus legilor firii nostre şi n-ar fi dat mai degrabă viaţă, ca Dumnezeu, firii care are nevoie de viaţă?

Fragment din ” Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan „, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41