1. Analiza comparativă a instituţiei adopţiei prin prisma legislaţiilor altor state

O dată cu ratificarea din partea mai multor state a Convenţiei de la Haga în materia protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a influenţat necesitatea amendării cadrului legislativ naţional şi armonizarea acestuia la tratatul internaţional la care statele sunt parte.

Instituţia adopţiei este reglementată de legislaţia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă abordarea asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopţia, procedura de încuviinţare şi efectele juridice ale adopţiei, ridică anumite disensiuni.

Legislaţiile altor state în domeniu de resort, califică diferit adopţia ca instituţie juridică. Astfel, în unele state ca: Germania, Austria, Spania, Franţa, Portugalia etc., adopţia este calificată ca o instituţie a dreptului substanţial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a dreptului familiei iar în state ca: Anglia, Suedia, Italia etc., adopţia este calificată ca o instituţie în care prevalează aspectele de drept procesual civil, fiind în esenţă un act de autoritate.

Analiza comparativă al legislaţiei europene, reflectă coexistenţa a două sisteme privind procedura adopţiei: adopţia judiciară (Republica Moldova, Germania, Anglia, Olanda, Franţa, Elveţia, Italia, Portugalia) care debutează printr-o cerere a adoptatorului adresată instanţei competente. Hotărârea prin care se încuviinţează adopţia este menţionată într-un registru de stare civilă şi adopţia contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopţia este considerată un contract stabilit între două părţi (adaptator şi adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite imperativ de lege. Odată semnat, părţile nu pot să rezilieze contractul unilateral. În Spania, deşi adopţia este considerată un act de natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmeşte actul de adopţie.

Legislaţia islamică nu recunoaşte conceptul de adopţie prin care se secretizează părinţii naturali şi relaţiile de sânge ale copilului. Copii fără familie pot trăi prin forme permanente de plasament familial, de tip kafalab, conform cărora în cele mai multe state islamice este posibilă să nu ia numele şi să nu aibă dreptul de moştenire în familia primitoare. În unele state ca: Bangladesh etc., adopţiile exprimă îngrijorare realizându-se de către agenţii misionare străine, în scopul convertirii copilului, de asemenea în statul Madagascar etc., încheierea adopţiilor au ca scop obţinerea avantajelor materiale şi prestigiu.

În dreptul suedez, potrivit Legii federale din 30 iunie 1972, intrată în vigoare la 1 aprilie 1973, instanţa suedeză în principiu, este competentă să pronunţe adopţia dacă cel care o solicită are cetăţenia sau domiciliul în Suedia sau dacă Consiliul Kegal a aprobat în acest sens. Cererea de adopţie va fi soluţionată potrivit legii suedeze.

În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenţei jurisdicţionale a instanţei engleze, care în lumina propriilor sale norme de competenţă se declară competentă şi va aplica dreptul englez, indiferent de cetăţenia celui care adoptă sau a celui adoptat. Totodată, de remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuşi în considerare legea naţională a copilului, atunci când apreciază dacă adopţia este în interesul copilului, privit prin prisma recunoaşterii hotărârii judecătoreşti în statul de origine al copilului.

Sistemele de drept care au la baza adopţiei un acord de voinţe leagă şi efectele adopţiei de momentul perfectării acestui acord. Astfel, fie hotărârea de încuviinţare a adopţiei produce efecte retroactive, începând cu data realizării acordului de voinţe (Codul civil austriac şi Legea federală din 17 februarie 1960), fie faza judiciară precede pe cea notarială şi atunci adopţia se perfectează prin acordul de voinţe (Codul civil spaniol). Or, în dreptul român efectele adopţiei se produc numai de la data hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, iar declaraţiile de consimţământ ale persoanelor prevăzute de lege reprezintă doar o etapă – este adevărat, esenţială – în construirea treptată a operaţiunii juridice a adopţiei.³⁴⁸

Franţa este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, în anul 1998. În Franţa coexistă adopţia de tip parţial şi adopţia totală. Structurile responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local departamentele sau autoritatea locală şi organizaţii private, la nivel central Misiunea de adopţii internaţionale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Franţa şi la nivel judiciar Tribunalul suprem.

În Franţa pot fi adoptaţi copii pană la vârsta de 18 ani, pentru care familia biologică sau consiliul de familie numit de tribunal şi-a dat consimțământul la adopţie, pentru care părinţii sunt necunoscuţi, dispăruţi, sau decedaţi, când părinţii biologici şi-au pierdut/au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copii declaraţi abandonaţi de către tribunal şi când copiii sunt în grija instituţiei publice. Ca o condiţie pentru adopţia unui copil, consimțământul părinţilor biologici trebuie dat liber, scris şi în deplinătatea facultăţilor în faţa autorităţilor locale. În situaţia în care copilul are 13 ani sau este mai mare, el/ea trebuie audiat şi îşi va da consimțământul la adopţie. Adopţia este declanşată direct pentru copii mai mici de 15 ani dar care au fost în grija şi îngrijirea familiei adoptive pentru o perioadă de cel puţin 6 luni. În acest caz, adopţia poate fi aprobată până în 6 luni după verificarea calităţii de familiei adoptivă a respectivei familii de către tribunalul de instanţă.

Important de reţinut este că în cazul adopţiei totale, copilul trebuie sa fie mai mic de 15 ani, în timp ce pentru adopţia simplă copilul trebuie să aibă cel puţin 15 ani împliniţi şi să fi fost plasat de cel puţin 6 luni la familia/ persoana solicitantă.

Pot adopta atât persoane singure cât şi cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 28 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite, o condiţie este ca familia să fi fost căsătorită de peste 2 ani şi să nu fi fost separaţi în toată această perioadă. Nu există vârstă maximă precizată. Diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator trebuie să fie de 15 ani. În cazul în care soţul adoptă copilul celuilalt soţ, diferenţa poate să fie de 10 ani. În condiţii excepţionale şi perfect justificate, se poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa este mai mică decât cea oficială. Legea specifică că în Franţa nu pot adopta un copil cuplurile de acelaşi sex.

Persoanele sau familiile care doresc să adopte sunt atestate în urma unei anchete realizate de către autorităţile publice competente. Evaluarea familiei este focalizată pe istoricul persoanei sau familiei, condiţiile de viaţă, starea psihologică şi de sănătate a tuturor membrilor familiei, relaţia de cuplu, motivaţia pentru a adopta, experienţa parentală şi aşteptările în legătură cu viitorul copil. Nu există prevederi legale specifice legate de siguranţa materială (venitul familiei), religia sau rasa persoanei sau familiei care doreşte sa adopte. Vor avea loc întâlniri cu profesioniştii serviciului de adopţie prin asistent social şi psiholog pentru finalizarea evaluării. În plus, candidaţii participă o data pe luna la sesiuni de informare referitoare la procedura de atestare în adopţia naţională sau/şi internaţională. În urma finalizării evaluării se elaborează raportul de anchetă care va fi examinat de Directorul Direcţiei de Solidaritate şi Acţiune Socială şi care va lua decizia finală. Atestatul precizează numărul copiilor care urmează să fie adoptaţi şi este valabil cinci ani dar trebuie reînnoit anual.

Plasamentul în vederea adopţiei se realizează prin încredinţarea efectivă la viitorii adoptatori a copilului pentru care consimțământul la adopţie este valabil şi definitiv, sau a unui copil aflat în grija statului sau a unui copil declarat prin hotărâre judecătorească abandonat. În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, încredinţarea în vederea adopţiei se poate dispune după numai doua luni de la data plasamentului la familia respectivă. Plasamentul în vederea adopţiei întrerupe orice posibilitate de reîntoarcere a copilului în familia de origine şi încetează orice filiaţie cu familia biologică. Dacă din anumite motive, plasamentul în vederea adopţiei încetează sau tribunalul nu a încuviinţat adopţia, efectele acestui plasament sunt anulate retroactiv. Dacă adoptatorul moare după ce a solicitat plasamentul în vederea adopţiei, soţul supravieţuitor sau unul dintre descendenţii săi pot continua adopţia.

Încuviinţarea adopţiei în Franţa se realizează de către Tribunalul Suprem, prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei sau familiei adoptatoare. Durata încuviinţării adopţiei se poate întinde până la maximum 6 luni timp în care tribunalul verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile legale, dacă adopţia se face în interesul superior al copilului şi dacă adopţia nu va produce modificări negative în viaţa de familie atunci când adoptatorul are descendenţi.

În Franţa, serviciile post-adopţie sunt oferite atât de autorităţi publice cât şi de organisme private care în majoritatea cazurilor sunt organizaţii de voluntari sau asociaţii de părinţi adoptivi. Legea nu precizează exact durata minimă până la care trebuie oferite serviciile post-adopţie. În cazul adopţiei naţionale, durata serviciilor post-adopţie este considerată de la momentul plasamentului în vederea adopţiei până la finalizarea adopţiei, cam şase luni. În cazul adopţiei internaţionale, serviciile post-adopţie încep de la data sosirii copilului în familie până la transcrierea sentinţei, dar poate să fie prelungită dacă persoana sau familia adoptatoare cer asta.

De asemenea, adoptatorul va semna un angajament pe care şi-l va lua faţă de ţara de origine a copilului în care se stabilesc durata şi modalitatea de monitorizare post-adopţie. Asociaţiile de părinţi sau organizaţiile care au instrumentat cazurile de adopţie internaţională organizează periodic evenimente, festivaluri pe teme culturale şi excursii în ţara de origine, pentru păstrarea continuităţii culturale. Serviciile specializate de post-adopţie pot fi oferite de asistenţi sociali şi psihologi cu experienţă în domeniu care lucrează fie în instituţia publică fie în regim de libera practică.

Revocarea adopţiei poate fi determinată doar de cauze foarte grave. Revocarea poate fi făcută la cererea adoptatului, în situaţia în care are peste 15 ani sau a persoanei sau familiei adoptive. Dacă copilul adoptat este mai mic de 15 ani, cererea de revocare poate fi făcută fie de către familia biologică sau în lipsa lor, sau de un alt membru al familiei lărgite, când sunt motive întemeiate. Odată revocarea acceptată de către tribunal, efectele adopţiei încetează. De asemenea, nu există limită de timp pentru păstrarea documentelor. Documentele se păstrează pentru o perioadă rezonabilă fie la departamentul local, organizaţiile autorizate sau Consiliul Naţional după care sunt arhivate în arhivele locale.³⁴⁹

Portugalia este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 2004. Legislaţia în domeniu nu face diferenţă în ceea ce priveşte adopţia unor copii cu nevoi speciale de alţi copii, precum şi stabileşte două tipuri de adopţii: adopţia simplă şi adopţia totală. Structurile responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local organismele de securitate socială şi organizaţii private, la nivel central Departamentul General pentru Solidaritate şi Securitate din cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii din Portugalia şi la nivel judiciar Tribunalul pentru familie şi minori.

În Portugalia, pot fi adoptaţi numai copiii până la vârsta de 15 ani, vârsta care este luată în calcul la momentul deschiderii procedurii de adopţie, când a fost declarat anterior adoptabil de către Tribunalul pentru familie şi minori, când este practic imposibilă reintegrarea în familia biologică şi este dovedit acest lucru, când copilul este abandonat de familia biologică şi este la risc de instituţionalizare, tribunalul poate decide ca măsură de protecţie în mod normal adopţia totală.

Important de reţinut că, în Portugalia pot fi adoptaţi copiii mai mari de 15 ani şi până la vârsta de 18 ani, în situaţia când se adoptă copilul/ii celuilalt partener sau dacă au fost în grija persoanei sau familiei adoptive dinainte de a fi împlinit vârsta de 15 ani. Pot adopta atât persoane singure cât şi cupluri căsătorite. În cazul când este vorba despre o persoană singură, aceasta trebuie să aibă cel puţin 30 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite, ambii soţi trebuie să aibă cel puţin 25 de ani. În plus, durata căsătorii trebuie obligatoriu să depăşească 4 ani şi în toată această perioadă să nu fi fost separaţi niciodată. În oricare situaţie, fie că este vorba despre persoane singure sau cupluri, vârsta maximă a adoptatorului nu trebuie să depăşească 60 de ani la momentul deschiderii procedurii iar diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator nu poate să depăşească 50 de ani. Legislaţia specifică că în Portugalia nu pot adopta copil persoanele sau cuplurile de homosexuali.

Serviciile de informare şi instruire a potenţialilor părinţi adoptivi sunt oferite doar de către serviciile publice. Cu toate acestea, există posibilitatea ca în situaţia adopţiilor internaţionale, statul să poate autoriza organisme private care să fie abilitate să ofere informaţii şi suport aplicaţilor în procesul adopţiei. Persoana sau familia care doreşte să adopte un copil, depune o cerere la Serviciul public social la care este arondat, în funcţie de domiciliul acestora. În urma depunerii cererii, serviciul social specializat face evaluarea iniţială în urma căreia vor putea recomanda sau nu plasamentului în vederea adopţie. În acest sens, serviciul public realizează o anchetă socială şi o evaluare psihologică a candidaţilor, prin efectuarea a trei interviuri din care unul obligatoriu la domiciliul persoanei sau familiei care doreşte să adopte. Perioada derulării evaluării nu trebuie să depăşească şase luni de la momentul depunerii cereri.

O data terminată evaluarea, dosarul se supune aprobării conducerii serviciului social iar candidaţii sunt anunţaţi oficial asupra deciziei adoptate. În situaţia în care cererea a fost aprobată favorabil, familia adoptatoare este înscrisă pe o listă de aşteptare în vederea referirii unui copil, copil pentru care s-a stabilit că nu este posibil să fie reintegrat în familia biologică şi a cărui plan este adopţia. În procesul de potrivire se ţine cont şi de profilul şi caracteristicile viitorului copil adoptiv, menţionate de către familia adoptatoare ca acceptabile. În situaţia în care răspunsul conducerii serviciului social este negativ, candidaţii pot contesta decizia. De îndată ce s-a făcut potrivirea unui copil eligibil pentru adopţie cu o persoană sau familie adoptatoare, iar aceasta si-a dat acceptul în vederea adoptării respectivului copil, se va începe pregătirea integrării acestui copil în familia adoptivă. Pregătirea va dura atât timp cât este necesar integrării copilului, deci perioada variază de la caz la caz, fără a exista o limită maximă de timp. Durata plasamentului se consideră de la momentul plasării efective a copilului în familia adoptivă şi va dura până la maximum 6 luni, după cum prevede legea în domeniu. În momentul în care profesioniştii consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale dar şi când, în urma evaluării, constată că adaptarea copilului în noua familie este completă, va elabora raportul final în baza căruia familia adoptivă poate cere Tribunalului pentru Familie şi Minori, finalizarea adopţiei.

Instituţiile responsabile abilitate asigură asistenţa necesară pregătirii cererii şi dosarului de adopţie ca şi îndeplinirea tuturor cerinţelor legale necesare finalizării adopţiei. Instituţiile deservesc zone teritoriale clar delimitate iar familiile adoptive se pot adresa acelei instituţii la care sunt arondaţi în funcţie de domiciliul de reşedinţă. Tribunalul pentru Familie şi Minori va examina cererea şi dosarul şi va lua decizia finalizării adopţiei.

După cum s-a menţionat, în Portugalia co-există doua tipuri de adopţii: adopţia parţială şi adopţia totală. În adopţia parţială, copilul adoptat nu îşi pierde total relaţia cu familia de origine atât din punct de vedere legal dar şi emoţional, dar unele limitări şi restricţii pot fi clar stabilite de Tribunalul Familiei şi Minorului. În acest caz, copilul adoptat îşi poate păstra numele de origine. În adopţia totală, legăturile cu familia biologică se rup iar relaţiile de familie între copilul adoptat şi familia adoptatoare sunt complete şi totale, copilul adoptat având aceleaşi drepturi şi responsabilităţi ca a unui copil biologic. Este posibilă schimbarea numelui.

În Portugalia, serviciile post-adopţie sunt oferite ocazional, când situaţia o impune şi la cererea familiei adoptive. În aceste condiţii, tribunalul va decide ce fel de servicii sunt necesare şi cine le va oferi. Legislaţia portugheza nu face referire la serviciile post-adopţie, intervenţia serviciilor publice sau private, dacă este cazul, în general se termină după pronunţarea adopţiei. Nu exista diferenţe în ceea ce privesc serviciile post-adopţie vis-a–vis de adopţia naţională sau internaţională. În cazul adopţiilor internaţionale, legislaţia nu face trimiteri la rapoartele post-adopţie, cerute de anumite state de origine a copilului. Cu toate acestea, legea este suficient de flexibilă ca atunci când, aceste rapoarte se impun a fi elaborate şi trimise autorităţilor competente din ţările de origine a copilului adoptat, tribunalul va decide după caz cine va fi responsabil pentru elaborarea acestor rapoarte.

Deşi exista diferenţe clare privind efectele legale ale adopţiei simple şi totale, cele doua forme de adopţie care co-există în Portugalia şi care ne-ar putea conduce la ideea că revocarea este posibilă măcar la forma simplă, cu toate acestea, în Portugalia este practic imposibil să desfaci adopţia fie ea şi simplă. Portugalia se număra printre puţinele ţări în care adopţia simplă nu poate fi revocată.³⁵⁰

Finlanda este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 1997. Legislaţia în domeniu nu face diferenţă în ceea ce priveşte adopţia unor copii cu nevoi speciale de alţi copii. Structurile responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local instituţii sociale publice municipale şi organizaţii private (agenţii de adopţie licenţiate), la nivel central Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Finlanda/Consiliul Finlandez pentru Adopţii Internaţionale şi la nivel judiciar instanţa judecătorească.

Pot fi adoptaţi atât copii cât şi adulţi. În cazul copiilor, o condiţie obligatorie pentru adopţie este consimțământul scris şi în deplinătatea facultăţilor a părinţilor biologici. În situaţia în care este vorba despre o femeie care abia a născut, consimțământul nu este considerat valid dacă femeia nu a avut timp suficient să se refacă după naştere şi în nici un caz nu poate fi exprimat mai devreme de 8 săptămâni de la naştere. Este obligatoriu ca în prealabil exprimării consimțământului, reprezentanţii autorităţilor locale sau ai agenţiei de adopţie să informeze şi să consilieze părinţii biologici asupra consecinţelor legale şi familiale ce apar în urma adopţiei. Se vorbeşte şi despre adopţia unui adult în situaţia în care în perioada copilăriei a fost crescut şi îngrijit de către persoana sau familia care doreşte să adopte şi nu a fost posibil să fie adoptat cât încă a fost minor sau dacă există alte elemente care să susţină adopţia acestuia ca adult. În situaţia în care copilul are 12 ani sau mai mare, el/ea trebuie audiat în vederea obţinerii consimţământului la adopţie. În situaţia în care copilul nu îşi dă consimțământul, adopţia nu poate fi realizată împotriva voinţei copilului care a împlinit 12 ani şi care refuză să îşi dea acordul. Legea precizează de asemenea că dacă un copil este mai mic de 12 ani dar este suficient de matur că părerea lui să fie luată în consideraţie, autorităţile trebuie să ţină cont de părerea copilului. În situaţia în care deşi a împlinit 12 ani, nu are discernământ, consimțământul nu va fi luat în considerare.

Pot adopta atât persoane singure cât şi cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 25 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite este suficient ca unul dintre parteneri să aibă vârsta de 25 de ani. Se poate face excepţie de la aceasta regulă în trei situaţii, cu condiţia că persoana care adoptă să aibă împliniţi 18 ani, dacă copilul în cauză este copilul soţului/soţiei şi dacă este vorba despre copilul biologic dar care a fost anterior adoptat de alta persoană şi sunt argumente solide care să susţină această adopţie. În cazul persoanelor singure, legea consideră că sunt eligibili pentru adopţie şi homosexualii, deşi nu există precizat în lege acest lucru în mod expres. Legea finlandeză face menţiuni clare legate de faptul că nu pot adopta simultan un copil doua persoane necăsătorite. În cazul adopţiei internaţionale, o condiţie obligatorie este ca persoana/familia adoptivă să obţină permisiunea de a adopta de la Consiliul Finlandez al Adopţiei, subordonat Misterului Sănătăţii şi Bunăstării şi care este autoritatea centrala de expertiza şi de cooperare cu alte state în materie de adopţie.

Persoanele care doresc să adopte un copil trebuie să solicite consilierea în vederea adopţiei de la autorităţile locale sau organizaţiile atestate. Consilierea se realizează ținând cont de interesul superior al copilului şi implică atât pe cel adoptat, cei care adoptă cât şi părinţii naturali. Consilierea în vederea adopţiei este făcută fie de către personalul serviciilor sociale municipale sau de către cei ai organizaţiilor care lucrează în adopţie şi care sunt licenţiate de către Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării. Dacă consilierea este făcută de către organizaţia licenţiată, acestea trebuie să botină de la serviciile sociale municipale toate datele necesare legate de situaţia copilului şi/sau a persoanei/familiei potenţial adoptive pentru cunoaşterea şi particularizarea intervenţiei.

O condiţie obligatorie pentru părinţii adoptivi implicaţi în adopţia naţională şi internaţională o constituie obţinerea unui certificat care să ateste că au beneficiat de consiliere în vederea adopţiei din partea autorităţilor locale sau a organizaţilor abilitate. Acest certificat este valabil un an.

În cazul unei adopţii internaţionale, în plus persoana/ familia adoptivă trebuie să obţină autorizarea de a adopta de la Consiliul Finlandez al Adopţiei, instituţie subordonată Ministerului Sănătăţii şi Bunăstării şi care este autoritatea centrală pentru adopţii internaţionale şi de cooperare cu alte state în materie de adopţie. Autorizaţia este valabilă doi ani dar poate fi prelungită pentru încă doi ani dacă condiţiile o impun. Autorizaţia se suspendă când este plasat un copil în familie. De asemenea, Ministerul Justiţiei are responsabilitatea de a stabili şi aproba formularele tipizate necesare în ceea ce priveşte: consimțământul la adopţie al părinţilor biologici, certificatul de consiliere, cererea de aprobare a adopţiei adresată tribunalului, certificatul care atestă că adopţia a fost făcută în concordanţă cu Convenţia de la Haga, precum şi dacă este necesar elaborează şi aprobă metodologia de implementare a legilor în vigoare. Planificarea generală, supervizarea şi controlul procesului de consiliere în adopţie, atât naţională cât şi internaţională este în responsabilitatea autorităţii centrale. Instanţa care decide adopţia trebuie să fie arondată domiciliului persoanei sau persoanelor care doresc să adopte. Instanţei i se înaintează o petiţie semnată de persoana sau persoanele care doresc să adopte. În documentele depuse trebuie să existe dovadă că actul adopţiei se realizează în interesul superior al copilului. În cazul adopţiei naţionale, instanţa de la domiciliul aplicaţilor va colecta şi examina toate documentele necesare şi dacă este necesar va consulta părţile sau alte persoane pentru decizia finală. În cazul adopţiei internaţionale, în plus părinţii adoptivi trebuie ca o condiţie obligatorie să obţină autorizaţia de a adopta de la Autoritatea Centrala pentru Adopţii Internaţionale (Consiliul Finlandez al Adopţiilor). Adopţia nu se aprobă în cazul în care este condiţionată de foloase materiale pentru oricare dintre cei implicaţi. Orice înţelegere între parţi cu privire la foloase materiale atrage după sine anularea sau respingerea adopţiei.

În Finlanda, când vorbim de adopţie se înţelege adopţia totală în care în urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judiciară, se rup legăturile dintre copil şi familia lui biologică, iar copilul şi familia adoptivă au drepturile şi obligaţiile legale şi totale rezultate din statutul de drept în familie. Astfel, copilul adoptat are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi urmaşi ai adoptatorului iar dacă a fost adoptat de partenerul părintelui natural, iar acesta din urmă moare, este considerat în continuare urmaşul ambilor părinţi.

Serviciile post-adopţie sunt oferite atât de autorităţile publice cât şi de organisme private autorizate, fără a exista diferenţe semnificative în ceea ce priveşte felul sau perioada serviciilor oferite între adopţia naţională şi internaţională. Serviciile post-adopţie sunt definite ca serviciile sau intervenţia profesională oferită copilului şi familiei adoptive odată ce adopţia a fost finalizată. În general, serviciile de post-adopţie sunt oferite de asistenţi sociali şi psihologi cu experienţă în domeniu şi doar la nevoie de jurişti.

Revocarea adopţiei nu este acceptată. Sunt totuşi făcute menţiuni despre revocare în ceea ce priveşte adopţia internaţională. Revocarea unei adopţii încheiată în alt stat poate să fie recunoscută în Finlanda numai dacă la momentul revocării, copilul adoptat şi părinţii adoptivi domiciliau sau erau cetăţeni ai statului respectiv. De asemenea, revocarea făcută în alt stat trebuie obligatoriu validată în Finlanda. Revocarea este făcută de către Curtea de Apel Helsinki, dar care poate să refuze revocarea adopţiei dacă aceasta contravine politicilor publice finlandeze. Accesul la informaţii privind originea biologică este clar stipulat în lege. Autorităţile locale şi/ sau asociaţiile atestate trebuie să păstreze dosarele legate de consilierea în vederea adopţiei incluzând informaţii legate de copil, familia biologică şi familia adoptivă pentru o perioadă de o sută de ani. În tot acest timp, secretul documentelor primite precum şi confidenţialitatea informaţiilor administrate de către personalul implicat în adopţie este guvernat de către legislaţia în vigoare privind secretul documentelor şi a confidenţialităţii informaţiilor în materie de servicii sociale.³⁵¹

2. Examinarea instituţiei adopţiei prin prisma tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

În scopul uniformizării legislaţiei statelor în materia adopţiilor internaţionale şi cooperării în acest domeniu, pe plan internaţional au fost adoptate mai multe convenţii dintre care: Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului încheiată la New York la 20 noiembrie1989, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, Convenţia privind protecţia copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova la 10 aprilie 1998, Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii semnată de statele membre ale Consiliului Europei la 24 aprilie 1967 la Strasbourg, la care Republica Moldova nu este parte la această Convenţie.

Republica Moldova a ratificat un şir de tratate, atât bilaterale, cât şi multilaterale, ce reglementează aspecte referitoare la adopţie.

Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, la New York (Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 408-XII din 12 decembrie 1990) stabileşte politicile generale şi principiile pe care urmează să le urmărească şi dezvolte Statele contractante. Astfel, art. 21 din Convenţia supra, ridică la nivel de principiu interesul superior al copilului, ca raţiune primordială în materie de adopţie: „Statele părţi care acceptă şi/sau autorizează adopţiunea, se vor asigura că raţiunea primordială în materie este interesul superior al copilului şi: vor garanta că adopţiunea unui copil va fi încuviinţată doar de autorităţile competente care verifică, conform legii şi procedurilor aplicabile şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi demne de încredere, că adopţiunea poate să aibă loc având în vedere situaţia copilului în raport cu părinţii săi, rudele şi reprezentanţii legali şi, dacă este cazul, că persoanele interesate şi-au dat consimțământul la adopţiune în cunoştinţă de cauză, pe baza tuturor consultărilor necesare; vor recunoaşte că adopţiunea în străinătate poate să fie considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate fi încredinţat în ţara sa de origine unei familii de adopţie sau plasament, sau dacă nu poate fi îngrijit în mod corespunzător; se vor asigura că, în cazul adopţiunii în străinătate, copilul va beneficia de garanţiile şi de normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţiuni naţionale; vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul adopţiunii în străinătate, încredinţarea copilului nu se va traduce printr-un profit material necuvenit persoanelor implicate în aceasta; vor promova după caz obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente şi acorduri bilaterale sau multilaterale şi se vor strădui, în acest cadru, să asigure ca încredinţarea copilului în străinătate să fie efectuată de către autorităţile sau organele competente.”³⁵²

Din categoria celor multilaterale este şi Convenţia CSI cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993³⁵³, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 402 – XIII din 16 martie 1995, în vigoare la 26 martie 1996. Dispoziţiile cu privire la adopţie sunt înserate în art. 37 din Convenţie: „Înfierea sau anularea acesteia este determinată de legislaţia Părţii Contractante, al cărei cetăţean este înfietorul la momentul depunerii cererii de înfiere sau de anulare a acesteia. Dacă copilul este cetăţean al altei Părţi Contractante, atunci la momentul înfierii sau anulării acesteia urmează a fi obţinut acordul reprezentantului lui legal şi al organului de stat competent, precum şi acordul copilului, dacă aceasta se cere în conformitate cu legislaţia Părţii Contractante, al cărei cetăţean este acesta. Dacă copilul este înfiat de soţi, dintre care unul este cetăţean al unei Părţi Contractante, iar celălalt – al altei Părţi Contractante, înfierea sau anularea acesteia va fi efectuată în conformitate cu condiţiile, prevăzute de legislaţiile ambelor Părţi Contractante. În cauzele care ţin de înfiere sau de anularea acesteia este competentă instituţia Părţii Contractante, al cărei cetăţean este înfietorul la momentul depunerii cererii de înfiere sau de anulare a acesteia, iar în cazul, prevăzut de p. 3) al prezentului articol, este competentă instituţia acelei Părţi Contractante, pe teritoriul căreia soţii îşi au sau au avut ultimul domiciliu sau reşedinţă comună.”

Examinând normele juridice citate, constat că acestea reprezintă norme de drept internaţional privat care reglementează modul de determinare a legii aplicabile în cazul adopţiei internaţionale. Astfel, conform art. 37 din Convenţia CSI cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială, penală, pentru stabilirea legii aplicabile în cazul adopţiei internaţionale este luat drept punct de legătură cetăţenia înfietorului la momentul depunerii cererii de înfiere.

Art. 32 din Legea nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopţiei dă o soluţie ce vizează ca punct de legătură domiciliul copilului adoptabil. Totuşi, ţine de menţionat că art. 32 din Legea supra, poartă caracter supletiv, or acesta conţine sintagma conform căreia adopţia se efectuează „ținându-se cont şi de legislaţia statelor în care aceştia din urmă (adoptatorii) îşi au domiciliul la data depunerii cererii de adopţie, precum şi în conformitate cu tratatele internaţionale sau cu tratatele bilaterale la care Republica Moldova este parte”. Acest fapt nu exclude aplicabilitatea legislaţiei naţionale a Republicii Moldova, în special, în partea ce ţine de respectarea condiţiilor de fond ale adopţiei şi a condiţiilor de obţinere a acordului Republicii Moldova ca Stat de origine. Principiul respectării legislaţiei Statului de origine este expus în alin.(2) al art. 37 din Convenţia CSI cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.

Convenţia privind protecţia copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova la 10 aprilie 1998, recunoaşte importanţa creşterii copilului în mediul familial, priorităţii menţinerii copilului în familia sa de origine, reiterează că adopţia internaţională trebuie să urmărească interesul superior al copilului, prevenirea răpirii, vânzării sau traficului de copii. Convenţia stabileşte aspectele generale de competenţă şi procedură privind depunerea cererii de adopţie, aprecierea capacităţii persoanei de a adopta, modul de apreciere a statutului copilului adoptabil, importanţa examinării situaţiei familiale, sociale, medicale, etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinţii adoptivi ş.a. aspecte ale adopţiei internaţionale.

Un alt tratat relevant privind adopţia pentru statele europene este Convenţia Consiliului Europei privind adopţia din 1967³⁵⁴, care tratează problema adopţiei naţionale. Convenţia privind adopţia din 1967 a fost revizuită recent la 27 noiembrie 2008, în scopul racordării prevederilor acesteia la evoluţiile realizate în domeniul social şi juridic, în special în partea ce ţine de statutul juridic al copiilor născuţi înafara căsătoriei şi recomandările din Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1443 (2000), a se vedea Raportul explicativ întocmit în acest sens.³⁵⁵

Convenţia supra este ratificată de către 16 state (fie au devenit parte la ea prin aderare), iar alte 3 state (Franţa, Luxemburg şi Islanda) au semnat-o doar, fără ratificarea ei ulterioară. Republica Moldova nu este parte la această Convenţie. Specificul acestei Convenţii reiese din faptul că, spre deosebire de cele enumerate mai sus, ea nu este axată pe reglementarea adopţiilor cu elemente de extraneitate, ci introduce o serie de standarde minime pentru calitatea legilor naţionale ale Statelor membre.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a fost confruntată cu problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, privitoare la protejarea vieţii de familie în materia adopţiei, într-o cauză în care reclamanţii, cetăţeni italieni, deveniţi părinţi adoptivi ai unor copii români aflaţi într-o instituţie privată de ocrotire socială, au susţinut că se aflau în imposibilitate de a executa hotărârile judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copiilor şi de ai putea lua cu ei în Italia, fapt ce reprezenta o încălcare a dreptului lor la viaţă familială.³⁵⁶ Art. 8 din Convenţie, incident în materie, prevede că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Pentru a răspunde la întrebarea dacă faptele speţei intră în domeniul de aplicare a art. 8, instanţa europeană a arătat, mai întâi, că, potrivit jurisprudenţei sale constante, dispoziţiile Convenţiei urmează a fi aplicate în concordanţă cu principiile de drept internaţional³⁵⁷, în particular cu cele privitoare la protecţia drepturilor omului, astfel că, din acest punct de vedere, pe terenul art. 8, Statele contractante sunt ţinute, în domeniul adopţiei, de obligaţiile ce le revin în lumina dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 privitoare la protecţia copiilor şi la cooperarea în materie de adopţie internaţională, a Convenţiei O.N.U. asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989 şi a Convenţiei europene privitoare la adopţia copiilor de la Strasbourg din anul 1967. Altfel, Curtea Europeană a recunoscut implicit că aceste două convenţii relevă principiile unanim recunoscute în materia adopţiei şi pot fi luate drept exemple şi standarde de bune practici.

În al doilea rând, ea a reiterat o jurisprudenţă mai veche a fostei Comisii, potrivit cu care, chiar dacă adopţia nu se află, ca atare, printre drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de articolul 8 al acesteia.³⁵⁸

Curtea a constatat că, în speţă, reclamanţii se prevalau de decizii definitive şi irevocabile ale instanţelor naţionale române prin care li s-au încuviinţat adopţiile, recunoscându-li-se, astfel, calitatea de părinţi adoptivi cu privire la copiii adoptaţi. Adopţiile confereau reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii asupra minorelor adoptate ca şi ale părinţilor asupra copiilor lor legitimi şi făceau să înceteze raporturile dintre adoptaţi şi părinţii biologici, aşa cum prevăd atât dispoziţiile articolului 10 din Convenţia europeană privitoare la adopţia copiilor ratificată de România la 18 mai 1993, cât şi cele din legislaţia naţională în materie. De asemenea, instanţa europeană a reţinut că adopţiile în discuţie au fost făcute cu respectarea dispoziţiilor legale evocate, interne şi internaţionale, deoarece autorităţile naţionale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin decizii judecătoreşti, erau adoptabile şi au apreciat că adopţia lor internaţională era de natură să răspundă interesului lor superior, după ce s-a constatat existenţa consimţământului instituţiei de ocrotire care, pe temeiul normelor interne, exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti asupra minorelor adoptate.

Împrejurarea că nu a fost luat consimţământul acestora la adopţie nu a constituit o omisiune a autorităţilor naţionale deoarece, la momentul adopţiei, minorele aveau 9 ani, iar normele române prevăd necesitatea consimţământului celui adoptat de la vârsta de 10 ani, ceea ce nu pare nerezonabil având în vedere că, în această materie, convenţiile internaţionale aplicabile lasă la aprecierea statelor pragul de vârstă de la care, pentru validitatea adopţiei, este necesar să existe şi consimţământul celui adoptat.

În al treilea rând, instanţa europeană a reţinut că, în speţă, nu s-a putut dezvolta o viaţă de familie bine conturată din cauza lipsei de coabitare sau a unor legături de facto suficient de puternice între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, înainte sau după deciziile de adopţie. Acest fapt însă nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele în vederea adoptării lor pe baza unor simple fotografii, fără veritabile contacte cu ele de natură a le pregăti în vederea adopţiei, nu au făcut decât să urmeze procedura instituită de statul în cauză în această materie. Mai mult ca atât, din datele dosarului a rezultat cu claritate că reclamanţii, după adopţie, s-au considerat părinţi ai minorelor şi s-au comportat ca atare pe singura cale ce le era deschisă, adică adresându-le scrisori, scrise chiar în limba română.

Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea a decis, cu valoare de principiu, că relaţia stabilită pe temeiul unei adopţii reale, nu fictive, între adoptanţi şi copilul adoptat, „ar putea fi privită ca suficientă pentru a intra sub protecţia articolului 8, care îşi găseşte astfel aplicare”.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, pentru ca o ingerinţă a statului în exercitarea dreptului la viaţa de familie să nu fie contrară art. 8, ea trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referire în paragraful 2 şi să fie „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop (a se vedea următoarele hotărâri: Silver şi alţii contra Regatului Unit, 25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 32, § 84; Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992, Seria A nr. 233, p. 16, § 34; Calogero Diana contra Italiei, 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1775, § 28; Petra contra României, 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, p. 2853, § 36). Este necesară respectarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit şi modalităţile de exercitare a ingerinţei şi măsurile întreprinse.

Expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar corespunderea intervenţiei Statului cu prevederile relevante din legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă şi la calitatea acelei legislaţii (Halford contra Regatului Unit, hotărâre din 25 iunie 1997, Reports 1997- III, p. 1017, § 49). Curtea aminteşte că legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordată autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul, în virtutea principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Domenichini contra Italiei, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1800, § 33).

Prin urmare, prevederile Legii nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopţiei prin prisma reglementărilor internaţionale şi jurisprudenţei internaţionale afişate mai sus, s-a constatat că legea respectivă corespunde celor mai înalte standarde internaţionale, reprezintă un cadru juridic modern care face faţă necesităţilor şi relaţiilor sociale, cu respectarea drepturilor şi intereselor fundamentale ale copilului adoptat.

Copyright© Ivan UNGUREAN, 2011.