Am citit zilele trecute o carte a scriitorului Sergiu Ciocârlan intitulată “Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental Zion”. Sergiu Ciocârlan este un autor care trebuie neapărat citit.

Este un tânăr scriitor roman, fiu duhovnicesc al părintelui Iustin Pârvu, şi al părintelui Gheorghe Calciu, celui din urmă dedicându-i un roman cu fapte inspirate din viaţa reală a părintelui, intitulată “Mărturisitorul de care va temeţi”, pornind de la spusele părintelui, care profeţea că forţele râului se vor lupta şi morţi cu cei ce au pătimit în închisori, însă datoria noastră e să le cinstim memoria şi să mărturisim despre ei.

Cartea „Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental Zion” vorbeşte despre continua lupta a vrăjmaşului, manifestată violent prin comunism, dar care, a început poate mai devreme, şi continuată şi astăzi prin diferite metode. Eroina principală, Ecaterina Mateescu înfăţişează imaginea unui justiţiar cu conştiinţă şi frica de Dumnezeu, care îşi înţelege menirea şi nu abdica de la misiunea ce-i este încredinţată să o desfăşoare în aşa zisul departament de Diagnoză şi Patern Comportamental, o aluzie la Direcţia Naţională Anticorupţie. Sarcina ei în cadru departamentului era aceea de a strânge probe care să apere pe tinerii anchetaţi pentru săvârşirea de ilegalităţi, având în vedere sentimente umane, şi încercând reintegrarea lor în societate.

Problema cea mare intervine atunci când intră în conflict cu şefa departamentului, care o urăşte teribil, pentru că ea era de partea legii şi a dreptei judecăţi. O avertizează pe şefa ei că “justiţia trebuie să fie asemeni unui piept care se pune între lege şi ucigaş”. Aici îşi înţelege rolul pe care îl are orice justiţiar drept, care riscă viaţa sa şi a familiei sale, însă care stă demn şi nu abdica pentru nimic în lupte de la principiile sale drepte.

Ea reuşeşte să dispună pedepse neprivative de libertate pentru anumiţi tineri care pot fi recuperaţi, şi, pe care detenţia i-ar fi distrus şi măcinat psihic, închisoarea pentru cei ajunși acolo transformându-i fie în delicvenţi, fie în oameni care îşi pierd simţul demnităţii, fiind torturaţi, abuzaţi, violaţi, trataţi ca pe persoane subumane, fiind apoi foarte greu de recuperat psihic şi să poată avea apoi o demnitate umană.

Citeşte şi:  Andrei Ciurunga, poetul sensibilității și al dragostei pentru libertate

De asemeni autorul aduce foarte bine în discuţie mentalitatea aceasta comunistă, care încă dăinuie în poporul român. Foarte uşor oamenii își împropriază imediat acuzele ce l văd la, asupra cuiva trimis în judecată, anchetat, judecând deja până la sentinţa judecătorului, judecând dacă se poate chiar şi în locul lui Dumnezeu.

 – A făcut el ceva, sigur, altfel nu e degeaba arestat.

Aşa se petrecea şi pe vremea comunismului. Îmi spunea bunicul că pentru lipsa buletinului la aparţinător, erai săltat de poliţie, adus acasă apoi cu poliţia să le arăţi actele şi cine eşti de fapt. Un circ care te făcea de râs pe stradă, începând toţi să zică că ai făcut ceva, că nu degeaba te ridica poliţia, că eşti vinovat.

Prima lecţie pe care eu am învăţat-o la ora de educaţie civică în clasa a 4, a fost aceea că nu trebuie să judecăm un om pe care îl vedem încătuşat, pentru că acela poate fi nevinovat, şi chiar de ar fi vinovat, el poate să regrete şi să se îndrepte, neavând dreptul să îl hulim şi să îl judecăm noi. Cazul Tundea este foarte evident. A fost arestat 10 ani pentru o crimă şi un viol pe care nu le comisese. Şi foarte probabil a fost tratat acolo ca un violator de copiii, fiind torturat, violat şi dezumanizat. I s-a făcut dreptate pentru că un procuror iubitor de dreptate a redeschis cazul din proprie iniţiativa şi a dovedit că fusese o gravă eroare a justiţiei.

De altfel acest scandal cu lozinci de genul “or să iasă penalii din puşcărie şi se vor umple străzile de violatori”, “jos penalii, jos corupţii”, mă întristează, pentru că ştiu că asta e judecata lumii, nu judecata unui creştin.

Citeşte şi:  Cum se desfasura reeducarea prin tortura in temnita comunista de la Pitesti

Cu ceva timp în urmă, jurnalistul Sorin Roşca Stănescu vorbea despre activitatea culturală a fostului fotbalist Gică Popescu în închisoare. După mărturisirea jurnalistului, care a fost şi el în acelaşi timp arestat, vorbea despre Gică Popescu ca despre un om cu o mare cultura fotbalistică. Vorbea ore în şir despre istoria fotbalului, filosofia fotbalului, îmbogăţind astfel cultura generală a celor interesaţi, sau pentru a-i ajuta pe cei nepricepuţi să priceapă cât de cât ceva despre acest fenomen, nu doar ceea ce se vede la televizor. Şi asta tocmai de la cel ce a participat la turnee finale ale campionatului mondial, la mari echipe de fotbal din Europa.

Un jurnalist însă se trezeşte vorbind:

– Hai domne ce-i mai lăudaţi atâta, de parcă nu ar fi fost corupţi şi hoţi. Lasă-ne domne cu Gică Popescu.

– Domnule, dar dumneata eşti ca un bolşevic, tu vrei ca omul ăsta să nu mai aibă dreptul la nimic?

– Hai domnule, corupții ăştia, penalii…

Gică Popescu este şi-a recunoscut greşeala şi a refuzat să ceară indulgenţă, şi-a acceptat pedeapsa. A respectat ce a dictat instanţa. Dar nimeni nu-i poate lua demnitatea de om, aşa cum lui Radu Gyr, lui Petre Tutea, Mircea Vulcănescu, o instanţă comunistă care a încercat să-i dezumanizeze pentru ca astăzi noi să vorbim despre ei că de nişte “bandiţi”, “criminali”, “penali”, nu a putut să o le-o anuleze prin toate metodele lor. A fost căpitanul de fotbal al echipei FC Barcelona, a fost cel mai bun fundaş central roman, un om de o cultură generală şi fotbalistica deosebită.

Cu toate adjectivele atribuite de presă actuala închinata cezarilor de azi, eu tot cred că este în măsură să conducă cel mai bine frâiele fotbalului românesc, aşa cum cred în virtute, demnitate, alunecare, cădere şi ridicare.

Peste ani nu se va auzi vorbindu-se despre jurnalistul cutare care a făcut anchete, care l-a defăimat pe Hagi, sau pe Gică Popescu, cântând osanale puterii, ci despre driblingul lui Hagi, de stilul de joc al lui Gheorghe Hagi, despre Gică Popescu, eleganța pe care o avea în joc.

Citeşte şi:  Mama Blondina - prizonieră iarna prin închisorile sovietice

Nici un om, orice funcţie ar avea, nici o instituţie, nu au dreptul să atenteze la demnitatea umană.

Hristos nu a mers la Zaheu, mai marele vameşilor să îl umilească, ca să-i spună:

– Dă-te josul coruptule, o să înfunzi puşcărie penalule, te trimis la iad! Pentru a face pe plac mulţimilor.

Hristos a vorbit ca un cavaler, aşa cum îl numeşte părintele Nicolae Steinhardt în cartea „Jurnalul Fericirii”, lui Zaheu:

– “Zahee coboară-te că astăzi în casa ta trebuie să rămân” Apoi spune iar:
– “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”.

Mulţimile care sperau poate să îl condamne, să îl numească păcătos, agonisitor din averile altora, corupt, au cunoscut că raţiunea lui Dumnezeu e diferită de cea a mulţimilor, iar asta trebuie să ne dea de gândit. Unui om osândit de noi cu mintea, cu gura, la porta-voce, Dumnezeu l-a iertat la o mică spovedanie, redându-i dregătoria aici pe pământ, şi mai important dăruindu-i împărăţia cerurilor, iar pe noi ne poate lăsa să cădem în păcate mai grave şi să fim scoşi unde e scrâşnirea dinţilor.

 De aceea cred că un creştin trebuie să gândească nu cum gândeşte lumea, cum spune piaţa, stadionul, nu cu lozinci, ci cum spune Sfânta Evanghelie, cum ne îndeamnă Mântuitorul şi Sfinţii Părinţi.

Dumnezeu să ne lumineze şi să ne îndrepte mintea, să ia de pe ochii poporului român pânza dezbinării, să nu ne mai duşmănim şi să ne urăm între noi, să nu ne mai pizmuim, să nu mai râvnim la cele ale aproapelui, să ne vedem propriile păcate, ca să ne vedem păcatul şi să nu ne mai îndreptăţim în faţa Domnului pentru păcatele noastre cele multe!

Carol Micu