DUMNEZEU ÎN ICONOGRAFIE

Sfânta Treime

În iconografia tradiţională ortodoxă există două moduri de reprezentare a Sfintei Treimi. Una dintre acestea este chiar chipul lui Hristos; cealaltă, scena numită Ospitalitatea lui Avraam. Eminentul bizantinolog George A. Soteriou spune următoarele, cu privire la cea dintâi:

„Teologia a hotărât mai înainte de secolul al IX-lea că în Persoana lui Hristos întrupat s-a arătat însăşi Sfânta Treime; iar credinciosul a crezut că văzându-L pe Fiul, L-a văzut şi pe Tatăl, după cuvântul lui Hristos: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In. 14,9, cf. 12,45)”.

Icoana lui Hristos îl exprimă şi pe Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt „purcede” de la Tatăl şi este „trimis” de Hristos. Astfel, Hristos le spune ucenicilor Săi: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26).

Reprezentarea Sfintei Treimi în scena numită „Ospitalitatea lui Avraam” înfăţişează trei tineri aflaţi lângă cortul lui Avraam şi lângă stejarul din Mamvri, primiţi fiind de Avraam şi de soţia lui, Sarra. Tinerii sunt înfăţişaţi cu aureole, aşezaţi la masă. În mod tipic, unul dintre ei stă la mijlocul laturii din spate a mesei, cu faţa la privitor, unul stă în partea dreaptă, iar al treilea în partea stânga a mesei. În spate, stau în picioare Avraam şi Sarra: Avraam în stânga, iar Sarra în dreapta, amândoi cu aureole, slujind la masă în spatele lui Avraam şi al Sarrei se află cortul lor, sub formă de zidire cu uşi şi ferestre. Lângă acesta se află Stejarul din Mamvri, reprezentat simplu, schematic.

Icoana are inscripţia: „Ospitalitatea lui Avraam”.

În mod tradiţional, scena se zugrăveşte pe peretele diaconiconului – în partea sudică a Sfântului Altar. În bisericile cu hramul Sfintei Treimi, icoana mare cu Ospitalitatea lui Avraam se pune pe iconostas lângă cea a Maicii Domnului cu Pruncul, iar o icoană mică se aşază pe tetrapod pentru închinare, pe tot parcursul anului.

Această icoană are la bază un pasaj din cartea Facerea, capitolul 18. Aici citim:
„Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău ! Se va aduce apă să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest copac. Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!» Zis-au Aceia: «Fă, precum ai zis!» (Fac. 18,1-5)

Pe măsură ce istorisirea continuă, devine evident că dintre cei trei bărbaţi (în greceşte, în Septuaginta, hoi treis andres), Avraam I se adresează unuia la singular, Tu şi Domnul (kyrios), iar celor trei împreună, la plural Voi (hymeis). Ne apare din ce în ce mai clar, pe măsură ce citim, că unul dintre cei trei bărbaţi pe care Avraam i-a văzut era Dumnezeu-Fiul, Care i S-a arătat aici în chip omenesc, prefigurându-Şi întruparea, iar ceilalţi doi erau sfinţi îngeri. Aşadar, după convorbirea lui Avraam cu Domnul, care a urmat apariţiei celor trei bărbaţi, în versetul 22 citim că doi dintre „Oameni” au plecat şi s-au îndreptat spre Sodoma, iar Domnul a rămas şi a continuat sa vorbească cu Avraam: „De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului”. La sfârşitul capitolului 18 scrie: „Şi terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam, S-a dus”.

Mai trebuie remarcat faptul că imediat după acest cuvânt, în primul verset al capitolului următor, găsim o precizare importantă: „Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara, iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-I, Lot s-a sculat înaintea lor şi s-a plecat cu faţa până la pământ”. Aici, în mod semnificativ, cei doi „Oameni” pomeniţi în versetul 22 din capitolul 18 se numesc „îngeri” (angeloi).

Cei doi îngeri care i s-au arătat lui Avraam nu erau, în mod cert, asemănări ale lui Dumnezeu-Tatăl şi Duhul Sfânt -, întrucât aceste ipostasuri divine nu sunt îngeri. Îngerii au apărut doar ca typoi ai Acestora, cum spun Părinţii greci ai Bisericii, ca simboluri, pentru a arăta că unul şi singurul Dumnezeu este Treime.

În acord cu cele spuse, iconografia bizantină face o diferenţă în reprezentarea celor trei Oameni care i S-au arătat lui Avraam:

Hristos se află în centrul compoziţiei, cu o aureolă cu cruce înscri-sa, în timp ce aureolele celorlalţi doi, ale îngerilor, nu au cruci înscrise. În Biserica Santa Maria Maggiore din Roma se află o repre-zentare în mozaic a icoanei Ospitalitatea lui Avraam, datând din secolul al V-lea, în care Hristos se deosebeşte clar de cei doi îngeri printr-o mandorlă care îl înconjoară.

În reprezentarea Ospitalitatea lui Avraam nu este suficientă descrierea celor trei persoane aşezate la o masă cu bucate dinaintea lor. Icoana trebuie să-i includă şi pe Avraam şi pe Sarra, ca şi cele lalte detalii menţionate în relatarea de la Facerea: cortul şi stejarul din Mamvri. Includerea tuturor acestor componente este esenţială pentru a arăta sau a aminti privitorului că aceasta este doar o viziune, nu o reprezentare a lui Dumnezeu, după natura Sa reală. Omiterea lor, ca în vestita icoană a lui Rubliov numită „Sfânta Treime”, este o eroare gravă. Pentru că ea sugerează ideea că Sfânta Treime este un grup de trei îngeri. Mai mult, icoana ar trebui să se numească: „Primirea de Străini a lui Avraam”, nu „Sfânta Treime”.

Se poate pune problema: dacă Avraam i-a văzut pe „cei trei bărbaţi” în vedenie, necorporali, cum de scrie că le-a oferit mâncare, pe care „ei un mâncat-o” (Fac. 18, 8). Răspunsul este acela că au mâncat doar în aparenţă. Un eveniment similar este descris în Cartea lui Tobit din Septuaginta. În capitolul 12 scrie că un înger al Domnului, Rafael, i-a apărut lui Tobie zile de-a rândul, i s-a dat să mănânce şi a fost văzut mâncând. Când îngerul se pregătea să plece, „să se înalţe la Cel Care l-a trimis”, a spus: „În toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n-am mâncat, nici n-am băut, ci numai ochilor voştri s-a părut aceasta” (Tobit 12,19- 20).

Viziunea lui Avraam este amintită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi de imnografi şi se consideră a fi o răsplată pentru primirea lui exemplară. La Miezonoptică, pe glasul 3 al cântării bizantine din Octoih, una dintre cântări exprimă această perspectivă:
„Arătându-S-a Dumnezeu lui Avraam în trei Ipostasuri, de demult, la stejarul din Mamvri, dăruind pe Isaac ca răsplată a iubirii de străini, din milostivire […]”
O altă cântare din aceeaşi Miezonoptică spune:„În pământ străin fiind Avraam, s-a învrednicit în chip văzut a primi pe Domnul, Unul în trei Ipostasuri, Cel mai presus de fiinţă, dar în chipuri bărbăteşti.”

Mai trebuie adăugat ceva despre reprezentarea viziunii lui Avraam în Apusul latin, după Schisma din 1054 şi în ţările ortodoxe după căderea Constantinopolului (1453). Pentru a propaga şi a inocula doctrina Filioque – care a fost una dintre cauzele majore ale Schismei -, abandonând modul tradiţional de reprezentare a Sfintei Treimi, latinii au conceput un alt model. Tatăl este înfăţişat ca un bătrân cu părul alb, aşezat în partea dreaptă a compoziţiei, binecuvântându-L pe Fiul-Hristos, Care se află aşezat în cealaltă parte, cu o cruce mare intr-o mână, iar în cealaltă, cu cartea Sfintelor Scripturi, intre ei, deasupra capetelor lor, Sfântul Duh sub formă de porumbel.

Această reprezentare inovatoare a Sfintei Treimi a apărut cu detalii modificate într-un fel sau în altul. Astfel, într-una din reprezentările iconografice, Tatăl este reprezentat aşezat, ţinându-L în poală pe Fiul, sub forma unui tânăr, Care, la rândul Său, ţine în mâini un porumbel.
Ideea principală a noii reprezentări este aceea de a răspândi erezia doctrinară care afirmă că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque).

Cu trecerea timpului, astfel de reprezentări au devenit din ce în ce mai numeroase. Din secolul al XVI-lea încoace, în perioada ocupaţiei turceşti din Grecia şi din alte ţări balcanice, când popoarele ortodoxe au fost aruncate în întunericul ignoranţei, astfel de picturi au ajuns să capete preponderenţă. Exploatând această ignoranţă, nenumăraţi iezuiţi şi alţi călugări apuseni au adus în aceste ţări, o dată cu alte materiale propagandistice, un mare număr de gravuri în aramă – reprezentări religioase moderniste apusene. Rezultatul a fost acela că adevărurile doctrinare exprimate în icoanele tradiţionale au fost din ce în ce mai distorsionate, iar arhetipurile şi principiile iconografiei bizantine au fost treptat abandonate.
Propaganda apuseană din acea perioadă a exercitat o influenţă puternică şi în Rusia şi a afectat adânc iconografia rusească. Astfel modificate, icoanele ruseşti au ajuns în Grecia, mai ales în Sfântul Munte, ca un alt val ce aducea cu sine concepţii romano-catolice greşit fundamentate.

Dumnezeu-Tatăl este reprezentat în iconografia tradiţională ca o mână care iese din cer binecuvântând. Vedem această mână simbolică la Botezul lui Hristos, aşa cum apare in mozaicurile de la Hosios Lukas (cca 1000) şi Daphni (cca 1100). Mâna, simbolizân-du-L pe Dumnezeu-Tatăl, a început să fie utilizată în iconografie mult mai devreme. Astfel, o întâlnim în reprezentarea Botezului pe capacul unui relicvar din secolul al Vl-lea, păstrat la Vatican.
Simbolismul mâinii are la bază cuvintele Scripturii: „Trimite mâna Ta din înălţime” (Ps. 143, 7) şi „Mâna Domnului era cu dânsul” (Lc. 1, 66).

După tradiţia binecuvântării cu mâna dreaptă, atunci când se foloseşte o singură mână, este potrivit a se reprezenta mâna dreaptă, nu cea stângă. (În Botezul lui Hristos din Biserica de la Daphni este înfăţişată mâna stângă. Trebuie să considerăm că acest lucru s-a făcut în mod inadecvat.)

Sfântul Duh

Sfântul Duh este reprezentat în următoarele trei forme: ca porumbel, în icoana Botezului lui Hristos; ca nor de formă geometrică, în icoana Schimbării la Faţă; şi ca limbi de foc, în icoana Cincizecimii .Aceste manifestări ale Sfântului Duh au fost descrise în această lucrare, în secţiunile care prezintă aceste trei icoane praznicale în rândul celor douăsprezece praznice împărăteşti.

Reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în scena Botezului lui Hristos se bazează pe relatarea acestui moment sfânt în cele patru Evanghelii (Mt. 3,16, Mc. 1,10, Lc. 3, 22 şi In. 1, 32). Reprezentarea Sfântului Duh ca nor se bazează pe descrierea Schimbării la Faţă, care apare în Evangheliile după Matei (17, 5), Marcu (9, 7) şi Luca (9, 34); iar ca limbi de foc, în Faptele Apostolilor (2,1-4).

Norul nu este reprezentat naturalist, pentru că nu a fost un feno-men natural, nu a fost un nor fizic. Este descris ca figură geometrică de culoare trandafirie, cu un număr variat de unghiuri: patru, șase sau opt. Modul geometric de a-L reprezenta serveşte pentru a scoate în evidenţă faptul că ceea ce au contemplat Sfinţii Apostoli pe Muntele Tabor nu a fost un nor material, ci un fenomen de altă natură. Ar fi cu siguranţă greşit ca Sfântul Duh să fie reprezentat izolat sub forma unui porumbel sau ca nor de formă geometrică sau ca limbi de foc, într-o altă compoziţie, în afara celor menţionate anterior. Pentru că aceasta ar lăsa impresia celor care privesc astfel de icoane că Sfântul Duh este reprezentat în natura Sa reală – nu ca apariţie -, porumbel, nor sau limbi de foc !

Hristos Cel vechi de zile

Icoana bizantină a lui Hristos ca „Cel vechi de zile” este inspirată dintr-un pasaj din cartea prorocului Daniel, care prevesteşte întruparea Logosului Divin, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Iată pasajul:

„Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. […] Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. |…| Până ce a venit Cel vechi de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, până ce s-a împlinit vremea şi împărăţia a ajuns sub stăpânirea sfinţilor” (Daniel 7,9,13, 22).

Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii îl identifică pe „Cel vechi de zile” cu Iisus Hristos. Considerat după natura Sa divină, care este fără început, Hristos poate fi numit „Vechi”. Dar întrucât a luat chip omenesc, S-a întrupat, poate fi pe drept înfăţişat ca Om.

Această idee este viu exprimată în imnografia Bisericii. Astfel una dintre cântările de la Utrenia întâmpinării Domnului începe cu acest verset:

„Prunc Te-ai făcut pentru mine, Cel ce eşti vechi de zile…”

O altă cântare din Vecernia aceleiaşi sărbători spune:

„Cel vechi de zile, Prunc făcându-Se cu trupul, de Maica Fecioară la biserică este adus,

plinind rânduiala Legii Sale…”

Altă cântare a Vecerniei slujbei de a doua zi spune:

„Prunc cu trupul, Cel vechi cu anii cu uimire este văzut în ziua de astăzi şi în templu este adus.”

Icoana bizantină a lui Hristos Cel vechi de zile îl înfăţişează ca pe un bătrân cu părul şi barba albe. Capul îi este înconjurat de o aureolă rotundă cu cruce înscrisă, specifică reprezentărilor lui Hristos. Trăsăturile feţei şi expresia se aseamănă întrucâtva familiarului chip bizantin al Pantocratorului. Însă faţa este mai subţire, obrajii traşi, părul alb, barba albă şi mai lungă, iar veşmintele în nuanţe mai deschise. Este reprezentat bust, ca în icoana Pantocratorului din cupolă şi, la fel ca Acela, binecuvântează cu mâna dreaptă. Pantocratorul ţine întotdeauna în mâna stângă cartea Sfintelor Evanghelii, dar în cazul Celui vechi de zile nu este întotdeauna aşa: uneori ţine Sfânta Evanghelie, alteori unul sau doua filactere. Un filacter poate semnifica Sfintele Evanghelii, două filactere, Vechiul şi Noul Testament.

Inscripţia icoanelor bizantine ale Celui vechi de zile este: „Iisus Hristos» Cel vechi de zile”.
Această reprezentare a Iul Iisus Hristos nu s-a răspândit în bisericile perioadei bizantine şi postbizantine. A fost rareori zugravită şi nu în zona principală a bisericii, ci în Sfântul Altar sau în pronaos, în bisericile bizantine în care s-a folosit acest subiect, locul ales pentru reprezentarea lui a fost pe peretele de deasupra proscomidiarului sau pe cupola secundară din aceeaşi parte a bisericii.

Kalokyris fixează data uneia dintre cele mai vechi reprezentări ale Celui vechi de zile în anii de sfârşit ai secolului al XII-lea. „Una dintre cele mai vechi reprezentări ale Celui vechi de zile, spune el, se află în cripta paraclisului Sfântul Vlasie de lângă Brindisi (Italia). Acesta datează din 1197.” Din acelaşi secol, adaugă el, este şi miniatura din culegerea de omilii realizată de călugărul Iakovos Kokki novaphos, culegere care se află în Biblioteca Naţională din Paris.

În fresca din paraclisul de la Brindisi, notează Kalokyris, Cel vechi de zile este înfăţişat înconjurat de simbolurile celor patru Evanghelişti. Existenţa acestora arată că iconarul l-a identificat clar pe Cel vechi de zile cu Hristos, deoarece Evangheliştii au fost aceia care au consemnat în scris Evanghelia Sa. La descrierea programului iconografic al cupolei centrale, am văzut că cei patru Evanghelişti (Matei, Ioan, Marcu şi Luca) sunt zugrăviţi pe cei patru pandantivi ai cupolei centrale, uneori împreună cu simbolurile lor (bărbatul, vulturul, leul şi viţelul), iar în partea cea mai de sus a cupolei este zugrăvit chipul lui Hristos-Pantocrator.

Icoana de la Brindisi despre care vorbeşte Kalokyris şi datată 1197 nu este cea mai veche reprezentare cunoscută a Celui vechi de zile. La Kastoria, în nordul Greciei, unde există multe biserici bizantine zugrăvite în frescă, se află o frescă înfăţişând-L pe Cel vechi de zile care datează din secolul al XI-lea. O altă astfel de frescă aparţine secolului al XII-lea. În prima, Hristos, reprezentat bust, face parte dintr-o Deisis mică. El binecuvântează cu mâna dreaptă şi ţine o Sfântă Evanghelie în cealaltă. În cea de-a doua frescă, tot bust, Hristos apare înconjurat de un cerc ornamental, aşa cum este chipul Pantocratorului din cupola principală a bisericilor. Aici, în loc de carte, ţine în mâna stângă un filacter. În ambele reprezentări murale aureola are o cruce înscrisă şi ambele inscripţii poartă nu-mele lui Iisus Hristos: IC XC.

În Georgia (în Caucaz) există o frescă din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Capul Celui vechi de zile este înconjurat tot de o aureolă cu cruce înscrisă. Inscripţia este parţial în limba greacă (IC XC) şi parţial în georgiană.

În vremurile postbizantine „Cel vechi de zile” a fost greşit identificat cu Dumnezeu-Tatăl – prima Persoană a Sfintei Treimi. Găsim această identificare şi în anumite icoane pictate în timpul acestei perioade, şi în scrieri iconografice, cum ar fi Explicarea artei picturii de Dionisie din Furna. În aceste icoane, inscripţia utilizată este: „Tatăl Cel fără de început, Cel vechi de zile”. Din acest motiv, reprezentarea Celui vechi de zile poate crea neînţelegere între credincioşi, dacă Cel înfăţişat este Hristos sau Dumnezeu-Tatăl. Chiar şi unii pictori de icoane tind să insiste asupra faptului că Cel vechi de zile este Dumnezeu-Tatăl şi că ar fi o greşeală să scrie pe ea Iisus Hristos.

Pentru a evita astfel de confuzii şi dispute ar fi mai bine să nu se folosească icoana „Celui vechi de zile” în zugrăvirea unei biserici. Un alt motiv ar fi şi faptul că figura lui Hristos ca bătrân cu părul alb, cu barba albă, cu obrajii traşi etc. nu ne aduce aminte de arhetipul bizantin familiar al lui Hristos şi nu slujeşte transmiterii sensului viziunii Prorocului Daniel.
Este clar că arta icoanei nu poate să redea o expresie ziditoare şi lipsită de ambiguitate a viziunii profetice a întrupării prorocite de Daniel. Pe de altă parte, imnografia a reuşit deplin să-i dea o tâlcuire clară, vie, instructivă şi înălţătoare, judecând după imnurile deja citate şi după altele care se află pretutindeni în cărţile liturgice ale Bisericii Ortodoxe.