La orfelinatul acesta erau vreo cincizeci de copii, băieți și fete, toți ruși, poate doar unul să fi fost ucrainian. Mai erau doi copii din Basarabia, un băiețel cu sora lui mai mare. Cât mi-am mai știut limba, am mai căutat vorbă cu fata aceea, dar ea era mai mare și nu ne întâlneam des. Și dacă n-am mai avut cu cine vorbi, n-am avut ce citi, am uitat românește. Trei ani am stat la orfelinat și în trei ani mi-am uitat limba. Viața la orfelinat era dură. După război, au rămas în Rusia foarte mulți copii orfani, lepădați, nesupravegheați. I-au adunat de pe străzi, de prin gunoaie, de sub poduri și i-au închis în orfelinate. Ca și caii sălbatici, așa erau sărmanii copii și trebuia să te adaptezi la sălbăticia asta. Pe mine, imediat ce au aflat că sunt moldoveancă, au început să mă numească în toate felurile: șacala, parazita, dușmanca poporului… Și când au văzut că-mi fac și cruce, mă strigau bogomolka, adică ’’evlavioasa’’, un cuvânt de batjocură la ei. Câte lacrimi am varsat eu că voiam înapoi, la bunica! Timp de vreo lună, am mai corespondat de acolo cu bunica. Și-i spuneam că iaca, aici nimeni nu-și face cruce și că vor să mă facă pionieră… Și ea îmi scria că nici într-un caz, că pionierii sunt o sectă satanică şi pe urmă devii comunist și satana; să nu te dai, că Dumnezeu o să te pedepsească! Și spunea că dacă nu pot să-mi fac cruce deschis, să aștept să adoarmă copiii. Dar de multe ori adormeam eu înainte, că eram un copil din ăsta care nu știa altceva decât muncă, muncă, muncă. Nu știam să pierd vremea. Așa era în familia noastră.

Când se întîmpla de eram mai hodinită și puteam, așteptam să se culce fetele și pe urmă mă rugam, cum mă învățase bunica. Și iacă așa, într-o noapte a zăpsit o fată care nu dormea că eu m-am sculat, am îngenuncheat și mi-am făcut cruce, șoptind ’’Tatăl nostru’’. Dimineața știau toți. Acolo, la orfelinat, nimeni nu credea. Asta era o rușine, să crezi în Dumnezeu, o rușine mare. Conducerea a ridicat în picioare tot orfelinatul, toate educatoarele, de la toate grupele. Ne-au adunat, au făcut careu, iar în mijloc, eu, cel mai vinovat copil, fiindcă mi-am făcut cruce. Și au început:

Cum? Nu ți-e rușine? Ce, așa de proastă ești? Acuma nu mai ești la bunica, uită ce ți-a zis aceea, acuma ești la noi și trebuie să asculți de noi!

Și trei zile la rând tot așa. Pe urmă au hotărât: o facem pionieră, îi dăm însărcinări și atunci va uita de Dumnezeu! Mi-au spus de pionieră, dar eu nu și gata, mai ales că-mi scrisese bunica că nici într-un caz. Deci nu și nu, și câteva luni m-au tot teorizat. Nu s-au așteptat să fiu așa de ambițioasă în privința asta şi nici eu singură pe mine nu mă cunoșteam. Dar pentru mine bunica era Dumnezeu și trebuia pe dânsa să o ascult, nu pe ei. Încă nu-mi dădeam seama că intrasem pe alte mâini și trebuia să mă supun lor, că bunica era departe. Ei n-au renunțat însă la hotărârea lor. Educatoarea mi-a dat o cărticică cu legile pionierilor, ca să le învăț și să le spun când m-or primi. Deci au făcut careu cu toată școala, că iată azi primim în rândul pionierilor pe Spânu Rita. Eu atunci am fugit în pădure și m-am ascuns. Educatoarea s-a făcut de râs, că era sarcina ei să mă facă pionieră și drept pedeapsă m-a băgat într-o nișă întunecoasă unde se țineau teurile, cârpele de podea, măturile. M-a băgat acolo, flămândă și în frig, toamna târziu. Eram eu îmbrăcată-nu mai umblam ca la Orlovka, numai în rochiță, ci îmi dăduseră un costum gros cu pantalon și bluză de baică-dar totuși era frig, și noaptea frigul m-a pătruns la oase și am început să bat în ușă. Fetele treceau dar nu deschideau ușa, că educătoarea le amenințase crunt.

A doua zi m-a scos și m-a dus la director. Directorul nu era sever, era un om bun, înțelegător. Ceilalți, când îmi vorbeau împotriva lui Dumnezeu, vorbeau aspru, ca și cum aș fi fost un infractor, dar el se vedea că e altfel. După ce am ieşit de acolo, educatoarea, cu toate că directorul i-a zis să mă lase în pace, a deschis uşa la magazia aceea şi m-a izbit iar înăuntru. Am înghetat bine şi au început să mă doară picioarele.

Nu numai educatoarea îşi bătea joc de mine, dar şi copiii, mai ales băietii. Nu puteai să treci pe lângă dânşii! Ori îti puneau piedică să cazi în nas, ori te păleau numaidecât. Eu eram ’’duşmanul poporului’’, parazita! Cum să trăieşti aşa!?… Parcă acum n-aş suferi atât dacă cineva mi-ar spune cuvinte urâte, şi încă pe nedrept, dar atunci aşa de dureros se lipeau de mine! De ce să-mi spună aşa, dacă n-am făcut nimic, de ce să mă murdărească!?… Şi sufeream groaznic. Învătătoarea, când mă vedea aşa, mă oprea după lectii şi-mi zicea:

Trebuie să te faci pionieră şi atunci au să-ti dea pace şi n-au să te mai chinuie atât. Dacă tu vrei să crezi, crezi în sufletul tău, că din sufletul tău nimeni nu ti-L poate lua pe Dumnezeu.

Dacă nu-mi spunea aşa, poate că nu cedam, dar când mi-a zis, mi s-a părut logic. Cine poate să-mi ia pe Dumnezeu din suflet? Eu cred şi gata! Şi o să mă rog în gând, cum m-a învătat bunica. Deci, am renuntat, am cedat. M-au scos de acolo de la izolare, că de acuma începuseră să se indigneze şi copiii. Când au auzit că mă congelează şi nu-mi dau de mâncare, băietii îi strigau educatoarei în obraz:

De ce o pedepsiti aşa pe moldoveanca asta? Că iată noi, băietii, nu suntem nici unul pionier!

Şi într-adevăr, numai unul era pionier şi purta cravată roşie, dar acela fugea de băieti şi se tinea de urma fetelor, că fetele nu-l băteau. Încolo, nici un băiat nu era pionier. Ei erau sălbatici, ziceau:

La ce-mi trebuie mie petica asta? Ca să-mi şterg nasul cu dânsa sau ce?

Şi fetele au început să-i spună educatoarei:

Dati-i pace la moldoveanca asta, dacă nu vrea! Că ea are bunică, are tată, are frate, de ce să asculte de dumneata? Ascultă de rudele ei… Dati-i pace!

Aşa că m-a scos de acolo. Învătătoarea a vorbit cu educatoarea, a vorbit pe urmă şi cu mine şi m-a scos. M-au făcut pionieră şi chiar a doua zi un băiat mi-a dat foc la cravată. A ars cravata, dar mi-a ars şi părul, vai de capul meu!

Cel mai greu de suportat la orfelinat erau batjocurile copiilor. Şi fetele erau dure şi se băteau.

Cea mai mare tragedie a fost cu credinta, că mi-am pierdut-o. Îmi spuneau mereu că Dumnezeu nu există. Închipuiti-vă ce întorsătură bruscă se petrecea în sufletul meu! Până la zece ani să auzi numai Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu şi când colo, hop că nu-i şi gata!

Numai învătătoarea îmi spunea altfel decât ei, dar cu ea nu stăteam prea mult împreună. Din când în când rămânea după lectii şi mă învăta să-mi păstrez credinta în suflet, dar să nu cedez, să nu mă las călcată în picioare, să am demnitate, să nu-mi fie ruşine să ripostez.

Aşa treceau zilele şi încetul cu încetul am uitat şi limba (n.n. română), şi de Dumnezeu.

Nu da, Doamne, nimănui să intre pe uşile orfelinatului! Nu ştiu cum e acum, dar ce am trăit eu a fost groaznic. Aşa ne lua câteodată un dor de casă, de părinti, de viată normală! Cântam atunci cântece pline de jale, despre mormântul mamei şi al tatei, despre moarte, că nu suntem nimeni şi nimica. Nu cântam, ci urlam. Şi răsuna pădurea de durerea noastră.

Din: ’’Să nu ne răzbunati. Mărturii despre suferintele românilor din Basarabia’’