Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a ridicat adesea obiecţii, unele înverşunate. S-a strigat în stradă: Vrem spitale, nu catedrale! şi alte asemenea lozinci.
Poziţii asemănătoare, dar de amplitudine net mai redusă, au stârnit şi alte locaşuri de cult din Bucureşti, sau din ţară. Şi asta chiar dacă, în mai toate cazurile, sumele principale au fost donaţii private. Între leul văduvei şi, în unele cazuri, sute de mii de euro de la unii oameni de afaceri e un şir neîntrerupt de sume dăruite pentru ridicarea bisericilor. Şi asta chiar dacă Biserica Ortodoxă Română a înfiinţat şi administrează mii de stabilimente de tip azil, orfelinat, cantină, spital, policlinică, cabinet medical, centru social, centru de zi pentru pensionari sau copii, grădiniţă, şcoală ….
Sume uriaşe, comparativ cu bugetul României – 3,9 miliarde dolari fără TVA şi fără banii necesari pentru realizarea infrastructurii, faţă de 37,6 miliarde bugetul de cheltuieli al României pentru 2017 – sunt gata să fie date, într-o procedură de mare urgenţă, pentru rachete Patriot, care să ne apere, pasămite, de cele ruseşti.
Unde e grija „patrioţilor naţionale” faţă de situaţia ţării? Unde este indignarea hipsterilor şi a ong-iştilor profesionişti faţă de risipirea unor sume imense într-un sistem clientelar SUA-România, asemănător, dar la dimensiuni gigantice (vezi şi autostrada Transilvană), cu cel intern? Nu am auzit şi nu am văzut demonstraţii, voci ridicate, rezist-uri, legate de aceste cheltuieli. Chiar dacă ele sunt absolut inutile, chiar dacă avem deja un sistem antirachetă (pentru ce îl avem, dacă ne mai trebuie altul!?), ba chiar dăunătoare şi periculoase.
Dăunătoare pentru hemoragia de venituri ale bugetului orientate către rachete în loc de acoperirea nevoilor presante şi, evident, tăierea banilor necesari în alte domenii. Periculoase pentru că astfel catalogăm Rusia ca duşman, iar Patrioatele ne fac încă o dată (după sistemul antirachetă deja instalat) o ţintă pentru lovituri, în cazul declanşării unui conflict, din partea acesteia.
Inutile pentru că nu ne apără în niciun fel de aceea intens vânturată „certitudine” din ultimul timp a unei agresiuni a Rusiei împotriva unor state din proximitatea ei sau chiar a Europei.
În primul rând, nu ne apără pentru că armata noastră terestră şi aeriană (nu mai vorbesc de cea navală), cu echipamente vechi, multe nefuncţionale, şi extrem de puţine, este aproape zero în faţa celei ruseşti; nu ar face faţă nici câteva ore unui atac al acesteia şi nu neapărat unuia de proporţii. De la puşti mitralieră şi pistoale mitralieră în sus situaţia este catastrofală şi, dincolo de eroismul militarilor, armata română nu are pe ce se baza. Iar într-un „prezumtiv” atac rusesc, ruşii nu vor veni călare pe rachete, ci pe tancuri, în avioane, în transportoare blindate, elicoptere etc.
În al doilea rând pentru că „certitudinea” atacului rusesc, vehiculată de oficialii americani, ai NATO şi unii vest-europeni şi de către presa „de partid şi de stat” aferentă, este apropiată de zero, în condiţiile în care România, sau Polonia, sau ţările baltice, sau unităţi militare americane staţionate pe teritoriul acestor state nu ar ataca ele obiective ruseşti.
Ca tehnică de luptă şi ca grad de instruire, poate că Rusia ar putea ocupa Europa într-o perioadă relativ scurtă. Nu mai vorbesc de ocuparea statelor din vecinătatea ei. Dar nu are şi va avea nici capacitatea economică, nici cea militară de a menţine ocupată o populaţie ostilă de cinci ori mai mare decât a ei. Ca să nu mai vorbim de imposibilitaea de a face faţă în acelaşi timp unui atac americano-canadiano-australiano-etc. de proporţii.
În al treilea rând, pentru că, oricum, Rusia are deocamdată grijile propriei stabilităţi şi dezvoltări în contextul măsurilor punitive economice ale SUA şi Europei, şi al contracarării extinderii bazelor NATO/americane de jur împrejurul ei, ceea ce îi ridică reale şi mari probleme de securitate.
