Un proiect de Hotărâre de Guvern aflat în dezbatere publică prevede că utilizarea cardului naţional de asigurări sociale de sănătate va fi obligatorie de la 1 februarie 2015.
„Utilizarea cardului naţional de asigurări sociale de sănătate de către asiguraţi şi furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale se face începând cu 1 februarie 2015″, se arată în proiect.
Vasile Ciurchea, preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, a declarat, pentru Mediafax, că până la 1 februarie se face iniţierea cardurilor, de către medicii de familie, astfel încât acestea să devină active.
Cardul de sănătate este contestat pentru că datele prezente pe document reprezintă, conform multor specialişti, o vulnerabilitate şi un pericol pentru români.
Informaţiile din microcipul cardului:
– numele, prenumele şi CNP-ul asiguratului;
– codul unic de identificare în sistemul de asigurări;
– numărul cardului naţional de sănătate;
– diagnostice medicale cu risc vital şi boli cronice;
– grupa sanguină şi RH-ul;
– acceptul exprimat în timpul vieţii de a dona organe după deces;
– numele medicului de familie şi datele lui de contact.
Decizia este un abuz şi vine în contextul în care, în urmă cu doar două săptămâni, Biserica Ortodoxă Română a anunţat că susţine demersurile Colegiului Medicilor pe lângă autorităţi pentru identificarea unei alternative în cazul pacienţilor care refuză cardul naţional de sănătate.
Până la 15 decembrie 2014, aproximativ 12,5 milioane de carduri au ajuns la asiguraţi şi peste 120.000 dintre ele au fost deja activate.
CELE 3 MODURI DE A SCAPA DIN VIITOAREA DICTATURA A ORDINII MONDIALE (MAI ALES PENTRU CEI CE REFUZA ACTELE BIOMETRICE SI CIPUL IMPLANTAT)
N Steinhardt – Jurnalul Fericirii
Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn
în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ
analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării. Se cere însă, fireşte, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvirşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul. îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai
neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate. Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată?
Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi
din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi
pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt
că întineresc cu douăzeci de ani”.
Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai
lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo
nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te
sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simţămînt
(crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te
înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski
povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski
urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc.
Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în
lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi,
pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar,
din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerind că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă
echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cît mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
Nicolae Niculescu’