„Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor” – Psalm l45, 3

Porţile iadului nu vor triumfa asupra Bisericii, dar au făcut-o şi cu certitudine pot triumfa asupra multora care se consideră stâlpi ai Bisericii, după cum arată istoria Bisericii. (Arhiepiscopul Averkie, „Stai hotărât întru Adevăr„ p. 2.)

Arhiepiscopul Averkie(Taushev) a scris: „ortodoxia nu este vreun fel de organizare pământească pură care este condusă de patriarhi, episcopi şi preoţi care cuprind clerul în Biserica numită oficial ‘ortodoxă’. Ortodoxia este ‘Trupul lui Hristos’ mistic, al cărui cap este Însuşi Hristos ….Biserica, este adevărat, nu poate fi complet despărţită de lume, întrucât oamenii intră în ea, care încă vieţuiesc pe pământ, şi de aceea este de neevitat elementul ‘pământesc’ din alcătuirea ei şi organizarea externă; totuşi cu cât acest element ‘pământesc’ este mai mic, cu atât va fi mai bine pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element ‘pământesc’ nu trebuie să întunece sau să înăbuşe elementul duhovnicesc curat – problema mântuirii sufletului în viaţa veşnică – pentru care a fost întemeiată şi există Biserica.” (Arhiepiscopul Averkie, „Ce este ortodoxia?”, p. 2-3).

Spre sfârşitul vieţii, i-a fost foarte clar Părintelui Serafim faptul că nu-şi putea pune mare nădejde în nici o organizație bisericească pământească. Într-o dimineaţă, parcă din senin, a făcut o afirmaţie surprinzătoare, pe care însoţitorul său nu avea să o uite niciodată. „Toate organizaţiile ecleziastice”, a zis el, „în cele din urmă, îşi vor pleca capul lui Antihrist.”(Citat din Părintele Serafim Rose, Împărăţia cerească, p. 107)

Cerându-i-se să explice, Părintele Serafim a spus că toate organizaţiile ecleziastice, prin însăşi virtutea existenţei lor, vor trebui să se supună unui lider mondial şi să fie „recunoscute” de către el pentru a continua să existe.

Desi Parintele Serafim era un membru devotat al Bisericii Ortodoxe, stia ca nu-si poate pune nadejdea ultimă in nici o institutie bisericească. Iata de ce, in scrisoarea catre un preot ortodox citată anterior, scria urmatoarele:

“Păstorii ortodocsi de astazi, mai mult ca niciodata, trebuie sa se fereasca a-si pune nadejdea in ‘organizatie’ ci mai degraba sa priveasca mereu in Sus, la Pastorul Cel mare, Hristos“.

Intr-o alta scrisoare, dupa ce descria mica obste ortodoxa din Etna, Parintele Serafim afirma:

“Noi insine avem impresia – fara a ne baza deocamdata pe ceva mai precis – că cea mai bună nadejde pentru păstrarea adevaratei Ortodoxii in anii care vin, sta in asemenea mici obsti de credinciosi care sa fie pe cat e cu putinta „de un cuget si un suflet”. Istoria secolului al XX-lea ne-a demonstrat deja ca nu putem astepta prea mult de la ‘organizatia bisericeasca’; in ea, chiar separat de erezii, duhul lumii a devenit foarte puternic. Arhiepiscopul Averkie, dimpreuna cu Episcopul nostru Nectarie, ne-au avertizat sa ne pregatim pentru vremurile catacombelor,cand harul lui Dumnezeu s-ar putea sa fie luat de la „organizatia bisericeasca” si sa ramana numai grupuri izolate de credinciosi. Rusia Sovietica ne ofera de pe acum un exemplu a ceea ce ar putea sa ne astepte si pe noi – insa mult mai rău, caci vremurile nu merg spre bine”.

Cu toate acestea, faptul ca Parintele Serafim nu-si punea nadejdea ultimă in organizatiile bisericesti nu inseamnă ca ar fi incetat vreodata sa creadă în invincibilitatea Bisericii Ortodoxe – Trupul tainic al lui Hristos – pe care porțile iadului nu il vor birui (cf.Mt. 16,18). […]

Cel mai iubit nou martir rus al Părintelui Serafim, Episcopul Damaschin, vorbise mai devreme, tot în acest veac despre felul cum va fi folosită „recunoaşterea oficială” ca parte a înşelărilor timpurilor de pe urmă. Într-un eseu intitulat „Pecetea lui Hristos şi pecetea lui Antihrist”, Episcopul Damaschin a scris că, atunci când va veni Antihrist, nu se va aştepta ca toată lumea să fie de acord cu filosofia lui. Cei care vor fi împotrivă vor fi ispitiţi de dorinţa lor de a se menţine ei şi organizaţiile lor, şi astfel, propria lor poziţie şi putere. Sfinţii părinţi comentează asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi plasată pe frunte şi pe mână simultan, ci pe frunte sau pe mână (Apoc. 13, l6). Potrivit Sf. Andrei de Cezareea, cei care îl primesc pe frunte vor împrumuta felul de a gândi al lui Antihrist, pe când cei care îl vor primi pe mână îi vor recunoaşte puterea de acţiune(autoritatea), înşelându-se cu credinţa că este permis să faci aceasta „numai dacă rămâi creştin în suflet” (I.M. Andreev, Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 222-223.)

Desigur, Episcopul Damaschin a legat aceasta de fenomenul serghianismului din ţara sa, dar Părintele Serafim a observat că era foarte relevant şi în lumea liberă a Bisericilor Ortodoxe.

Sf. Ignatie Brianceaninov, prooroc din Rusia secolului al XIX-lea, vorbise şi el despre felul cum toate organizaţiile ecleziastice se vor supune în cele din urmă lui Antihrist:

„Se mai poate presupune că instituţia Bisericii care s-a clătinat îndelung va cădea groaznic şi deodată. Într-adevăr, nimeni nu este în stare să oprească sau să prevină aceasta. Mijloacele actuale care susţin Biserica instituţională sunt împrumutate din elementele acestei lumi, lucruri dăunătoare pentru Biserică, şi urmarea va fi doar accelerarea căderii ei …. Fie ca milostivul Dumnezeu să-i apere pe cei care mai cred în El. Dar cei rămaşi sunt slabi, şi astfel se întăresc.” (Episcopul Ignatie Brianceaninov, citat de Arhiepiscopul Averkie, Stai hotărât întru Adevăr, p. 5.)

La câţiva ani după moartea Părintelui Serafim, a fost scos din Rusia pe furiş, un articol care conţinea o altă profeţie care confirmă afirmaţia Părintelui Serafim. În timpul anilor celor mai cumpliţi ai comunismului, cu câteva decenii înainte de epoca actuală a libertăţii religioase din Rusia, înaintevăzătorul Sfânt Lavrentie de Cernigov († 1950) spusese fiilor săi duhovniceşti: „Vor veni vremurile când se vor renova chiar şi bisericile închise, şi se vor repara nu numai pe dinafară ci şi pe dinăuntru. Se vor împodobi cupolele bisericilor şi clopotniţelor. Dar când se va termina aceasta va veni domnia lui Antihrist. Rugaţi -vă ca Domnul să ne îngăduie o prelungire a timpului, ca să ne putem întări, pentru că ne aşteaptă vremuri înfricoşătoare. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi absolut măreţe, ca niciodată înainte, dar va trebui să nu se intre în acele biserici. Antihrist va fi încoronat ca rege într-o catedrală din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.” (…)

Într-o scrisoare din 1978, Părintele Serafim scria:

„Simţim că semnele vremurilor arată tot mai mult sosirea existenţei ‘catacombelor’, indiferent ce formă ar lua, şi cu cât ne putem pregăti mai mult pentru ea încă de acum, cu atât va fi mai bine… Fiecare mânăstire sau comunitate o privim ca pe o parte a viitoarei ‘reţele’ de catacombe a luptătorilor pentru adevărata Ortodoxie; probabil în acele vremuri (dacă vor fi atât de critice cum par de aici) problema ‘jurisdicţională’ va trece pe planul al doilea.”

Cei care Îl recunosc pe Mântuitorul adevăratului creştinism (care înseamnă cu mult mai mult decât simpla corectitudine) se vor aduna nu pe baza etichetelor jurisdicţionale exterioare, ci pe baza a ceea ce se află în inimile lor.(…)

Daca Părintele Serafim nu şi-a pus nădejdea în nici o organizaţie bisericească, nici în vreo „mişcare” ecleziastică; atunci ce a nădăjduit el în această lume căzută, trecătoare? Răspunsul poate fi găsit într-o conferinţă pe care a adresat-o nu numai creştinilor ortodocşi, ci mulţimii de oameni în general, în special tineretului: conferinţa pe care a ţinut-o la Santa Cruz, „Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului”.

În final, singura nădejde pământească a Părintelui Serafim se află în sufletele oamenilor care vin în mod miraculos către Hristos în ortodoxie din tot felul de nenorociri, păcate şi împrejurări disperate. Tot creştinismul este construit astfel: Oameni în păcat au văzut harul în Iisus Hristos şi sufletele lor au răspuns; vedeau că se îneacă şi El i-a mântuit. N-avea nici o legătură cu „organizarea”: Biserica de catacombă originală nu a fost de loc o organizaţie, ci o adunare în unitatea sufletului. Experienţa convertirii, pe care Părintele Serafim a numit-o „Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului”, apare în mod spontan: este felul în care lucrează Dumnezeu.

Pe de altă parte, calea calculată, pre-stabilită, este în mod sigur cea care L-a ucis pe Hristos. Este calea acelora care, din frica de ei înşişi şi de poziţia lor, ucid pe cei pe care ei nu-i pot manipula şi organiza. (…) Părintele Serafim a afirmat că drumul prestabilit, a determinat „un devotament faţă de latura formală, oficială a ortodoxiei, ca şi cum religia noastră ar fi legată în principal de ceremonii, de pompă, de întruniri şi de declaraţii oficiale. Aceasta a fost greşeala arhiereilor şi fariseilor timpului lui Hristos: atât timp cât Biserica este bine organizată, atât timp cât nu se face nimic fără permisiunea oficială a înaltelor autorităţi, atât timp cât slujbele bisericeşti sunt săvârşite corect şi suficient de impresionante – se poate uita învăţătura Evangheliei şi răstignirea lui Hristos fără nici un fel de scrupule.”

Pentru a para acest formalism rece, Părintele Serafim a publicat Sfinţii din catacombele Rusiei, o carte a cărei temă principală era că adevărata credinţă întru Hristos nu se poate vedea în instituţii, planuri şi proiecte, ci mai degrabă în sufletul fiecărui om.(…)

Pe vremea lui, Părintele Serafim a deosebit două tipuri principale de ortodoxie.

Primul este ortodoxia „fără cusur” sau „de succes”, tipul care câştigă aprecieri, acceptare şi recunoaştere pentru ea însăşi, care se îndreaptă mai întâi către organizare, oficialitate şi succes exterior.

Al doilea tip este „ortodoxia suferinţei”, felul care este dispreţuit şi persecutat de lume pentru că el ignoră ortodoxia „fără cusur”.(…) Părintele Serafim a scris: „În mijlocul suferinţelor şi luptelor pentru păstrarea şi vieţuirea după credinţa noastră ortodoxă de mare preţ şi asistarea la faptul că tot mai mulţi oameni trebuie să sufere şi să lupte pentru credinţa lor ortodoxă în alte părţi ale lumii, să punem o hotărâre în inimile noastre – că noi vom fi printre luptători, indiferent care va fi preţul.”

Ortodoxia suferinţei arde cu o inspiraţie care o face să nu-i fie teamă să-şi primească şansa. „Răbdarea durerii inimii în duhul smereniei”, se întinde până la durerea omenirii. „Fiind hrăniţi cu învăţătura Evangheliei ş i încercând să trăim după ea”, a zis Părintele Serafim, „ar trebui să avem iubire şi milă pentru omenirea nefericită a zilelor noastre. Probabil oamenii n-au fost niciodată mai nefericiţi ca cei din zilele noastre, cu toate avantajele şi lucrurile exterioare pe care ni le pune la dispoziţie societatea noastră. Oamenii suferă şi mor din lipsă de Dumnezeu – iar noi îi putem ajuta dându-le pe Dumnezeu. Iubirea multora s-a răcit cu adevărat în zilele noastre – dar să nu fim reci. Atât timp cât Hristos trimite harul Său şi încălzeşte inimile noastre, noi nu trebuie să fim reci.”

Când instituţia Bisericii se prăbuşeşte (după cum spune Sf. Ignatie Brianceaninov) groaznic şi brusc, numai ortodoxia suferinţei va rămâne.

Noul martir Episcopul Damaschin a văzut aceasta în anii care au urmat imediat după revoluţia rusă, când, văzând întunericul care cuprinde ţara sa şi desigur lumea întreagă, a cerut construirea unui „oraş al lui Dumnezeu” nevăzut care nu depinde în mod necesar de direcţii oficiale. Într-un pasaj tradus de Părintele Serafim pentru Sfinţii din catacombe Rusiei, acest martir a scris: „Să punem propriile noastre cărămizi la temelia de neclintit a dreptăţii lui Hristos, a dumnezeiescului Adevăr, a mântuirii veşnice. Fără vorbă multă, fără expresii răsunătoare, creaţi mai întâi un mic nucleu de câţiva oameni care se luptă pentru Hristos, care sunt pregătiţi să pună început bun idealului evanghelic în vieţile lor. Pentru îndrumarea dătătoare de har strângeţi-vă în jurul păstorilor îmbunătăţiţi şi să ne pregătim fiecare individual şi toţi laolaltă pentru o şi mai mare slujire a lui Hristos … Câţiva oameni uniţi într-o astfel de viaţă formează deja o mică Biserică, Trupul lui Hristos, în care sălăşluieşte Duhul şi Iubirea lui Hristos… Dacă nu devenim părţi ale Trupului lui Hristos, templul Duhului Său de Viaţă Dătător, atunci acest Duh Se va îndepărta de lume şi rezultatul firesc vor fi zvârcolirile înfricoşătoare ale trupului muribund al lumii.” ( I.M. Andreev, Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 226-227.”)

Damascene Christensen – capitolul Nădejde din „Viața si lucrările Părintelui Serafim Rose”