De mai mulți ani de zile a devin deja o tradiție ca în perioada 18-25 ianuarie să se săvârșească și în România așa-zisa „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, o întrunire eminamente cu caracter eretic, ecumenist, la care participă aproape toate cultele religioase din țara noastră, inclusiv Biserica Ortodoxă Română. Pentru un creștin cu cuget ortodox acest lucru este inacceptabil deoarece prin acest tip de manifestare se încalcă Tradiția Patristică a Bisericii, nesocotindu-se dogmele și Sfintele Canoanele și se batjocorește dreapta credință, adică Ortodoxia.

Învățătura Sfintelor Canoane

Sfintele Canoane au fost rânduite în Biserică cu scopul de a îndruma corect activitatea administrativă și pastoral-misionară a acesteia, având un conținut cu caracter dogmatic, religios-moral, cultic, juridic și mixt, fiind confirmate și reconfirmate de Sinoadele ecumenice. De aici rezultă în mod automat și necesitarea respectării cu strictețe a lor sub pedeapsa caterisirii clericilor și a afurisirii în cazul mirenilor.

Deși sunt numeroase Sfintele Canoane care se referă la interzicerea rugăciunii în comun și a comuniunii creștinului ortodox cu ereticii, în cele ce urmează vom enumera doar trei dintre acestea, care sunt și cele mai importante și mai cunoscute în mediul teologic și bisericesc:

Canonul 45 Apostolic: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[1].

Canonul 46 Apostolic: „Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii[2].

Canonul 64 Apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.

Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de relațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.

Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii[3].

Ce înseamnă afurisire sau excomunicare, ne explică același canonist arhid. Ioan N. Floca în cazul Canonului 10 Apostolic, care osândește comuniunea cu cei afurisiți: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească”.

Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui[4]

Analizând cine sunt cei cu care clerul și credincioșii ortodocși intră în comuniune de rugăciune la ceste întruniri, papistași, protestanți și uneori chiar și neoprotestanți, constatăm că atât aceștia cât și învățăturile lor au fost condamnate de-a lungul veacurilor de Sinoadele Ecumenice III, IV și VII, de Sinodul I-II Constantinopol al Sfântului Fotie cel Mare din anul 867, sinoadele palamite din 1347 și 1351, precum și de o seamă de Sfinți ai Bisericii. Nesocotind această realitate canonică, participanții ortodocși la aceste întruniri, cler și credincioși, batjocoresc hotărârile Sinoadelor ecumenice, desconsiderându-le, lăsând impresia că sunt perimate și că nu mai sunt de actualitate, și prin urmare pot fi încălcate.

Pe de altă parte, prin astfel de acțiuni se creează o gravă confuzie în mintea creștinilor ortodocși, lăsând impresia că toți suntem la fel, cu mici deferențe nesemnificative, care pot fi ignorate de dragul unității și a iubirii greșit înțelese, ba chiar că ne închinăm  cu toții la același Dumnezeu.

De asemenea, din canoanele care interzic comuniunea cu ereticii se desprinde ideea că Sfinții părinți au interzis comuniunea cu ereticii pentru a da greutate hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și pentru a nu permite nimănui să ignore aceste hotărâri în ceea ce privește tăierea din trupul Bisericii a ereticilor respectivi. Atunci când un episcop sau preot ignoră faptul că ereticii au fost condamnați și continuă să se roage cu aceștia ca și cum aceia ar face parte pe mai departe din Biserică, prin aceasta se batjocorește în primul rând actul de justiție bisericească de condamnare a acelor eretici, și în subsidiar considera că acea credință a lor este acceptabilă și se poate mula pe necesitățile teologice ale Bisericii Ortodoxe. Acest lucru este extrem de important deoarece în decursul luptei noastre împotriva ecumenismului s-a desprins ideea că nu este necesară neapărat condamnarea unui eretic și scoaterea lui în afara Bisericii pentru ca el să fie considerat eretic, și s-a creat o întreagă dispută care a produs căderea în afirmații greșite a unora care consideră că episcopii și preoții care propovăduiesc erezia în această stare sau stadiu al propovăduirii ereziei trebuie tratați ca și când ar fi deja eretici condamnați, și că Sfintele lor Taine și Harul în bisericile în care slujesc aceștia nu mai există, ceea ce este profund greșit deoarece cele trei canoane analizate: 45, 46 Apostolic și 64 Apostolic, ne arată exact cât de important este actul de justiție bisericească a caterisirii ereticilor, și că în coroborare cu Canonul 4 III Ecumenic, abia după caterisire un eretic care și-a început activitatea eretică în interiorul Bisericii și a fost excomunicat din Biserică trebuie ocolit obligatoriu deoarece Biserica s-a pronunțat ca fiind eretic, și abia după pronunțarea Sinodului de către episcopii Bisericii, acela este în afara trupului Bisericii și este nefrecventabil.

Dacă până la judecata sinodală preotul are dreptul și datoria morală prin canonul 15 I-II, 31 Apostolic și 3 III Ecumenic, dar nu și obligația juridică de a se detașa de gândirea eretică a episcopului său, putând opta și pentru situația de a nu întrerupe pomenirea din cauza neînțelegerii situației, din frică, din lașitate chiar sau a altor slăbiciuni omenești, fără a cădea sub vreo judecată bisericească, cu condiția să-și păstreze cugetul ortodox și să nu adere la erezie sub nicio formă, însă, după pronunțarea judecății Bisericii la nivel sinodal asupra unui episcop sau preot eretic și scoaterea sa în afara Bisericii ca urmare a refuzului constant de a se pocăi și de a renunța la învățăturile eretice și faptul că se ajunge la tăierea lui din trupul eclezial este dovada căderii lui totale din starea de har. Este dovada statornicirii voinței sale în rău, asemănătoare cu cea a demonilor.

Acesta este rolul și importanța actului de caterisire a ereticilor de către Biserică și aceasta transpare  din aceste Canoane. În primul și în primul rând aceste canoane sunt o piatră de temelie a manierei în care trebuie să ne comportăm cu ereticii necondamnați încă, precum și față de ereticii condamnați de către Biserică. Dacă pe cei necondamnați încă nu putem să-i considerăm ca fiind lipsiți de Har și de Sfintele Taine, pentru că încă sunt în Biserică, având posibilitatea să se pocăiască, să renunțe la erezia lor, pe cei condamnați și caterisiți și excluși din Biserică trebuie să-i considerăm ca lipsiți de Taine pentru că altminteri batjocorim dreptul Bisericii de a se apăra prin această justiție bisericească.

Răstălmăcirea Sfintei Scripturi

Participanții și susținătorii unor astfel de manifestări își argumentează demersul lor pe un text din Evanghelia de la Ioan, în care, chipurile, Mântuitorul Hristos ar cere de la Tatăl ca să fie împreună în unitate cei drept credincioși cu cei rău credincioși: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”[5], pe care însă îl răstălmăcesc într-un mod grotesc, asemeni sectarilor neoprotestanți.

Marii Sfinți ai Bisericii care au tâlcuit Sfânta Scriptură nu au dat un astfel de înțeles cuvintelor Domnului din Grădina Ghețimani, deși existau și pe vremea lor eretici, dar ei nu se rugau cu aceștia, ci îi chemau la pocăință și îi anatemizau când refuzau îndreptarea.

Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că adevărata  unitate a creștinilor cu Dumnezeu și întreolaltă se poate realiza doar prin împărtășirea cu trupul euharistic al Domnului: „Iar ca să ne adunăm și noi împreună și să fim cuprinși în unitatea cu Dumnezeu și între noi, deși, prin deosebirea proprie fiecăruia, avem o identitate proprie a sufletului și a trupului, Unul-Născut, prin înțelepciunea Sa și sfatul Tatălui, a găsit o cale prin care să se descopere. Căci, binecuvântând într-un unic trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin împărtășirea tainică îi face co-trupești cu Sine și între ei”[6].

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că în unitate rămân cei care au crezut în Dumnezeu prin predica Apostolilor, „chiar dacă unii s-au rupt de ei” din cauza „ușurătății”. Aceasta însemnează limpede că cei ce au părăsit Adevărul de credință nu mai sunt în unitate cu Dumnezeu și nici cu cei care au rămas fideli acestui Adevăr. Aceștia fiind ereticii din toate timpurile: „Și ce înseamnă «în Noi»? «În credința în Noi»?. Fiindcă nimic nu-i smintește pe toți așa de mult precum dezbinarea, acest lucru îi pregătește, anume să fie una. «Dar ce? A reușit aceasta?», zice. A reușit chiar foarte mult. Căci toți care au crezut prin apostoli una sunt, chiar dacă unii s-au rupt de ei. De bună seamă, nici acest lucru nu I-a fost necunoscut Lui, ci și pe acesta l-a prevestit și a arătat că se datorează ușurătății oamenilor”[7].

Sfântul Teofilact al Bulgariei urmează liniei teologice a Sfântului Ioan Gură de Aur, accentuând necesitatea unității în credință, căci unii se vor dezbina și, prin urmare vor pierde această unitate: „«Ca toți să fie una», adică pace și unire să aibă, și «întru Noi», adică întru credința cea întru Noi, nedespărțirea [unitatea] să păzească. Căci nimic nu-i smintește așa pe ucenici, precum despărțirea și neunirea dascălilor. Căci, cum vor crede vreunii celor ce nu cugetă una?. Pentru aceasta zice: «Ca și aceștia una să fie» întru credința cea «întru Noi, precum Tu, Părinte, Întru Mine, și Eu întru Tine»”[8].

Avertizările Sfinților Părinții

Sfinții Părinți au avertizat că vor veni vremuri în care ereticii vor pune mâna pe bisericile ortodoxe și vor săvârși în ele lucrările lor necurate și înșelătoare.

O astfel de relatare găsim în „Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie” scrisă de ucenicul acestuia, Sfântul Atanasie cel Mare. Sfântul Antonie a avut următoarea vedenie, pe care cu multă întristare și durere sufletească a relatat-o apropiaților săi. „Odată, șezând și lucrând, fu răpit într-o vedenie (într-un extaz), și gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de față gemând și tremurând.  Și îndoindu-și genunchii s-a rugat mult timp așa. Și ridicându-se bătrânul plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinși și ei de cutremur și temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Și au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: «O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie». Iar aceia rugându-l iarăși, zicea lăcrimând: «Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea animalelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntru cu copitele în așa fel, că păreau niște animale care săreau în neorânduială. Ați auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: Altarul Meu se va întina». Acestea le-a văzut bătrânul. Și după doi ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor și răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit și pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Și fiind aceea de față, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toți am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele pe care le fac arienii ca niște animale[9]. După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: «Nu vă pierdeți curajul, fiilor! Căci precum s-a mâniat Domnul, așa va și vindeca. Și Biserica va primi iarăși curând podoaba ei și va lumina ca de obicei. Și veți vedea pe cei alungați aduși iarăși la locurile lor și necredința retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credință propovăduindu-se cu curaj și cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniți cu arienii. Căci aceasta nu este învățătura apostolilor, ci a demonilor și a tatălui lor, diavolul. Și e mai degrabă neroditoare și nerațională și rodul unei cugetări strâmbe, cum neraționali sunt catârii»”[10].

Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Dumnezeu îngăduie prigonirea adevăratei credințe de către erezii tocmai pentru a se arăta slăbiciunea ereziilor, precum și faptul că deși credința adevărată este prigonită, aceasta sporește și se întărește. „Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credință, pe când ereziile, înșelăciunile și idolatria să aibă parte de liniște. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, iar pe de altă parte, să se vădească faptul că, deși prigonită, credința adevărată sporește și se întărește”[11].

În vremurile de azi rugăciunea comună a ortodocșilor cu ereticii este girată chiar de către patriarhi, mitropoliți sau episcopi, ca o dovadă clară a implicării acestora în mișcarea paneretică a ecumenismului.

Printre proorociile Cuviosului Serafim de Sarov s-a păstrat o prezicere tăinuită până acum (ca să nu fie ispită) despre căderea cinului arhieresc, despre sărăcirea râvnei lui pentru slava lui Dumnezeu[12].

De vreme ce căderea ierarhiei de la îndatorirea de a apăra și mărturisi drepta credință a fost prorocită, ar putea părea că arhiereii și preoții ecumeniști nu au avut altă alternativă decât aceea de a înainta pe drumul acesta al pierzării. Pentru a demonstra că nu este așa vom face o analogie cu căderea dinte Apostoli a lui Iuda, fiul pierzării, despre care Sfântul Chiril al Alexandriei scrie că a fost dus la pieire „de voia sa, mai bine zis de ticăloșia și lipsa lui de credință…Netrebnicul e osândit din pricina voii sale, și nu dintr-o necesitate impusă de cineva…Nu fiindcă a spus Scriptura s-a pierdut vânzătorul și a recurs la o astfel de răutate, încât să pună mai presus puținii arginți decât cinstitul Sânge al lui Hristos, ci, deoarece, avea să se piardă singur, vânzând din perversitatea lui pe Domnul, a vorbit despre aceasta mai înainte Scriptura, care nu putea minți[13], deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, Care toate le știe și poartă în cugetarea Sa modul și viața fiecăruia și purtarea de la început până la sfârșit.”[14]. Dumnezeu, prin preștiință, a prevăzut căderea lui Iuda, dar nu l-a silit să facă cele prevăzute de El, ci i-a lăsat dreptul de a-și folosi libertatea așa cum voiește. „Deci, preștiind toate  și privind la cele viitoare ca și cum ar fi prezente, pe lângă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvântul Dumnezeiesc a prevestit de mai înainte și că se va pierde cel pus între ucenici. În orice caz, preștiința nu a fost o voință și o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut în ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, și a uneltirii împotriva Mântuitorului, ci a fost mai degrabă un îndemn de abținere de la ea. Pentru cel ce știa, dacă voia, era mai degrabă un îndemn de abținere de la ea”[15].

În aceeași situație se află și ierarhii noștri care, dacă ar voi nu ar binecuvânta și nici nu ar participa la rugăciuni în comun cu ereticii, precum și la nici un fel de manifestare ecumenistă, în afară de dialogurile teologice în cadrul cărora să prezinte Tradiția Bisericii exprimată de învățăturile Sfinților Părinți.

Ortodocșii nu se pot uni cu ereticii

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Ortodoxia este terapie de vindecare a minții omului pe care a întunecat-o păcatul. Această vindecare se realizează prin curățire (despătimire sau purificarea de patimi), luminare și îndumnezeire prin lucrarea Harului Duhului Sfânt. Tocmai de aceea Sfânta Biserică afirmă în rugăciunile ei că Hristos este „doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”. Așadar, „Ortodoxia este o disciplină terapeutică care vindecă personalitatea umană”[16].

Dumnezeu este iubire, și vrea sa-i mântuiască, să-i vindece pe toți, dar nu poate pentru că nu toți vor să fie vindecați. Astfel Dumnezeu nu abuzează de voința și libertatea omului, vindecându-i în final doar pe aceea care vor să se vindece și Îi cer vindecarea. Așa cum nimeni nu merge la doctor să se trateze cu forța atunci când suferă de vreo boală trupească, tot astfel „trebuie ca fiecare, singur, fără nicio constrângere, fără presiuni, în mod liber, să vină la Biserică, la oamenii cuveniți, care au luminare și experiență și dețin metoda terapeutică a Tradiției ortodoxe, și să facă ascultare față de aceștia, ca să își găsească vindecarea”[17].

Părinții Bisericii accentuează faptul că nimeni nu poate ajunge la curățire și luminare în afara dogmelor creștine statornicite de Sinoadele ecumenice. Fără conștiință dogmatică dreaptă și fără făptuire ortodoxă, fără o viață liturgică ortodoxă, nimeni nu ajunge la curățire și la luminare. Dogmele și viața liturgică nu sunt mijloacele prin care se poate ajunge la curățire și luminare, „sunt condițiile obligatorii, temeiurile necesare care conduc la curățire și luminare”[18].

Se poate constata acum cu multă ușurință că există o mare diferență sau deosebire între Ortodoxie și erezii. Aceasta constă în faptul că ereziile nu se ocupă de vindecarea minții omului pentru că nu îndeplinesc condițiile care să-i califice pentru această lucrare, Harul lui Dumnezeu nu este lucrător acolo unde nu există o conștiință dogmatică dreaptă. În schimb, în Ortodoxie este vindecată mintea omului, este vindecată personalitatea umană, dovadă fiind sfinții.

„Socotesc că putem înțelege diferența esențială dacă vom lua ca exemplu știința medicinei. Îi avem pe medici care aparțin Colegiului Medical. Dacă un doctor nu este membru al Colegiului Medical, nu poate practica meseria de medic. Pentru ca cineva să fie medic în mod legal, trebuie nu doar să fie absolvent al unei facultăți de medicină recunoscute, ci și membru al Colegiului Medical. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru avocați. În aceste științe există o testare continuă: pentru că dacă cineva se va abate de la exercitarea corectă a meseriei sale, atunci va fi condamnat de organul abilitat al Colegiului de profesie de care aparține și este exclus din Corpul de profesie.

La fel se întâmplă și în Biserică. Procesul corespunzător din Corpul Bisericii, adică excluderea sau îndepărtarea unui membru al său se numește excomunicare. Ereticii sunt excomunicați de către Biserică. Așa cum în spațiul medical nu este posibil să i se permită unui escroc (unui pseudo-doctor) să vindece, la fel și în Biserică nu este posibil să i se permită unui eretic să vindece sufletele oamenilor. Pentru că, fiind eretic, nu știe, nu poate să vindece.

Astfel că, așa cum nu este posibil să se realizeze vreodată unirea dintre un oarecare Colegiu al medicilor șarlatani cu Colegiul Medicilor, așa nu este posibilă realizarea unirii dintre ortodocși și eretici. Un doctor adevărat nu este cel care pur și simplu citește multe cărți medicale, ci acela care, pe de o parte, a absolvit o facultate de medicină a unei Universități și totodată este ucenic pentru un interval de timp îndelungat al unui profesor experimentat care s-a arătat capabil să-i vindece pe cei bolnavi”[19].

Tocmai din aceste motive nu există nici un fel de compatibilitate între Ortodoxie și erezii, și prin urmare creștinii ortodocșii nu se pot unii niciodată cu ereticii atâta vreme cât aceștia din urmă nu se pocăiesc cu adevărat și nu acceptă adevărul de credință ortodox.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întâmplă că mulți dintre cei care au trăit în întuneric, dar care au conștientizat lucrul acesta și au căutat cu stăruință Adevărul, s-au convertit la Ortodoxie, fiind catehizați, botezați, miruiți și împărtășiți cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Un astfel de exemplu grăitor este cel al Schiarhimandritului Ioachim Parr, care a venit la dreapta credință de la erezia papismului și care, după ani de trăire autentică a vieții creștine ortodoxe, dă mărturie despre unica și adevărata credință mântuitoare, Ortodoxia accentuând că aceasta este singura cale adevărată, plinătatea adevărului și însăși viața. Tocmai din aceste considerente, acest Adevăr revelat ar trebui să-l facem cunoscut și celorlalți, valorizând prin aceasta misionarismul Bisericii Ortodoxe, precum și  atenționarea că cei care abdică de la această misiune vor fi pedepsiți de Hristos, Care a poruncit ca adevărul evanghelic să fie propovăduit la toată făptura: „Ortodoxia nu este religie. Nu este deloc religie. Ea include o mulțime de structuri care la exterior se aseamănă cu religia, așa cum o vede pe aceasta lumea. Dar definiția pe care ne-o dă societatea se deosebește în mod radical de felul în care ne definim noi înșine. Ortodoxia este singura cale adevărată. Ea este viața însăși. Este plinătatea adevărului. Dacă Ortodoxia este singura cale adevărată (și chiar așa este), dacă este plinătatea adevărului (și chiar așa este) și viața, nimic altceva nu ne mai trebuiește…

A fi ortodox înseamnă a mărturisi în fața tuturor Adevărul, a-i conduce pe toți spre el. Iar dacă nu o facem, suntem niște hoți care fură ceea ce nu le aparține. Adevărul i-a fost dăruit omenirii întregi și nu avem dreptul să spunem că este doar al nostru. Este al nostru dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu. Iar El a spus: [..] mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[20]. Așa trebuie, dar noi nu o facem.

Cât de greu va fi în ziua Înfricoșătoarei Judecăți! Ce-I vom răspunde lui Hristos? El va spune: «V-am dat totul. V-am arătat calea. V-am dat viața și plinătatea Adevărului. Voi însă ați irosit totul, ați folosit totul în scopuri personale, în loc să le dați și celorlalți. Duceți-vă de la Mine! Nu vă cunosc!»

Dacă spunem «Doamne, Doamne!», încă nu înseamnă că am dobândit împărăția lui Dumnezeu[21]. Ea le aparține celor care împlinesc poruncile Lui. Așa că suntem în mare pericol”[22].

Concluzii

Participarea ierarhilor, preoților și credincioșilor ortodocși la așa-zisa „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor” se face prin încălcarea legilor bisericești, iar acest fapt atrage după sine batjocorirea lui Dumnezeu, a dreptei credințe, precum și o vătămare sufletească a participanților cu consecințe dezastruoase pentru sufletele lor, din care pricini ar trebui să înceteze imediat.

Deși Sfinții Părinți au avertizat că ierarhia bisericească va face compromisuri în materie de credință, actualii ierarhi ar putea împiedica acest lucru prin folosirea cu discernământ a liberului arbitru, canalizându-și toată energia pentru a mărturisi dreapta credință și a o apăra în fața atacurilor ereticilor, cu care nicidecum nu ar trebui să se roage împreună, ci, asemeni Sfinților Apostoli, să facă misiune printre ei și să-i convertească la Ortodoxie.

Ortodoxia, prin slujitorii ei sacramentali vindecă sufletul omului din boala păcatului, pe când eretici sunt falși medici, impostori, care nu pot ajuta cu nimic la salvarea vreunui suflet deoarece le lipsește Harul Duhului Sfânt, Care este prezent doar acolo unde învățătura de credință este dreaptă și unde există preoție sacramentală validă sau lucrătoare, adică succesiune apostolică.

Autor: Preot Cosmin Tripon

[1] Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, pp. 32-33.

[2] Idem, p.33.

[3] Idem, p. 40.

[4] Idem, p.10.

[5] Ioan 17, 21.

[6] Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de preotul profesor Dumitru Stăniloae,  în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 41, Editura IBMBOR, București, 2000, p. 1059.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, Serie nouă, Vol. II, Editura Basilica, București, 2019, p.378.

[8] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul  Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, în col. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Vol. IV,  Editura Sofia, București, p. 404.

[9] Părintele Dumitru Stăniloae precizează în nota 62 următoarele: „Se știe că aceasta s-a întâmplat după moartea Sfântului Antonie, când a scris Sfântul Atanasie Viața lui”, p. 349.

[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie,traducere din limba greacă veche, studiu introductiv și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,  București, 2010, pp. 348-349.

[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, în vol. Problemele Vieții, Editura Egumenița, p. 358, apud Despre credința ortodoxă și despre erezii, Florilegiu patristic, selecția textelor, introducere și note de Diac. dr. Liviu Petcu, Editura Basilica, București, 2010, p. 51.

[12] ^***1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească, editura Egumenița, p. 63.

[13] Părintele Dumitru Stăniloae notează că „Dumnezeu doar a prevestit în Scriptură, prin preștiință, ce va face Iuda, dar nu l-a predestinat la aceasta, p. 1037.

[14] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit, pp. 1036-1037.

[15] Idem, p. 1037.

[16] Protopresbyter prof. univ. dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, Traducere din limba neogreacă și studiu introductiv pr. dr. Gabriel Mândrilă, Editura Metafraze, București, p. 53.

[17] Idem, p. 54.

[18] Idem, p. 59.

[19] Idem, p. 205-206.

[20] Matei 28, 19.

[21] Vezi Matei 17, 21.

[22] Schiarhimandritul Ioachim Parr, Când cei doi devin una, Traducere din limba rusă Diana Guțu, Editura, Egumenița, 2016, pp. 133-134