– IISUS HRISTOS FIUL OMULUI –

În multe locuri din Sf. Evanghelie Mântuitorul Iisus Hristos este numit “Fiul Omului”, în altele “Fiul lui Dumnezeu”.

– Cine este acesta. Fiul Omului? (In. 12, 34).

Spune Sf. Evanghelie: Fiul Omului este Fiul Tatălui şi Fiul Fecioarei; e omul cel fără de păcat (In. 8, 46; I Petru 2, 22; I In. 3, 5), prietenul vameşilor şi al păcătoşilor (Lc. 7, 34), care a venit în lume să mântuiască pe cei pierduţi (Mt. 18, 11), să ne arate nemărginita iubire a lui Dumnezeu (In. 3, 16), să ne descopere Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel să ne deschidă uşa raiului pierdut.

Aşa după cum numirea: Fiul lui Dumnezeu se referă la fiinţa şi firea dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos, tot aşa numirea: Fiul Omului priveşte înfăţişarea Lui ca om. El a fost Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit. Ca Dumnezeu s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi este una cu El; ca om S-a întrupat din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu.

…”Şi să nu ne înşelăm cumva, fraţilor, ca să mergem după basmele şi minciunile ereticilor, precum bârfesc ei şi nu cred că Dumnezeu s-a pogorât pe pământ şi a fost şi Dumnezeu şi om; ci zic că nu s-a arătat cu adevărat, ci cu nălucire. Iar noi să credem cu tot sufletul şi să mărturisim, că nu cu vreo părere cumva, ci cu toată adeverirea S-a arătat în lume şi, pentru mila Sa cea multă, S-a pogorât pe pământ; şi S-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Curata Fecioară Maria, şi a fost om deplin şi Dumnezeu deplin; om a fost, ca pe om să izbăvească din întuneric, iar Dumnezeu a fost, ca şi pe Adam să-l facă Dumnezeu şi să-l spăşească. Cum şi lucrurile Lui îl arată şi-L mărturisesc, şi puterile Lui cele dumnezeieşti cu socoteală învaţă că este Dumnezeu adevărat, iar patimile Lui îl spun şi-L vădesc că este om deplin. Iar, de va gândi cineva şi se va socoti în slăbiciunea cugetului său într-alt chip, acela greu va să fie întrebat şi ispitit în ziua cea groaznică şi înfricoşată a judecăţii.

“Dar, dacă nu fu cu trup, Maria Fecioara ce purtă în pântecele ei, şi pe cine vesti Gavriil Arhanghelul? Dacă nu fu om în iesle, cine zăcu şi fu înfăşat în scutece? Şi, dacă nu fu Dumnezeu, păstorii cui se închinară? Dacă nu fu om, Iosif pe cine obrezui (ocroti)? Şi. dacă nu fu Dumnezeu, pentru a cui cinste mergea steaua cerului către Dânsul? Dacă nu fu om, Maria pe cine aplecă? Şi, de nu fu Dumnezeu, vrăjitorii ci aduseră daruri? Dacă nu fu om, Simion pe cine ţinu în braţe? Şi, dacă nu fu Dumnezeu, cui zise: “Acum, Stăpâne, să mă slobozeşti cu pace?” Dacă nu fu om, Iosif pe cine luă şi fugi în Eghipet? Şi, dacă nu fu Dumnezeu, prin cine se umplu cuvântul carele fu zis: “Din Eghipet chemai pe Fiul meu?” Dacă nu fu om, Ioan pe cine boteză? Şi, de nu fu Dumnezeu, cui zise Tatăl din cer: “Acesta este Fiul meu iubit, întru care bine am voit?” Dacă nu fu om, cine se posti în pustie şi apoi flămânzi? Şi, de nu fu Dumnezeu, îngerii din cer cui se pogorau şi-i slujeau? Dacă nu fu om, cine fu chemat la nuntă în Cana Galileii? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine facu apa vin? Dacă nu fu om, cine luă pâine în mână? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine sătură, în pustie, din cinci pâini şi doi peşti, cinci mii de oameni, fără de muieri şi fără de copii? Dacă nu fu om, în corabie cine dormi? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine opri valurile Mării şi vântul? Dacă nu fu om, Simon fariseul cu cine mânca? Şi, dacă nu fu Dumnezeu, cine ierta păcatele celor păcătoşi? Dacă nu fu om, cine şezu la puţ de se odihni, fiind ostenit de cale? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine dete Samarinencei apă vie şi o vădi că a avut cinci bărbaţi? Dacă nu fu om, cine îmbrăca haine omeneşti? Şi, de nu era Dumnezeu, cine făcea puteri şi minuni? Dacă nu fu om, cine scuipi pe pământ şi facu tină? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine făcu cu ochi pe cel ce se născuse orb? Dacă nu fu om, cine lăcrăma la mormântul lui Lazăr? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine învie pe cel de a patra zi numai cu porunca? Dacă nu fu om, cine şezu pe asin? Şi, de nu fu Dumnezeu, la a cui întâmpinare ieşiră noroadele cu slavă? Dacă nu fu om, Ovreii pe cine prinseră? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine porunci pământului şi dete pe aceia pe toţi cu feţele în jos? Dacă nu fu om, cine fu lovit cu palme peste obraz? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine vindecă urechea lui Malho, slugii Arhiereului, care o tăiase Petru? Dacă nu fu trup, cine rabdă scuipire peste obraz? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine sufla peste feţele Apostolilor Duhul Sfânt? Dacă nu fu om, cine stătu la judecată înaintea lui Pilat? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine înfricoşă şi spăimântă noaptea în vis pe muierea lui Pilat? Dacă nu fu om, pe cine dezbracă dorobanţii Ierusalimului de haine şi le împărţiră loruşi? Şi, de nu era Dumnezeu, cine întuneca soarele când era el pe cruce? Dacă nu era om, pe cruce cine stătu răstignit? Şi, de nu era Dumnezeu, cine cutremură pământul din temelia lui? Dacă nu fu om, ale cui palme şi talpe le pătrunseră cu piroane de fier? Şi, de nu fu Dumnezeu, cum se despică zăveasa bisericii în două, şi se sparseră pietrele, şi se deschiseră mormânturile? Dacă nu fu om, cine strigă şi zise: “Ili, Ili, lama savahtani”, ce se zice: “Dumnezeule, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat?” Şi, de nu fu Dumnezeu, cine zise: Tată, iartă!”? De nu fu om, cine se spânzură pe cruce cu tâlharii? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine zise tâlharului: “Astăzi cu mine vei fi în Rai?” Dacă nu fu om, cui deteră oţet şi fiere să bea? Şi, de nu fu Dumnezeu, al cui glas auzi Iadul şi se cutremură? Dacă nu fu om, ale cui coaste se pătrunseră cu suliţa şi ieşi sânge şi apă? Şi, de nu fu Dumnezeu, cine sparse porţile Iadului şi rupse încuietorile şi lanţurile lui, şi cu a cui poruncă ieşiră morţii din mormânturi? Dacă nu fu om, Apostolii pe cine văzură când erau încuiaţi în casa cea mai de sus? Şi, de nu fu Dumnezeu, cum intră, fiind uşile încuiate? Dacă nu fu om, Toma ale cui rane de cuie şi de suliţă pipăi? Şi, de nu fu Dumnezeu, cui zise: “Domnul meu şi Dumnezeu meu?” Dacă nu fu om, la Marea Tiveriadei cine mâncă? Şi, de nu fu Dumnezeu, cu a cui poruncă se umplu năvodul de peşte? Dacă nu era om, pe cine văzură îngerii suindu-se la cer? Şi, de nu fu Dumnezeu, cerurile cui se deschiseră, şi puterile cereşti cui se închinară cu frică, şi Tatăl cui zise: “Şezi de-a dreapta mea”, – cum zice David: “Zise Domnul Domnului meu: “Şezi de-a dreapta mea”… (învăţăturile lui Neagoe Basarab).

Ca om, Domnul nostru Iisus Hristos este icoana, pilda, modelul de urmat pentru toţi oamenii.

Pilat, arătându-L poporului jidovesc, a zis: Iată Omul (In. 19, 5). Fără să-şi dea seama, el a mărturisit un mare adevăr, Iisus e omul, omul cel adevărat, omul ieşit din mâna lui Dumnezeu, Adam cel nou; omul nevinovat, omul lui Dumnezeu, aşa cum îl vrea Dumnezeu; omul bun şi sfânt, blând ca un miel şi nevinovat ca un copil. Iisus Mântuitorul a fost omul tuturor virtuţilor; omul fără păcat şi plin de har; omul crucii şi al durerii; mai ales al crucii şi al durerii (Isaia 53).

Prin viaţa Sa de om, Mântuitorul Hristos ne-a descoperit înţelesul suferinţei şi rostul durerii în lume. Suferinţa nu se tăgăduieşte, ci se recunoaşte; durerea nu se neagă, ci se rabdă; ea este marele nostru dascăl şi preot, care ne învaţă evanghelia puterii şi a înţelepciunii lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18-31).

Toţi oamenii fug de durere. Fiul Omului ne-a învăţat s-o răbdăm şi să o suferim, cum a răbdat El nedreptăţile oamenilor şi cum a suferit El povara crucii şi chinurile rănilor. De durere, ca şi de moarte, nu ne putem ascunde. Oriunde fugim şi ne ascundem, ea ne află şi ne ajunge.

Cel mai bun leac împotriva durerii este răbdarea. Răbdarea stinge durerea şi mistuie focul suferinţei. De aceea Sf. Pavel ne îndeamnă să ne şi lăudăm în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează (Rom. 5, 3-5).

Dar cum să ne lăudăm în necazuri, când toată lumea fuge de durere?

Sunt oameni care, din pricină că nu înţeleg învăţătura creştină despre suferinţă, nu pot împăca credinţa în bunătatea lui Dumnezeu, cu răul din lume.

Răul însă, sub toate formele lui, este cel mai mare şi cel mai bun dascăl. Binele şi fericirea nu învaţă pe nimeni. Durerea ne învaţă lucruri mari:

Durerea ne întoarce la pocăinţă, mistuie răul şi face pe om mai bun. În zadar strigi oamenilor când le merge bine: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 1-5) – nu se convertesc, până ce” nu vine bătaia lui Dumnezeu.

Durerea înfrânge trufia şi lenevia.

Durerea înalţă pe oameni şi le face nume bun. Nimeni nu ajunge om mare, fără să treacă prin şcoala durerii. Progresul e fiul durerii.

Durerea povăţuieşte spre sfinţenie. Oamenii durerii sunt oamenii virtuţii şi ai Bisericii.

Durerea ne învaţă să nu ne înnebunim după lucruri trecătoare, căci azi poţi fi bogat, mâine sărac; azi domn mare, mâine nimic.

Durerea ne face răbdători şi tari. Copiii care cresc luptând cu greutăţi, înlătură cu mai multă bărbăţie greutăţile vieţii.

Durerea ne învaţă iubirea lui Dumnezeu, ne duce la biserică, ne face să îngenunchem şi să ne rugăm. Ea dezleagă şi mântuie, de aceea se spune că e a opta taină.

Durerea ne învaţă iubirea de frate. In durere oamenii sunt miloşi şi cei mari, şi cei mici.

Durerea ne descoperă şi întăreşte credinţa în viaţa viitoare şi în învierea morţilor; ne face să ne aducem aminte de veşnicie.

Dumnezeu nu părăseşte pe oameni în durere, căci El e pretutindeni. Durerea ne arată cât suntem noi de slabi şi depărtaţi de

Dumnezeu prin păcatele noastre.

Durerea e o mare înţelepciune. Să mulţumim Lui Dumnezeu că ne-a dat prilejul să ne lăudăm în necazuri şi să ne pocăim.

Iată, câtă credinţă şi ce fel de virtuţi ne învaţă durerea prin Domnul nostru Iisus Hristos, Omul durerii.

Nu este leac mai bun în durere şi mângâiere mai mare în suferinţă, decât iubirea şi crucea Mântuitorului. Orice om, în orice chinuri trupeşti şi sufleteşti s-ar afla, când cugetă la viaţa şi crucea Domnului, simte o mare alinare şi o binefăcătoare consolare. Fiecare gândeşte atunci în sine: dacă Iisus Mântuitorul nostru a pătimit şi a fost răstignit, atunci cu atât mai mult noi păcătoşii se cade să pătimim şi numai după multe necazuri să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22).

Pe lângă Mântuitorul Hristos, toţi sfinţii prooroci, apostoli, martiri şi mărturisitori, sunt pentru noi pilde mângâietoare şi întăritoare în suferinţă şi îndelungă răbdare (Iac. 5, 10).

Suferinţa e leac amar dar bun pentru sănătatea noastră morală. Precum aurul se curăţă şi se probează în foc, tot aşa virtutea se arată în jertfă şi suferinţă. Şi precum operele de artă se zămislesc în chinuri sufleteşti şi se cioplesc prin lovituri de ciocane, – tot aşa şi sufletul se curăţă şi se sfinţeşte prin dalta durerii.

Totdeauna după suferinţă urmează pacea şi bucuria, ca seninul soarelui după furtună, după cum şi Mântuitorul spune: “Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Vă veţi întrista, dar înstristarea voastră în bucurie se va întoarce” (In. 16, 20). Suferinţa e răstignirea şi furtuna; soarele şi seninul după furtună e liniştea şi pacea sufletească; e bucuria şi mângâierea învierii.

Duminica Crucii şi învăţătura despre Fiul Omului ne luminează mintea ca să înţelegem creştineşte taina suferinţei şi evanghelia durerii.

Doamne, treacă suferinţa şi paharul durerii de la noi, însă nu voia noastră, ci voia Ta să fie.

(extrase din: Duhul Adevarului – Par. Ilarion V. Felea, Ed. Arhiepiscopiei Alba Iulia)