Un oarecare pustnic a văzut un demon îmboldind pe un altul, ca să meargă să deştepte un monah ce dormea.

Şi a auzit un astfel de răspuns: „Nu pot să fac una ca asta, căci l-am deşteptat, şi trezindu-se din somn a început să-şi aprindă asupra mea rugăciunea şi cântarea de psalmi”…

Când Avva Ioan s-a întors de la seceriş, a mers mai întâi la bătrâni pentru rugăciune şi zidire şi apoi s-a îndeletnicit cu psalmodiile, iar după aceea a petrecut încă în rugăciune. O asemenea trecere din treaptă în treaptă întru îndeletnicirea lui a aflat-o de nevoie pentru aducerea minţii în starea care s-a aflat mai înainte de a ieşi din chilie…

Ne-a povestit nouă un oarecare ucenic despre părintele său: „Intr-o zi, am început să săvârşim pravila. Eu citeam pravila şi, din nebăgare de seamă, am sărit peste o slovă fără să vreau. Când am încheiat slujba, stareţul mi-a spus: «Săvârşind eu slujirea mea, îmi închipui că în faţa mea arde un foc. Pentru aceea mintea mea nu poate să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Unde a fost mintea ta când ai citit psalmii şi ai trecut peste o slovă? Oare tu nu ştii că rugându-te stai înaintea lui Dumnezeu şi grăieşti cu El?»”

Odată, preacuviosul Onufrie, pregătindu-se către nevoinţa cea mucenicească, s-a învrednicit de dumnezeiască vedenie. A simţit în inima lui lucrarea căldurii duhului şi a proslăvit pe Dumnezeu. Insă, în noaptea următoare, căldura l-a părăsit şi a fost cuprins de frică şi de cutremur. Atunci i-a spus stareţului său Grigorie: „Părinte, în inima mea focul cel dumnezeiesc s-a stins! Pentru ce eu, ticălosul, m-am lipsit de această mângâiere?” Şi i-a răspuns lui stareţul: „Te-ai mândrit, şi pentru aceasta a plecat de la tine harul lui Dumnezeu.” „Vai mie, ticălosul, a spus Onufrie, cum de m-am lipsit de acest dar de preţ! Ce vor spune acum sfinţii părinţi şi fraţi din Athos? In loc ca ei să se bucure de mântuirea mea, vor auzi de a doua mea lepădare de Hristos!” Şi a căzut la picioarele stareţului şi a plâns îndelung cu amar şi nemângâiat. Şi într-atâta s-a rugat, până ce a simţit din nou în inima sa obişnuita căldură. Şi atunci cu smerenie i-a spus bătrânului său: „Părinte, binecuvântat să fie Dumnezeu, acum din nou sunt bine!”

***

Duhovnicescul şi îmbunătăţitul stareţ Teodul a dorit într-o zi să-l vadă pe preacuviosul Nifon pentru folos duhovnicesc. Pe cale şi-a lovit piciorul de o piatră, curgându-i mulţime de sânge. De durere, a ajuns la neputinţă şi-şi aştepta moartea. In cele din urmă, strigând el cu glas înaintea Domnului, a spus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, dacă preacuviosul Nifon are cu adevărat îndrăzneală şi har înaintea Ta, izbă- veşte-mă pe mine pentru rugăciunile lui de moartea ce-mi stă înainte şi de suferinţă!” Şi abia ce a rostit aceste cuvinte, că îndată curgerea de sânge a încetat, durerea i-a trecut desăvârşit, iar stareţul, slăvindu-L pe Dumnezeu şi pe plăcutul Lui, s-a înzdrăvenit.

Odată, Sfântul Sava, arhiepiscopul Serbiei, a copt pâine, a încărcat-o pe catâr şi a mers pe timp de noapte pe cale pentru a ajunge la timp la masa sihastrilor şi a le sătura trupurile lor cu pâine caldă, ca de la ei să primească rugăciuni fierbinţi. Pe drum însă au năvălit asupra lui tâlharii şi, luând totul de la el, l-au întrebat cine era şi de la ce mănăstire. Sfântul Sava a răspuns că el ducea pâinea pustnicilor care posteau pentru Hristos. Spunând aceasta, sfântul, cu deplină credinţă, a înălţat din străfundul inimii caldă rugă către Domnul, şi pentru rugăciunile pustnicilor cărora le ducea pâinea a primit slobozenie. Tâlharii s-au umilit cu inima, căci Domnul S-a atins de inimile lor şi l-au lăsat pe Sfântul Sava cu toate ale lui. Râvnitorul monah a izbutit la vreme să ducă pâinea sihastrilor şi le-a povestit lor cum a fost izbăvit din mâinile vrăjmaşilor.

Părinţii unui tânăr căzut în prizonierat nu mai aşteptau ca el să se întoarcă şi, de deznădejde, au început să se roage pentru el cu osârdie ca pentru cineva trecut la cele veşnice. Ei cu osebire se rugau de trei ori pe an: de Paşti, de Rusalii şi de Naşterea Domnului. Trecând patru ani, fiul lor s-a întors acasă. Părinţii, plini de bucurie, i-au spus lui: „Noi am socotit că tu ai murit de acum. Şi de trei ori pe an cu osebită osârdie ne rugam pentru tine.” „In care zile anume vă rugaţi?”, a întrebat fiul. „De Paşti, de Rusalii şi de Naşterea lui Hristos”, i-au răspuns părinţii. „Vă voi spune dar, a răspuns fiul, că anume în aceste trei zile ale anului venea la mine cineva în haine albe, strălucitoare precum soarele, îmi desfăcea legăturile şi mă scotea afară din temniţă. Şi astfel eram liber întreaga zi fără să vadă cineva, de dimineaţa până a doua zi, când iarăşi mă trezeam în legături şi în temniţă.”

Sfântul Mucenic Mirax era născut în Egipt din părinţi creştini, care l-au educat pe el în credinţă şi în evlavie. Insă vrăjmaşul neamului omenesc i-a adus tulburare, tânăr fiind. Astfel, a venit el într-o zi înaintea prinţului agarean Amira şi de faţă cu toată lumea s-a lepădat de Hristos, a călcat Sfânta Cruce în picioare şi s-a făcut mahomedan. Aflând părinţii, îşi petreceau ziua şi noaptea pentru mântuirea celui pierdut. Şi ce s-a întâmplat dară? Rugăciunile lor nu au rămas zadarnice. Harul lui Dumnezeu s-a atins de inima celui păcătos. Mirax a venit la părinţii săi şi le-a spus: „Mi s-a întunecat mintea şi am păcătuit greu, însă cu prisos de măsură vreau să mă pocăiesc acum şi să devin iarăşi creştin.” „Fiule, au răspuns bucurându-se tatăl şi mama lui, ziua şi noaptea ne-am rugat pentru tine şi iată că ne-a auzit pe noi Domnul. Insă ce e de făcut acum? Tu ştii cât de crunt este prinţul agarean şi cât de aspru se va purta cu noi dacă află că ne-am învoit cu întoarcerea ta. De aceea, mergi la el şi spune-i despre această întoarcere. Noi ne vom ruga iarăşi ca Domnul să le rânduiască pe toate după îndurarea Sa şi să-ţi agonisească ţie cele bune.” Mirax, fără să mai gândească, a mers la prinţ, a blestemat credinţa agareană şi L-a mărturisit pe Hristos ca Dumnezeu. Dat muncilor, el le-a îndurat pe toate cu îndrăzneală şi a primit moarte prin tăierea capului, luând astfel cununa muceniciei.

***

Un frate a venit la bătrânul său, care era înainte-văzător, şi l-a rugat pe el: „Roagă-te pentru mine, părinte, căci sunt neputincios!” Stareţul, răspunzându-i, i-a spus fratelui ceea ce a rostit odată unul dintre sfinţi: „Toarnă mai întâi în mâna ta untdelemnul tău ca să-l ungi pe cel slab. Tot aşa şi cel care se roagă pentru frate, înainte să-i aducă lui folos, el însuşi primeşte folos după bunăvoirea dragostei sale. Să ne rugăm dar, frate al meu, unul pentru altul, că ne tămăduim, căci apostolul ne spune: Rugaţi-vâ unul pentru altul ca să vă vindecaţi (Iacov 5,16).”

Fragment din cartea „Sfintii Parinti despre Taina Rugaciunii”, EDITURA DE SUFLET