”Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma le poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobservate in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt.

Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima. Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere – un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor.

Vrajmasul are o lege a lui – nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui. Poate ca primul gand l-am lzgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire – desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea – ci sunt intotdeauna de la cel viclean.

Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o lingura regula – sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi.

Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor – sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou ce se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este – crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca eu sunt ceva si inca ceva insemnat. Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

(…)

11) Lupta mintii si cea activa impotriva patimilor sunt prin sine aprige; insa cu mult mai mult este incununata de biruinta si de roade si cu mult mai grabnic decurge ea atunci cand o savarsim sub povatuirea altcuiva. S-ar putea intampla sa nu zaresti intotdeauna dusmanul in razboiul mintii, sau sa nu fii in stare sa-l biruiesti si sa-ti mentii ravna si hotararea, sau, mai cu seama, in amandoua situatiile nu vei dispune de un plan sau de o schita pregatitoare, dupa care sa te orientezi in timpul luptei. Este efectiv imposibil sa implinesti asa ceva de unul singur. Toti avem nevoie de cineva care sa priveasca din afara cele prezente si cele viitoare ale noastre.

Iata de ce a te incredinta povatuirii unui parinte duhovnicesc trebuie socotita drept cea mai buna si cea mai spornica metoda pentru indreptarea noastra. Povatuitorul va aplica pe noi si in noi aceeasi metoda: razboiul mintii si cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea dupa propria lui judecata, dupa planul sau, luand aminte la toate cararile si raspantiile si avand in vedere scopul. Asadar, daca doresti si cauti curatia, roaga-te fierbinte Domnului sa-ti descopere un parinte si o calauza si, o data ce l-ai aflat, marturiseste-i tot ceea ce vezi si cunosti tu despre tine. Apoi incredinteaza-te lui; asculta-l intru toate cele din afara si dinauntru. Lasa-te in mainile lui precum un material brut, astfel incat sa plasmuiasca din el un locas al Domnului, o faptura noua. Facand astfel, arunca de la tine orice grija de sine si adaposteste-te sub aripa parintelui tau.

Lasa-l pe el sa te calauzeasca unde si cum va voi; lasa-l sa te indrume sa faci ce, cand si unde va voi. Noua ne revine sa il ascultam fara cartire, fara a marunti tot ceea ce face, cu credinta si cu bucurie, descoperindu-i pe deplin constiinta sau cunoasterea gandurilor, dorintelor, patimilor, faptelor si cuvintelor noastre, adica a tot ceea ce ni se intampla sau savarsim noi. Asta il va ajuta sa-si dea seama unde ne aflam si in ce stare launtrica suntem si-i va da un punct de sprijin cat mai solid pentru povatuirea si lucrarea pe care ne-o va randui.

Descoperirea gandurilor si ascultarea fata de un batran sunt cele mai puternice lucrari pentru starpirea patimilor si biruirea demonilor. De fiecare data cand ne marturisim gandurile si lucram intocmai dupa sfatul, pe care il primim, facem ca si cum am curati ranile si am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce si-a marturisit gandurile scoate afara toata necuratia si, prin ascultare, primeste o comoara noua, neintinata – merinde intaritoare si seva curata. Se aseamana celui care vomita hrana stricata si primeste apoi mancare buna, sanatoasa. Dar, ceea ce este cel mai important, aceasta lucrare taie de la radacina patima egoismului, a eu-lui. Cel ce se lupta de unul singur, conduce el insusi atacurile, astfel incat in timp ce lupta pe de o parte cu egoismul, pe de alta parte cumva il hraneste. Prin ascultarea fata de un povatuitor, eu-l nostru propriu si vointa lui se risipesc si din cauza aceasta si patimile isi pierd orice sprijin. Se apropie si lovesc in mod dezordonat, fara nici o randuiala; chiar si in aceste conditii, ambitiile lor viclene sunt vadite si zadarnicite prin faptul ca se afla in camp deschis. In general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a starpi patimile si a aduce pe cineva cat mai grabnic la [starea de] curatie.

(…)

12) In fine, o curatire desavarsita a intregii noastre fiinte, o purificare prin foc este savarsita de catre insusi Domnul. Aceasta se petrece in afara prin necazuri, iar inauntru prin lacrimi. Nu putem spune ca aceste lucrari curatitoare apar numai la sfarsit si nu si mai inainte. Nu, ele se nasc inca de la inceput si insotesc omul in chipul feluritelor intamplari amare si al umilirilor inimii si cu cat sporeste omul [launtric] cu atat se intetesc si ele. Insa Domnul este Cel Care le aduce peste noi, ingaduindu-le si, ca sa zicem asa, binecuvantandu-le spre a ne fi de folos in infaptuirea tuturor lucrarilor noastre launtrice si exterioare inspre sfarsit, El le randuieste dinadins, ne da lacrimi si aduce necazurile si scarbele – fie toate dintr-odata, fie una dupa alta, mai intai lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoana si cealalta pentru alta persoana.

Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc si prin apa, despre care Sfantul Isaac Sirul spune ca este intruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este rastignirea din urma a omului celui vechi. Aceasta clipa, se spune, este timpul marii incercari, precum cea patimita de Avraam care si-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperita de pacla, inima se zbate in chinuri rascolitoare; deasupra este asteptarea maniei, dedesubt este pregatit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atarnand deasupra haului. Unii trec peste acest moment plini de biruinta, altii cedeaza si cad, intorcandu-se pentru a reincepe urcusul acestui deal. Cel ce a urcat si aceasta treapta, ca si cei ce s-au inaltat la cer, nu mai este pamantesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se salasluieste in ei si ii poarta asemenea rotilor din vederea lui Iezechiel [N. tr.: Iezechiel 1]. Dumnezeu Se misca intru ei. Starea lor este mai presus de puterea mintii, nu poate fi cunoscuta decat prin experienta si de aceea cei care au trait-o nu vorbesc despre ea – nu este de folos altora si poate fi chiar vatamatoare.”

SURSA: Sfantul Teofan Zavoratul,” Calea spre mantuire”, Editura Egumenita, Bucuresti, 2009