Învăţăturile Sfinţilor Cuvioşi Părinţi Varsanufie şi Ioan se cuprind în cartea răspunsurilor lor, pe care le-au dat ei la întrebările puse la felurite persoane, cu privire la feluritele laturi ale vieţii monahale şi ale celei creştine în genere. Cartea cuprinde în sine 850 de răspunsuri la întrebările arhereilor, preoţilor, monahilor, mirenilor, bătrânilor, tinerilor, celor neputincioşi şi sănătoşi şi e un ajutor preţios şi de neînlocuit la dezlegarea unor sau altor probleme practice ale vieţii celei duhovniceşti.

„Întăreşte-ţi inima ta, făcând asupra ei, fără tulburare, semnul crucii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi crezând că acest lucru ne ajută să strivim capul vrăjmaşului“ (Ep. Teofan: Despre trezvie şi rugăciune, Ep. Varsanufie şi Ioan Q 13).

„Dorind să-ţi speli întinăciunile, spală-le cu lacrimi; căci ele spală curat de orice întinăciune. Până când va tăcea gâtlejul tău, strigă către Iisus: „Învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim“ (Luc. 8, 24). Curăţeşte inima ta de cenuşă şi aprinde acel foc, pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ. El va nimici toate acestea şi va face aurul tău curat – De multă trezvie avem nevoie“. (Q 23).

„Când se va ridica asupra ta trupul, aleargă degrabă cu rugăciunea către Iisus şi te vei odihni“ (Q 31).

„E bine să te îndeletniceşti cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“, sau e mai bine să înveţi Sfânta Scriptură şi să viersuieşti psalmi? Trebuie făcut şi una şi alta: puţin de ceea şi puţin de cealaltă, după cele scrise: „acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le părăsiţi“ (Mat. 23, 23)“ (Q 45).

„Cum să te învredniceşti de rugăciune curată şi duhovnicească? Întrucât Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „cereţi şi vi se va da vouă; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide vouă“ (Luc. 11, 9); apoi, roagă-te lui Însuşi Bunul Dumnezeu, ca El să trimită pe Sf. Duh Mângâietorul; şi Acela, venind, te va învăţa la toate şi-ţi va descoperi ţie toate tainele. Caută-L pe El spre călăuză; El nu va îngădui înşelăciunea sau risipirea din inimă; nu va îngădui nepăsarea şi trândăvia, sau dormitarea gândului, ci va lumina ochii, va întări inima, va înălţa mintea. De El lipeşte-te, Lui crede-I, pe El iubeşte-L, căci El înţelepţeşte pe cel fără de minte, îndulceşte gândul, dă putere, curăţie, bucurie şi dreptate, ne învaţă îndelungă răbdare şi blândeţe, dragoste şi pace şi le dăruieşte pe acelea.“ (Q 50).

„Cum trebuie cercetate cugetele şi cum să scăpăm de robire? Încercarea cugetelor se cuprinde în următoarele: când îţi va veni un cuget, apoi vezi ce răsare din el. Să-ţi aduc şi o pildă pentru aceasta: închipuie-ţi că cineva te-a necăjit şi cugetul te îndeamnă să-i spui ceva; iar tu spune-i cugetului tău: dacă eu îi voi spune ceva, apoi prin aceasta îl voi tulbura şi el se va necăji; deci voi răbda puţin şi va trece. Astfel şi la fiecare cuget rău întreabă-te pe tine, la ce duc gândurile rele şi ele vor înceta“ (Q 63).

„A te ruga neîncetat face parte din măsura nepătimirii şi prin aceasta se descoperă venirea Duhului, Care învaţă la toate. Dar dacă la toate, apoi şi la rugăciune. Căci Apostolul zice: „despre ce să ne rugăm nu ştim, cum se cuvine; ci însuşi Duhul mijloceşte pentru noi, cu suspinuri negrăite“ (Rom. 8, 26)“ (Q 64).

„Dacă lucrarea lăuntrică după Dumnezeu nu-i va ajuta omului, apoi în zadar se osteneşte în cele de dinafară. Lucrarea cea dinlăuntru cu îndurerarea inimii, o astfel de liniştire naşte smerenia, iar smerenia îl face pe om sălaş lui Dumnezeu; iar de sălăşluirea lui Dumnezeu (în om) se izgonesc dracii cei vicleni şi căpetenia lor diavolul, cu patimile lor cele de ruşine şi omul devine templul lui Dumnezeu, sfinţit, luminat, curăţit şi plin de toată fapta cea bună, de bunătate şi de bucurie. Omul acesta devine Teofor (purtător de Dumnezeu). Deci osteneşte-te după puterile omului dinlăuntru ca să-ţi smereşti cugetele tale, şi atunci Dumnezeu va deschide ochii inimii tale, ca să vadă lumina cea adevărată şi să fie în stare a zice: „prin Har sunt mântuit eu, întru Hristos Iisus Domnul nostru“ (Q 72).

„Îţi voi spune despre nevoinţele cele duhovniceşti, că ele fără paza minţii, nu se socot întru nimic omului“ (Q 77).

„Este o iuţime firească şi este o iuţime împotriva firii. Cea firească se împotriveşte împlinirii dorinţelor poftitoare şi ea nu cere vindecare, ca una ce este sănătoasă. Cea împotriva firii însă se revoltă, dacă nu se împlinesc dorinţele. Aceasta din urmă cere leacuri mai puternice decât poftele“ (Q 88).

„Pentru dezrădăcinarea patimei celei spurcate (de curvie) se cere o osteneală şi a inimii şi a trupului; a inimii, ca inima neîncetat să se roage lui Dumnezeu; a trupului, ca omul să-şi mortifice şi după putere să-şi robească trupul său. Nu trebuie deloc să îngăduim o învoire cu cugetul. Unirea cu cugetul constă în genere în faptul că, atunci când omului îi place ceva, el se îndulceşte de acela în inima sa şi cu plăcere se gândeşte la el. Iar dacă cineva vorbeşte împotriva cugetului şi duce cu el război ca să nu primească, aceasta nu este învoire ci război şi-l duce pe om la iscusinţă şi propăşire“ (Q 90).

„Fără îndurarea din inimă, nimeni nu primeşte darurile de a deosebi cugetele. Iar, când Dumnezeu îi va da cuiva acest dar, atunci el va fi în stare să deosebească cugetele prin darul Lui“ (Q 96).

„Dimineaţa te aduni puţin, iar pe urmă treabă după treabă te atrage şi spre seară te arăţi gol, întunecat şi trist, ce să faci? Sunt pierdut. Însă din această pricină nu trebuie să deznădăjduieşti. Cârmaciul, când corabia-i izbită de valuri, nu deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci îşi cârmuieşte corabia până când o scoate la liman. Aşa şi tu, văzându-te abătut şi risipit de treburi, cheamă, strigă-te pe tine, la începutul căii, zicând cu proorocul: „zis-am, acum am început“ (Ps. 76, 11). Cercetează-ţi treburile pe care le întâlneşti şi chibzuieşte cum să le conduci fără a-ţi părăsi lucrarea dinlăuntru. Grija pentru Dumnezeu este o lucrare duhovnicească, împlinită şi săvârşită spre mântuirea sufletului. Stăruieşte-te după puterea ta, să nu te încurci cu lucruri mărunte, mărginindu-te cu cele neapărat trebuincioase. Fii cu luare aminte, cu pricepere spre tine şi Dumnezeu îţi va ajuta“ (Q 100).

„Să-ţi dea Domnul o pricepere duhovnicească ca tu să lucrezi, în toate faptele tale cu pricepere. Opreşte-ţi limba de la flecăreală şi nu-l supăra pe aproapele. Nu fi obraznic. Socoteşte-te drept un nimic, păzeşte dragostea faţă de toţi şi să-L ai pururea pe Dumnezeu în mintea ta, ţinând minte, când mă voi arăta feţii lui Dumnezeu (Ps. 41, 3). Păzeşte acestea şi pământul tău va aduce rod însutit lui Dumnezeu“ (Q 101).

„Nu plânsul vine de la lacrimi, ci lacrimile de la plâns. Dacă omul nu dă nici o atenţie păcatelor altora, ci le priveşte numai pe ale sale, apoi îşi agoniseşte plânsul. Căci prin aceasta i se adună cugetele lui şi adunându-se astfel, nasc în inimi o întristare după Dumnezeu (2 Cor. 7, 10), iar întristarea aceasta naşte lacrimi“ (Q 109).

„Dacă cugetul cel pătimaş va intra în inimă, cu ce trebuie îndepărtat, oare prin faptul ca să-i vorbim împotrivă sau să rostim un blestem şi ca şi cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu şi să aruncăm înaintea Lui neputinţa noastră? Patimile sunt aceleaşi necazuri şi Domnul nu le-a despărţit pe ele, ci a zis: „cheamă-Mă în ziua necazului tău şi te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi“ (Ps. 49, 15). Şi de aceea, în privinţa oricărei patimi, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu. A le vorbi împotrivă nu li se cuvine tuturor, ci numai celor puternici în Domnul, cărora li se supun dracii. Iar dacă cineva dintre ei le va vorbi împotrivă, apoi dracii îşi bat joc de el, că el aflându-se sub stăpânirea lor le vorbeşte împotrivă. De asemenea, a-i blestema (a-i opri) e lucrarea bărbaţilor celor mari, care au putere asupra lor. Oare mulţi dintre sfinţi au blestemat pe diavol, asemenea lui Mihail Arhanghelul, care a făcut acest lucru pentru că avea putere? Iar nouă, neputincioşilor nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii – şi pleacă (de la chemarea acestui nume)“ (Q 111).

„Când sunt îngreuiat de cugete, în timpul psalmodierii (cântării de psalmi), sau în afară de aceasta şi chem în ajutor numele lui Dumnezeu, apoi vrăşmaşul mă face să gândesc, că neîncetata chemare a numelui lui Dumnezeu duce la înălţare, căci omul poate să socoată în acest timp, că el face bine. Cum trebuie să cugetăm despre acest lucru? Noi ştim că cei bolnavi totdeauna au nevoie de doctor şi de leacurile lui şi cei înviforaţi mereu se grăbesc spre liman, ca să scape de scufundare. De aceea anume şi proorocul strigă: „Doamne, scăpare te-ai făcut nouă din neam în neam“ (Ps. 89, 1) şi încă: „Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea, ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi foarte“ (Ps. 43, 1). Iar dacă El este scăparea noastră, apoi să ne aducem aminte de ce ne vorbeşte El: „cheamă-Mă în ziua necazului tău şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi“ (Ps. 49, 15). Să ne învăţăm deci, ca în vreme de necaz, neapărat să chemăm pe milostivul Dumnezeu. Iar chemând numele lui Dumnezeu, să nu ne înălţăm cu cugetul. Cine se înalţă, afară de cel nebun, primind ajutor de la cineva. Iar noi, ca cei ce avem nevoie de Dumnezeu, chemând numele Lui într-ajutor, asupra celor potrivnici, dacă nu suntem nebuni, apoi nu trebuie să ne înălţăm cu cugetul, căci chemăm de nevoie şi alergăm fiind necăjiţi. Afară de aceasta, trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie care omoară nu numai patimile, ci însăşi lucrarea lor. După cum un doctor caută leac sau plasture pentru rana celui suferind şi ele lucrează fără să-şi dea seama bolnavul cum se face acest lucru, la fel şi numele lui Dumnezeu fiind chemat omoară patimile, deşi noi nu ştim cum se face acest lucru“ (Q.146).

„Oare e bine să te gândeşti mereu (la Dumnezeu) în inima ta sau să te rogi Lui, fără ajutorul limbii? Când se întâmplă de mă îndeletnicesc cu acest lucru, apoi gândul meu se risipeşte şi eu petrec întru nişte năluciri de visuri. A nu te abate cu mintea şi a nu te scufunda tare în risipire şi nălucire, este lucrarea celor desăvârşiţi, care pot să-şi cârmuiască mintea lor şi să o ţină mereu întru frica lui Dumnezeu. Iar cel ce nu poate să aibă o trezvie neîncetată pentru Dumnezeu, să transmită învăţătura şi limbii (adică lasă-l şi cu limba să repete cuvântul îndreptat către Dumnezeu). Ceva asemănător cu acest lucru vedem şi la cei ce plutesc pe mare; acei dintre ei care sunt iscusiţi, cu îndrăzneală se aruncă în mare, ştiind că ea nu-i poate îneca pe cei ce cunosc bine meşteşugul de a înota. Iar cel ce începe să înveţe acest meşteşug, simţind că se află la un loc adânc, din teama de a se îneca, se grăbeşte să iasă din adânc la ţărm şi odihnindu-se puţin, din nou se aruncă în adânc şi se îndeletniceşte astfel, ca să cunoască acest meşteşug cu desăvârşire, până când va ajunge la treapta acelora care l-au învăţat mai înaintea lui“ (Q 152).

„Mişcarea (împotriva cugetelor celor rele) trebuie să cuprindă faptul ca să nu înclinăm spre cugetul cel viclean şi să nu ne unim cu el, ci fără de tulburare să alergăm la Dumnezeu. Deci, de va pătrunde un cuget, nu te tulbura, ci vezi ce vrea el să facă şi te împotriveşte şi cheamă fără tulburare pe Domnul. Domnul, venind în pământul Iudeilor, adică în inima omului, va izgoni pe draci. Deci, strigă către El ca şi ucenicii: Învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim. (Mat. 8, 25); şi El, trezindu-se, va opri vânturile şi se vor linişti, căci a Lui este puterea şi slava în veci“ (Q 161).
„Din răsputeri defăimează-te pe tine zi şi noapte, silindu-te să te vezi mai prejos decât orice om. Aceasta este calea cea adevărată şi afară de ea nu este alta“ (Q 162).

„Dacă voi vedea că cineva lucrează necuviincios, pot eu să judec această necuviinţă? Şi cum să scap de osândirea aproapelui, ce se naşte de aici? Fapta, care într-adevăr e necuviincioasă, noi nu o putem socoti drept cuviincioasă, căci altfel cum vom scăpa de vătămarea ce vine de aici? Cel care face o astfel de faptă, nu trebuie osândit, atât după cuvântul Scripturii: „nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi“ (Luca 6, 37), cât şi pentru că nouă ni se cuvine să ne socotim pe noi înşine mai păcătoşi decât toţi, de asemenea şi pentru că greşeala unui frate, noi trebuie s-o socotim drept a noastră proprie şi să-l urâm numai pe diavol, care l-a înşelat pe el. Dacă cineva ar fi împins pe altul în groapă, apoi noi nu-l osândim pe cel care a căzut în groapă, ci pe cel care l-a împins; la fel şi aici. Se întâmplă că omul face o faptă care, celor ce o văd li se pare necuviincioasă, însă ea se face cu un gând bun din partea celui ce o lucrează. Iar noi la fel, nu cunoaştem nici faptul dacă nu cumva fratele care a greşit, va ajunge plăcut lui Dumnezeu prin pocăinţă, prin smerită cugetare şi mărturisire. Fariseul a plecat osândit, pentru că s-a mărit. Cunoscând acestea să urmăm smereniei vameşului şi să ne osândim pe noi înşine ca să fim „îndreptaţi şi să fugim de mărirea fariseului, ca să nu fim osândiţi“. „Din dorinţa de a fi pe placul oamenilor, omul ajunge la slava cea deşartă. Iar când ea se va înmulţi apoi vine trufia“ (Q163).
„Se cuvine să fim curioşi în ce priveşte dumnezeieştile Taine? Şi apropiindu-ne de ele, cel mai păcătos e osândit ca un nevrednic? – Venind la Biserică pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos şi primindu-le pe acestea, ia aminte la tine însuţi, ca fără nici o îndoială să crezi în adevărul acestei taine. Dar cum se petrece acest lucru nu fii curios, ci crezi, după cum este spus: Acesta este Trupul Meu, Acesta este Sângele Meu, Domnul ni le-a dat spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26; Marcu 14, 22). Nădăjduim, că cine va crede astfel acela nu se va osândi, iar cine nu va crede, deja osândit este. Deci nu te opri ca să te apropii, osândindu-te ca pe un păcătos, ci să recunoşti că un păcătos care se apropie de Mântuitorul, se învredniceşte de iertarea păcatelor. Şi în Scriptură, îi vedem pe cei ce se apropie de El cu credinţă şi aud acel glas dumnezeiesc: „Ţi se iartă ţie păcatele tale cele multe“ (Matei 9, 2, 5; Luca 7, 47 – 48). Ascultă-L şi pe Domnul Însuşi, care zice: „N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi“ (Luca 5, 32). Deci, socotindu-te păcătos, apropie-te de Cel ce poate să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11; Luca 19, 10)“ (Q 167).
„De stai, de şezi, de stai culcat, să vegheze inima ta întru slujba de psalmi. Dă-te rugăciunii, neîncetat alergând către Dumnezeu ziua şi noaptea şi atunci vrăjmaşii care luptă sufletul se vor îndepărta ruşinaţi“ (Q 173).
„A asculta cu plăcere vorbirea de rău este de asemenea o vorbire de rău şi e vrednic acest lucru de osândă ca şi ea“ (Q 179).

„Când voi auzi că cineva vorbeşte de rău despre mine, ce să fac? Scoală-te la rugăciune şi te roagă întâi pentru el, pe urmă pentru tine zicând: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe fratele meu şi pe mine, netrebnicul robul tău şi ne scapă pe noi de cel viclean, cu rugăciunile Sfinţilor Tăi, Amin!“ (Q 177).

„În timpul convorbirii cu cineva, e bine să chemi numele lui Dumnezeu? Şi în timpul convorbirii şi înainte de convorbire, şi după convorbire, în orice timp şi în orice loc trebuie chemat numele lui Dumnezeu. Scriptura zice: „neîncetat vă rugaţi.“ (1 Tes. 5, 17), căci prin aceasta e nimicită orice ispită“ (Q 190).

„Cum se poate ruga omul neîncetat? Când cineva e singur, apoi trebuie să se îndeletnicească în psalmodiere şi să se roage cu gura şi cu inima; iar de va fi în piaţă şi în genere împreună cu alţii, apoi nu se cuvine să se roage cu gura, ci numai cu mintea. Însă în acest timp trebuie păziţi ochii, pentru ca să scăpăm de răspândirea cugetelor şi de cursele vrăjmaşului“ (Q 191).

„Când mă rog sau mă îndeletnicesc cu cântarea de psalmi şi nu simt puterea cuvintelor rostite, din pricina nesimţirii din inimă, ce folos am eu de la această rugăciune? Deşi tu nu simţi (puterea celor ce le rosteşti), însă dracii o simt, aud şi tremură. Deci, nu înceta a te îndeletnici cu cântarea de psalmi şi rugăciunea şi încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nesimţirea ta se va muia“ (Q 192).

Sf. Varsanufie și Ioan, Despre rugăciunea lui Iisus,  vol.2