“Creştinismul ortodox îşi pierde sarea”

Ortodoxia nu este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi.

 Împartasim invatatura esentială si de o stringenta actualitate a Vladicai Averchie Tausev, prin prezentarea traducerii unor fragmente din articolul scris de membrii Frăţiei Sf. Gherman din Alaska, avand supra-titlul “Let Us Not Be Robbed” (“Sa nu ne lasam jefuiti“) si subtitlul “One Man in the Face of Apostasy” (“Un om in fata apostaziei“) preluat de pe un site american dedicat parintelui Seraphim Rose.

 “Şi i-a spus: “te voi judeca după cuvintele tale…” (Luca 19:22).

“Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12:37)

“Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

 Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale.

Aceasta este o imagine despre ce va avea loc în punctul culminant al apostaziei lumii, sau al “despărţirii” de Hristos: Judecata finală. Iar aceasta reflectă exact mesajul unui sfânt părinte ale acestor vremuri din urmă, Arhiepiscopul Averchie Taushev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan al Poltavei – părintele său duhovnicesc – a fost în mod direct racordat la linia integră a teologilor ortodocşi care au transmis duhul viu al tradiţiei lor din tată în fiu. O dovadă că este un transmiţător autentic al tradiţiei patristice este faptul că nu s-a gândit niciodată să se numească pe sine “teolog” sau “învăţat patristic”, cu atât mai puţin să recunoască ceea ce este cu adevărat: un profet al apostaziei.

 Dacă a vorbit a fost numai datorită dragostei pentru adevărul dătător de viaţă al Ortodoxiei şi pentru turma încredinţată lui de Hristos. Simţea că este de datoria lui să-i avertizeze pe oameni de efectele mai subtile ale apostaziei, care se răspândesc cu atât mai repede cu cât lumea se îndreaptă spre pierzanie. Apostazia, după cum spunea, însemna mai mult decât ceva care se manifesta exterior “acolo” – în lumea seculară orbită de sine şi fără Dumnezeu sau în trupurile creştinilor apostaţi care aproape că au devenit centrul acestei lumi. Nu, rădăcinile apostaziei sunt mult mai adânci. Pot pătrunde chiar în inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemeni faptelor falşilor slujitori ai lui Hristos, pe care El i-a respins în fragmentul de mai sus, forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei” Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Acest gând a fost foarte apăsător pentru Arhiepiscop. Lui i-a fost transmisă, în mod direct de la adevăraţii Părinţi ai Ortodoxiei, esenţa acesteia. Pentru a o transmite cu succes generaţiei următoare, trebuia s-o deosebească de surogatele care deveneau din ce în ce mai subtile. Cuvântul vorbit şi scris nu era adecvat pentru această sarcină. Foarte des recurgea la fraza pătrunzătoare a Sfântului Teofan Zăvorâtul: “Creştinismul ortodox îşi pierde sarea” (cf. Matei 5:13). E posibil însă ca cei care puteau resimţi această pierdere să fie numai aceia care deja gustaseră din “savoarea” autentică a Ortodoxiei. Cineva care nu a gustat niciodată din sare nu ar simţi nici o diferenţă dacă i s-ar da un alt condiment şi i s-ar spune că este sare.

Citeşte şi:  Purcederea Sfântului Duh „și de la Fiul” – Despre erezia Filioque

 Arhiepiscopul Averchie adeseori cita din Sf. Ignatie Briancianinov: “Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui.” Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?” Folosea singularul rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi. Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi “jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie?

Citeşte şi:  Sfântul Ioan Maximovici: Pregătirea apariţiei lui antihrist în lume a început încă de la Învierea Mântuitorului

 Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele, artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea “nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale viclene“.

Arhiepiscopul Averchie a observat că partea bisericească a Ortodoxiei, mai mult decât oricare alta, era în pericol de a fi deformată în timpurile moderne. Cum creştinătatea şi-a pierdut din ultimele urme ale întăririi în credinţa sa de bază, creştinii ortodocşi la fel – influenţaţi de duhul acestei vremi – au pierdut imaginea corectă a ceea ce reprezintă de fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca şi cea a societăţii în care trăiesc, întoarsă spre cele exterioare, în afară, şi astfel priveau Biserica din ce în ce mai mult ca pe o instituţie.

 Simţind nevoia apăsătoare de a pune capăt aceastei tendinţe, Arhiepiscopul Averchie nota: “Ortodoxia nu este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi (vezi Efeseni 1:22-23 şi Coloseni 1:18,24), şi nu cuprinde numai preoţi ci pe toţi cei care cred cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale adevărată prin Sfântul Botez în biserica pe care El a creat-o, pe cei care trăiesc pe pământ şi pe cei care au murit în credinţă şi evlavie”.

 Arhiepiscopul Averchie se temea că duhul Bisericii ortodoxe va fi înlocuit de o concepţie papistă a Bisericii, şi că, în viziunea credincioşilor conducătorii ortodocşi vor fi ca nişte “mini-papi” şi vor pune în umbră pe Hristos drept Cap al Bisericii. Când Biserica va ajunge să fie identificată înainte de toate cu o administraţie atunci Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu puţin efort îi va transforma în slujitorii săi devotaţi. trecătoare, Cu înţelegerea lor greşită a Bisericii, vor face lucruri – “pentru binele Bisericii” – opuse poruncilor şi voinţei lui Hristos.

 Din nou îndreptîndu-şi atenţia de la cele pământeşti la cele duhovniceşti, afirmă: “Biserica Ortodoxă nu este un fel de “monopol” sau “afacere” a clerului, cum gândesc cei care nu cunosc şi cei străini duhului Bisericii. Nu este patrimoniul cutărui ierarh sau preot. Este unirea duhovnicească a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să ţină poruncile lui Hristos cu sfinţenie, cu unicul scop de a moşteni fericirea veşnică pe care Hristos Mântuitorul a gătit-o pentru noi, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se pocăiesc sincer şi se nevoiesc “să aducă roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3:8)”.

Citeşte şi:  Ne vom mișca asemenea unor animale mânate de instincte sau a unor roboți umani programați să ne conducă la autodistrugere

 Cei a căror cea mai mare grijă este consolidarea puterii temporare a Bisericii, s-ar putea simţi ameninţaţi de definiţia Bisericii dată de Înaltul Averchie (definiţie care este identică cu a Sf. Ioan Maximovici, evidenţiind faptul că aceşti doi ierarhi erau în acelaşi gând şi vorbeau în duhul aceleaşi tradiţii). “Da“, se aude uneori, “Biserica este mistică. Dar trebuie să luăm în considerare aspectul pământesc al Bisericii, indiferent de cât de prozaic ar fi“. În timp ce răspunsul Înaltului Averchie la aceasta a făcut loc şi pentru astfel de consideraţii, nu le-a considerat justificări pentru lumescul din Biserică:

 “Biserica, e adevărat, nu poate fi complet dezlipită de lume, pentru că oamenii care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi astfel elementul “pământesc” şi organizarea exterioară sunt inevitabile; totuşi, cu cât acest element “pământesc” se află în concentraţie mai mică, cu atât e mai de folos pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element “pământesc” nu ar trebui să umbrească sau să suprime elementul pur duhovnicesc – problema mântuirii sufletului pentru viaţa cea veşnică – pentru care Biserica a fost creată şi pentru care există”.

 Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie, umbrirea duhovnicescului de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial şi ce este drept.

 Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri “să fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară.

 De aceea Înaltul Averchie sublinia: “trebuie conştientizat şi reţinut că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit oficial “ortodox”, pentru că în vremea noastră rea şi înşelătoare aparenţa pretutindeni a falsei Ortodoxii, care-şi înalţă capul şi este recunoscută în lume, este un fapt dureros, dar indubitabil. Această falsă Ortodoxie se străduieşte din greu să înlocuiască adevărata Ortodoxie, aşa cum Antihrist, în vremea lui, se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos Însuşi”.

 Sursa: razbointrucuvant. ro