Din vremurile în care rugăciunea unea familia

Au existat vremuri în care oamenii nu se închinau înainte de culcare la “Sfântul Facebook”, nici la “Sfântul TV”, nici la “Sfântul Game of Thrones” sau la alte seriale cu “n” sezoane, ci se adunau cu mic și mare pe genunchi, citeau din Scriptură, vorbeau despre lucruri vrednice de a primi atenție, aveau părtășie unii cu alții, tatăl și mama dădeau sfaturi de neuitat copiilor, după care adormeau cu toții cu sufletele ușurate și curate.

Acolo pe genunchi, părinții își învățau copiii cum să vorbească cu Dumnezeu, ce probleme sunt cu adevărat probleme, ce merită cu adevărat atenție, îi învățau respectul față de cele sfinte și curate, îi învățau să se exprime atât înaintea celor mari cât și înaintea divinității. Îi învățau mulțumirea și curajul, să creadă în ei și în ajutorul lui Dumnezeu.

Azi, sunt părinți care nu și-au auzit copiii exprimându-se și nu știu că aceștia au grave probleme în a o face, pentru că nimeni nu i-a ascultat cu adevărat. Am întâlnit adolescenți care atunci când voiau să zică ceva mai mult oftau decât vorbeau, pentru că nu prea au avut șansa de a spune nimănui ce simt și ce gândesc.

Azi sunt copii care nu au auzit niciun sfat de bine și niciun îndemn la înfrânare și la atenție față de pericolele acestei lumi. Altarul din sânul familiei asta face, unește părinții cu copiii și apoi întreaga familie cu Cerul. De ce nu mai e familia un colț de rai? Pentru că lipsește această părtăsie.

Sănătatea morală a unei familii va spori sau dispărea în funcție de lucrurile la care se închină, ai zilnic de ales la ce să te închini tu și familia ta pentru că de la prima clipire a ochilor ființa noastră caută cui și cum să se închine.

Doamne ajută!