„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14).
„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Psalmi 1, 6).
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24).
„Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Luca 16, 25).
„În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33).
„…prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22).

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Pe calea cea strâmtă şi îngustă trebuie să mergem (Cuvântul al 7-lea despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr).
Calea ce duce la moarte este largă şi lată la început, dar strâmtă la sfârşit (Cuvântul al 7-lea despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr).
Cum poate fi uşoară calea cea strâmtă şi cu dureri? Prin faptul că ea este şi calea şi poarta spre fericire (Cuvântarea 23 la evanghelistul Matei; la cuvintele: nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi – Matei 7, 1).
Să păşim pe calea cea strâmtă cu nădejde şi cu frică: cu frică, pentru că sunt primejdii din toate părţile şi cu nădejde, căci Conducătorul pe această cale este Iisus (Cuvântarea 6 la evanghelistul Matei, capitolul 8).

Cugetări despre calea cea strâmtă şi calea cea largă

Există două căi, pe care cei ce călătoresc în lumea aceasta merg spre sfârşitul lor şi anume: calea cea strâmtă şi calea cea largă. Calea cea strâmtă este plină de mărăcinii necazurilor şi ai nenorocirilor, iar calea cea largă este presărată cu florile plăcerilor şi ale bogăţiilor acestei lumi. Pe calea cea strâmtă Conducătorul este Însuşi Hristos, Care a dus Crucea şi a fost răstignit pe Cruce şi pe această cale merg credincioşii Lui, care s-au lepădat de lumea aceasta şi de poftele ei şi şi-au luat crucea lor. Pe calea cea largă suveranul este prinţul întunericului şi pe ea merg cei ce trăiesc după bunul plac, făcându-şi toate plăcerile. Calea cea strâmtă duce la fericirea veşnică, iar calea cea largă duce la pieirea veşnică.

Câteva pricini pentru care cei binecredincioşi rabdă necazuri în lumea aceasta

1. Satana ridică luptă împotriva lor şi îi ispiteşte şi astfel voieşte să-i despartă de Hristos şi, când nu poate face aceasta, le face rău prin oamenii cei răi.
2. Satana, nefiind în stare să-I facă ceva lui Hristos, Care i-a năruit împărăţia, se îndreaptă spre robii Lui, care păzesc poruncile Lui. „Diavolul – spune Sfântul Vasile cel Mare – nefiind în stare să-I facă necazuri lui Dumnezeu Însuşi, şi-a îndreptat ura spre chipul Lui, adică spre om”.
3. Satana, pizmuind fericirea veşnică a robilor lui Dumnezeu, se străduieşte să-i despartă de ea prin tot felul de năpaste.
4. Satana, nefiind în stare să vatăme sufletele binecredincioşilor prin ispite, se străduieşte măcar trupurilor lor să le pricinuiască suferinţe prin oamenii cei răi, căci el, ca duh rău, are o oarecare bucurie în a-i pricinui suferinţă omului, îndeosebi celui credincios.
5. Cei binecredincioşi nu sunt din lumea aceasta; patria lor este cerul, căci ei dispreţuiesc lumea aceasta; de aceea îi şi urăşte pe ei lumea, căci nu sunt ai ei: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (Ioan 15, 19).
6. Cei buni nu se pot uni cu cei răi, iar răutatea celor răi o mustră prin sfânta lor vieţuire; de aceea îi şi prigonesc cei răi pe cei buni. Astfel, cel mândru îl prigoneşte pe cel smerit, cel viclean – pe cel curat la inimă, cel lacom – pe cel darnic, cel rău – pe cel blând, căci cel bun este ca un ghimpe în ochiul celui rău.
7. Dumnezeu îngăduie năpastele peste cei buni ca ei să-şi aducă aminte că nu aici este patria lor, ci în ceruri, unde este Tatăl lor Ceresc şi astfel să nu iubească deşertăciunea, să nu aibă aici cetate stătătoare, ci să o caute pe aceea ce va avea să fie (Evrei 13, 14). Căci pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă – spune Apostolul (Evrei 12, 6).
8. Oamenii binecredincioşi nu sunt fără de păcate; şi de aceea li se trimit nenorociri, ca, prin ele curăţindu-se, să intre direct în patria cerească.
9. Cu cât mai mult suferă aici, cu atât mai mult se vor proslăvi în viaţa veşnică. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 5).
10. Prin aceste nenorociri cei binecredincioşi se smeresc şi îşi cunosc neputinţa lor, căci, precum fericirea înalţă, aşa şi nenorocirea smereşte şi îl duce pe om la cunoaşterea de sine.
11. Astfel ei se deprind cu înalta virtute a răbdării, care este de folos pentru mântuire şi cu care este imposibil a te deprinde fără necazuri şi ispite, căci suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează (Romani 5, 3-5). „Ia seama – spune Sfântul Vasile cel Mare – încotro duce necazul: la nădejde, care nu se ruşinează. Eşti neputincios? Bucură-te: Căci pe cine îl
iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6). Eşti sărac? Veseleşte-te: căci pentru suferinţe vei primi împreună cu Lazăr multă mângâiere în veacul viitor. Rabzi ponegriri? Eşti un fericit: căci ponegrirea ta în slavă îngerească se va preface” (la Psalmul 59).
Alege, creştine, ori cu lumea aici să te veseleşti şi pe veci să te chinuieşti, ori cu Hristos crucea s-o duci şi pe veci cu El să împărăteşti. „Nu există nimeni – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – care să aibă linişte şi aici, în veacul acesta şi dincolo, în veacul viitor” (Cuvântul al 3-lea despre Lazăr).

Sfântul Tihon de Zadonsk – Lupta între carne şi duh