Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre multa vorbire si tacere

“(…) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta. Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii.

(…)

Cel ce-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si, vorbind cu El fara sa stie cum, e luminat de Dumnezeu. Tacerea lui Iisus a rusinat pe Pilat, si linistea unui om duhovnicesc mistuie slava desarta.

Dupa ce a spus un cuvant, Petru a plans cu amar, pentru ca si-a adus aminte de cel ce a zis: “Zis-am: pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea” (Ps. XXXVII, 1) si de altul care a zis: “E mai bine a cadea de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii” (Is.Sir. XX, 19).

Nu voiesc sa scriu multe despre aceasta, desi vicleniile patimilor ma indeamna. Dar am auzit o data pe cineva, dornic sa afle de la mine ceva despre liniste, care zicea ca multa vorbire se naste numaidecat din una din acestea: fie dintr-o indelungata vietuire si deprindere vicleana si neinfranata (caci limba, fiind si ea un madular al trupului, cere ceea ce a invatat si s-a obisnuit), fie, la cei ce se nevoiesc, si mai ales la ei, din slava desarta; iar uneori si din lacomia pantecelui. Pentru aceea, adeseori, multi infranandu-si pantecele cu oarecare fortare inchid si limba, si multa ei vorbire in tacere.

Cel ce se gandeste cu grija la moarte isi opreste cuvintele. Si cel ce a agonisit plansul sufletului se fereste de vorba multa ca de foc.

(…)

Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea inalt fuge de insotirea cu oamenii, cum fuge albina de fum.

Putini pot opri apa fara de zagazuri, dar si mai putini isi pot opri gura neinfranata.

A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o, a taiat deodata multime de rele”.

Despre nesimtire, adica despre moartea sufletului inainte de moartea trupului

1. Nesimtirea este o simtire omorata atat a trupului, cat si a duhului, care sfarseste in nesimtire dintr-o boala si nepasare indelungata.
2. Lipsa de durere (impietrirea) este o nepasare intiparita in fire, o cugetare amortita, o fiica a gandurilor patimase ce au pus stapanire pe om (a prejudecatilor), o inghetare a ravnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si, dupa nastere, o fiica a fiicei sale [mama si fiica, totodata a uitarii].
3. Cel lipsit de durere (nesimtitul) este un filosof fara minte. E un talcuitor ce se osandeste pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, invatator orb la vedere. Vorbeste de insanatosirea ranei si nu inceteaza de a o zgandari. Graieste impotriva patimii si nu inceteaza de a manca cele ce-l vatama. Se roaga impotriva patimii si porneste indata la lucrarea ei. Se manie pe lucrarea ei impotriva lui insusi, dar de cuvintele lui nu se rusineaza, nenorocitul. “Fac raul”, striga el, dar staruie cu ravna in a-l face. Se roaga cu gura impotriva patimii si cu trupul lupta pentru ea. Filosofeaza despre moarte si se poarta ca unul care nu are moarte. Suspina din pricina despartirii de viata si dormiteaza ca unul ce va trai vesnic. Vorbeste despre infranare si se lupta pentru lacomia pantecelui. Fericeste ascultarea si e cel dintai care nu asculta. Lauda pe cei neimpatimiti si nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupte pentru o zdreanta. Maniindu-se, se amaraste, dar iarasi se manie din pricina ca s-a amarat; si adugand infrangere la infrangere, nu simte nimic. Citeste despre judecata si incepe sa zambeasca. Citeste despre slava desarta si chiar in timpul citirii sufera de ea. Se rosteste pentru priveghere si indata se scufunda in somn. Lauda rugaciunea si fuge de ea ca de bici. Saturandu-se, se caieste, si dupa putina vreme adauga alta saturare.Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Invata despre blandete, dar se manie adeseori chiar in timp ce invata despre ea. Trezindu-se din somn suspina, dar lasandu-si capul pe perna iarasi se supune patimii.
Ocaraste rasul si invata zambind despre plans. Se invinovateste pe sine in fata altora ca iubitor de slava desarta, dar urmareste sa-si castige slava prin invinovatire. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire. Lauda pe cei ce se linistesc petrecand in lume si nu intelege ca se face pe sine de rusine. Slaveste pe cei milostivi si ocaraste pe cei saraci. Se face totdeauna pîrîşul si nu voieste sa vina la simtire, ca sa nu spuna ca nu poate.
4. Am vazut pe multi ascultand cand se vorbea despre moarte si despre judecata infricosatoare si lacrimand, dar avand lacrimile in ochi porneau grabnic spre masa. Si m-am mirat cum a putut aceasta stapana si visterie a raului miros sa infranga si plansul si sa stapaneasca prin multa nesimtire.
5. Am dezgolit, dupa putina cunostinta si putere pe care o am, viclesugurile si ranile acestei furioase si nebune ajunse la culme. Caci nu suport sa vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate sa aduca in Domnul, din cercare, leacurile acestor rani, sa nu se oboseasca a face neincetat aceasta. Eu nu ma rusinez sa recunosc neputinta mea, ca unul ce sunt stapanit cu tarie de ea. Caci n-as fi izbutit nici macar sa inteleg prin mine insumi viclesugurile si mestesugirile ei, daca n-as fi inteles-o si n-as fi stapanit-o cu sila, si daca n-as fi batut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugaciunea neincetata. Numai asa am si putut sa marturisesc cele spuse. De aceea a socotit si tirana si raufacatoarea aceasta sa spuna: “Cei ce au legamant cu mine, vazand pe morti, rad. Stand la rugaciune, ei sunt cu totul impietriti, invartosati si intunecati. Vazand Sfanta Masa, raman nesimtiti. Impartasindu-se de Dar, se poarta ca si cand ar gusta paine simpla. Vazand pe cei strapunsi la inima, ei rad de dansii. Am invatat de la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica rasului. Eu sunt hranitoarea somnului. Eu sunt prietena imbuibarii. Nu sufar o dojeneala. Sunt impletita cu evlavia mincinoasa“.
Uimit de cuvintele acestei nebune, am intrebat de numele celui ce a nascut-o. Iar ea zise: “Eu n-am numai o nastere; zamislirea mea este amestecata si nestatornica. Pe mine ma face puternica imbuibarea. Ma face sa cresc timpul. Ma intareste reaua obisnuinta. Cel stapanit de mine nu se va elibera niciodata. Staruieste intru multa priveghere cugetand la judecata vesnica; poate asa voi slabi putin. Ia seama la pricina mea de unde ma nasc in tine si lupta impotriva maicii mele. Caci nu am una singura in toti. Roaga-te des langa cei morti, zugravind in inima ta chipul lor nesters. Dar daca nu-l zugravesti pe acesta cu pensula postului, nu ma vei birui in veac“..

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre frica laşă sau nebarbateasca

1. Cel ce se indeletniceste cu virtutea in manastiri de obste sau in insotirea cu altii, nu e razboit de obicei prea mult de frica. Dar cel ce petrece in locurile mai sihastresti sa se lupte, ca sa nu-l ia in stapanire odrasla slavei desarte sau fiica necredintei, adica frica.

2. Frica lasa este o simtire copilareasca in sufletul imbatranit de slava desarta. Frica lasa este o slabire a credintei, aratata in asteptarea plina de spaima a unor lucruri neprevazute.

3. Frica lasa este o primejdie mai inainte de frica; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice. Frica lasa este lipsa incredintarii. Sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre.

4. Cei ce plang si nu se sperie de dureri nu sunt stapaniti de frica. Dar cei ce se infricoseaza de ceva isi ies din minti. Si pe drept cuvant. Caci e drept Cel ce paraseste pe cei mandri. El vrea sa fim pedepsiti, ca si noi, si ceilalti sa nu ne trufim.

5. Toti cei fricosi sunt iubitori de slava desarta. Dar nu toti cei ce nu se tem sunt si smeriti la cuget. Pentru ca nici talharii si jefuitorii de morminte nu au frica, Precum se stie.

6. In locurile in care te-ai obisnuit sa-ti fie frica nu pregeta sa te duci pe intuneric. Iar de vei tremura putin, aceasta patima copilareasca si de ras va imbatrani impreuna cu tine. Mergand, inarmeaza-te cu rugaciunea. Ajungand acolo, intinde mainile in sus si biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare. Izbavit de boala, preamareste pe Cel ce te-a izbavit. Caci multumindu-I, te va acoperi in veci.

7. Asa cum nu vei mai putea umple niciodata stomacul dintr-o data, tot asa nu vei putea birui nici frica dintr-o data. Si pe masura plansului va scadea si ea mai repede, si pe masura lipsei lui vom ramane fricosi. “Mi se infioara parul si trupul“, zicea Elifaz (Iov, IV,14) “povestind viclenia dracilor“.

8. Uneori se infricoseaza mai intai sufletul, alteori trupul, si de la el trece si la celalalt. Cand infricosandu-se trupul frica aceasta fara motiv nu patrunde si in suflet, e aproape izbavirea de boala. Dar cand primim cu suflet deschis toate cele neasteptate intru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.

9. Nu intunericul si pustietatea locurilor ii intaresc pe draci impotriva noastra, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.

10. Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra sa. Trupul se infricoseaza cand sta langa noi in chip nevazut un duh; dar cand sufletul se veseleste smerindu-se, sta de fata un inger. De aceea, cunoscand din lucrare starea de fata a acestuia, sa sarim mai repede la rugaciune, caci bunul noastru pazitor a venit sa se roage impreuna cu noi.

Cel ce a biruit frica lasa e vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

Despre slava desarta, cea cu multe chipuri

1. Unora le place sa dea slavei desarte un loc deosebit de mandrie in insirarea Cuvintelor. De aceea si spun ca sunt opt ganduri conducatoare si sustinatoare ale rautatii. Grigorie Teologul si altii dintre invatatori le-au socotit pe acestea sapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Caci cine mai are mandrie dupa ce a biruit slava desarta? Ele au numai atata deosebire intre ele, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul este inceputul, iar al doilea sfarsitul. Dar despre inceputul si plinatatea patimilor necuvioasei inchipuiri de sine vom vorbi pe scurt cand va veni vremea. Caci cel ce incearca sa filosofeze despre acestea pe larg este asemenea celui ce incearca in zadar sa cantareasca vanturile.

2. Slava desarta, este, dupa natura, schimbarea firii si strambarea moravurilor si pandirea a ceea ce poate fi dispretuit. Iar dupa calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pandirea comorii, nepoata necredintei, inainte-mergatoarea mandriei, inecarea corabiei in port, furnica in arie. Ea e subtire, dar unelteste impotriva a toata osteneala si a tot rodul.

3. Furnica asteapta sa se ispraveasca stransul graului si slava desarta sa se adune bogatia. Cea dintai se bucura ca sa fure; iar cea de-a doua, ca sa risipeasca. Duhul deznadejdii se bucura vazand inmultindu-se pacatul; duhul slavei desarte, vazand inmultindu-se virtutea. Caci usa celui dintai e inmultirea ranelor; iar a celui de-al doilea e bogatia ostenelilor.

4. Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana la mormant in vesminte, in mirodenii, in convoaie si in altele.

5. In toate straluceste soarele cu imbelsugare. Si de toate straduintele se bucura slava desarta. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l, ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de ea; schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si el e cel din centru.

6. Iubitorul de slava desarta este un inchinator la idoli. Parand ca mareste pe Dumnezeu, voieste sa placa oamenilor, si nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de aratare este iubitor de slava desarta. Postul iubitorului de slava desarta este nerasplatit si rugaciunea lui neavenita. Caci pe amandoua le lucreaza pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slava desarta pierde indoit: isi topeste trupul si nici nu ia vreo rasplata.

7. Cine nu va rade de lucratorul pentru slava desarta care la cantarea de psalmi e miscat de catre aceasta fie sa rada, fie sa planga de toate?

8. Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii nostri bunatatile pe care le-am castigat. Dar omul care ne lauda, mai bine zis care ne amageste, a deschis ochii nostri spre ele prin laudele lui. Insa deschizandu-se acestia, a disparut si virtutea.

9. Lingusitorul este slujitorul dracilor, calauza mandriei, nimicitorul strapungerii inimii, pierzatorul bunatatilor, cei ce abate pe altii de la calea cea dreapta. “Cei ce va fericesc pe voi, zice prorocul, va amagesc pe voi” (Isaia III, 12).

10. E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile; dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.

11. Am vazut pe unii plangand pentru ca au fost laudati; dar si pe unii aprinsi de manie schimband, ca intr-un targ, o patima cu alta.

12. “Nimenea nu cunoaste cele ale omului, decat duhul omului cel din el” (I Cor.II,11). Sa se rusineze deci si sa amuteasca cei ce se pornesc sa fericeasca pe altii in fata.

13. Cand auzi ca aproapele tau si prietenul tau te vorbeste de rau in lipsa ta sau fiind tu de fata, arata-i iubirea, laudandu-l.

14. Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor; dar mai mare e a departa lauda dracilor.

15. Smerita cugetare arata nu cel ce se defaima pe sine; caci cum nu se va rabda pe sine? Ci cel ce ocarat fiind de altul, nu-si micsoreaza dragostea fata de acesta.

16. Am bagat de seama ca dracul slavei desarte insufla unui frate ganduri si le descopera pe acestea altuia; si pe acestea altuia; si pe acesta il face sa spuna aceluia cele ce sunt in inima lui, ca acela sa se fericeasca pe el ca pe un mai inainte stiutor al gandurilor lui. Ba uneori se atinge blestematul si de chiar madularele trupului, facandu-le sa zvacneasca. Sa nu-l primesti pe altul cand te imbie cu episcopie sau cu staretie, sau cu slujba de invatatura. Caci cu mare osteneala se alunga cainele de la tejgheaua macelariei. Dar cand acesta vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vie din pustie in lume. Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute.

17. Dupa cum altul este chipul arapilor si altul al statuilor, altul e felul slavei desarte al celor ce petrec in manastirea de obste, decat al celor ce se afla in pustie.

18. Slava desarta iese inaintea mirenilor ce sosesc din lume in manastire si mana pe calugarii mai usuratici sa iasa intru intampinarea celor ce sosesc; ii face sa cada la picioarele lor si cel stapanit de mandrie se imbraca in smerenie. Pe cei ce sed la masa (iubitorul de slava desarta) ii indeamna sa se infraneze, si pe cei mai de jos ii cearta fara mila. Din cei ce stau la cantare de psalmi, pe cei molesiti ii face barbati, iar pe cei fara glas frumos si pe cei ce dormiteaza ii lauda ca veghetori. Pe cel ce conduce randuiala cantarii il linguseste si-l roaga sa-i dea lui intaietatea; il numeste invatator si parinte, pana la plecarea strainilor.

19. Slava desarta in loc sa fie pricina de cinste, de multe ori e pricina de necinste. Caci, maniindu-se ucenicii ei, mare rusine le-a adus. Pe cei aspri fata de oameni slava desarta ii face blanzi; se foloseste cu ingamfare de darurile naturale, si prin acestea de multe or i-a doborat pe nenorociti.

20. Am vazut un drac suparand pe fratele sau si izgonindu-l. Caci maniindu-se o data un frate, au sosit in acea clipa niste mireni, si nenorocitul a sarit din manie in slava desarta. Pentru ca nu putea sluji deodata amandurora.

21. Cel ce s-a vandut slavei desarte are o viata indoita. Caci petrecand intre calugari cu schima, vietuieste in lume cu cugetul si cu amintirea.

22. De ne grabim sa bineplacem celor de sus, sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea, va dispretui toata slava pamanteasca. M-as mira sa nesocoteasca cineva pe cea de-a doua, daca n-a gustat din cea dintai.

23. De multe ori pradati fiind de slava desarta, intorcandu-ne, am pradat-o pe ea cu mai multa iscusinta. Caci am vazut pe unii rapiti din lucrarea duhovniceasca, de slava desarta; dar punandu-se un inceput vrednic de mustrare, sfarsitul s-a facut vrednic de lauda, pentru schimbarea cugetului.

24. Cel ce se mandreste cu darurile lui naturale, adica cu desteptaciunea, cu invatatura, cu citirea limpede, cu vorbirea usoara, cu destoinicia si cu toate cele de felul acesta, pe care le are fara osteneala, nu va dobandi niciodata bunatatile cele mai presus de fire. Caci cel necredincios in putine va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.

25. Multi isi chinuiesc in zadar trupurile lor pentru nepatimirea la culme, pentru bogatia darurilor, pentru lucrarea minunilor, pentru puterea cunoasterii de mai inainte, nestiind, nenorocitii, ca nu ostenelile, ci mai degraba smerenia e maica acestora. Cel ce cere daruri pentru osteneli, a pus o temelie gresita. Dar cel ce se socoteste pe sine datornic, va lua deodata o bogatie neasteptata.

26. Nu da ascultare vanturatorului care te sfatuieste, chipurile, spre folosul auzitorilor, sa-ti vestesti virtutile tale. “Caci ce va folosi omul de va dobandi lumea intreaga, iar pe sine se va pagubi?” (Luca IX, 25). Nimic nu poate zidi pe cei ce ne privesc ca o purtare smerita si nemincinoasa si ca un cuvant neprefacut. Aceasta se va face si altora indemn spre a nu se inalta. Si ce e mai mare decat aceasta, spre folosul altora?

27. A observat cineva din cei ce pot sa vada si vazand, a povestit urmatoarele: “Sezand eu in adunare (sintaxa), au venit dracul slavei desarte si dracul mandriei si s-au asezat de amandoua partile mele. Si unul mi-a impuns coasta cu degetul lui iubitor de slava desarta, indemnandu-ma sa spun oarecare vedere (contemplatie) sau lucrare pe care am savarsit-o in pustie. Si dupa ce l-am departat pe acesta zicand: <<Intoarca-se inapoi si sa se rusineze cei ce-mi gandesc mie rele>> (Ps.XXXIV; LIX), repede cel de la stanga imi sopti la ureche: <<Bine, bine ai facut si mare te-ai facut, biruind pe maica mea cea prea nerusinata>>. Catre aceasta, continuand indata partea urmatoare a stihului, am zis: <<Intoarca-se rusinati cei ce-mi zic mie: Bine, bine ai facut>>. Intrebandu-l eu pe acela: <<Cum e slava desarta maica mandriei?>>, a raspuns: <<Laudele inalta si ingamfeaza; iar cand sufletul s-a inaltat, luandu-l mandria il duce pana la ceruri si-l doboara pana in adancuri>>”.

28. Este o slava ce vine de la Dumnezeu: “Pe cei ce Ma slavesc, zice, ii voi slavi” (I Regi II,30). Si este o slava ce urmeaza din pregatirea diavoleasca: “Vai, zice, cand vor vorbi oamenii bine de voi” (Luca VI, 26).

29. O vei cunoaste limpede pe cea dintai cand, socotind-o ca vatamare, o vei respinge cu toata sarguinta si oriunde te vei duce, iti vei ascunde vietuirea ta. Si pe a doua cand, savarsind orice lucru, il vei savarsi pentru a fi vazut de oameni. Necurata aceasta ne indeamna sa fatarim o virtute pe care nu o avem. Dar <<asa sa lumineze, zice, lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada ei faptele voastre cele bune>> (Matei V, 16). De multe ori Domnul ii aduce pe insa pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava desarta, prin necinstirea ce li se intampla.

30. Inceputul necautarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea.

31. Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice greseala, ci potrivit cu felul ei.

32. Cand chemam noi slava desarta si cand vine la noi fara sa o chemam, ci trimisa de altii, si cand incepem niscai lucruri in vederea slavei desarte, sa ne aducem aminte de plansul nostru si de datoria de a face, plini de frica, rugaciunea ce se cuvine starii noastre si negresit vom rusina pe nerusinatul, numai sa ne ingrijim de rugaciunea adevarata. Iar de nu, sa ne aducem aminte repede de moartea noastra. Iar de nu vom izbuti nici asa, sa ne temem de rusinea ce urmeaza slavei. Caci “cel ce se inalta se va smeri” (luca XVIII, 14). Si nu numai acolo, ci negresit si aci.

33. Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute.

34. Pot fi, fara indoiala, auziti de Dumnezeu in unele cereri ale lor si unii iubitori de slava desarta. Domnul obisnuieste sa vina in intampinarea rugaciunilor si cererilor lor ca luand unele daruri prin rugaciune, sa nu-si mareasca inchipuirea de sine.

35. Cei mai simpli nu cad de multe ori in veninul acesta. Caci slava desarta este lepadarea simplitatii si vietuirea prefacuta.

36. De multe ori viermele crescand si facand aripi se urca la inaltime. Tot asa slava desarta, desavarsindu-se, naste mandria, capetenia si desavarsitoarea tuturor rautatilor.

A fost treapta a a douazeci si una. Cel ce nu s-a lasat prins de ea, nu va cadea in mandria fara minte, dusmana lui Dumnezeu.