„A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare , ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere; şi aşa mai departe).

Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Copiilor vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal. Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul.

Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astarteei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia-i eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii. Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia.

Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori.

Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti, vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, proşti incurabili şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.

Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari. Numai ce prostii nu se scriu şi se spun, dar nu e nici o confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu.

Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstevelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917!

Tineretul, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac, şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atâta, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec.

Cu atât mai mult cu cît numărul celor care suferă de boli straşnice, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, intoxicarea lumii va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo, că vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite (n.n.- iată eutanasia deja este legală în multe țări).

O altă straşnică şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Singură această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, aceasta oricum se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci, şi folosirea de către oameni a banilor, de asemenea, e supusă acestei fragilităţi.

Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă”: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! Însemnă că, în cazul în care dispare un „dacă” toate acestea devin o grămadă de metal inutil. Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.

Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, valoarea cărora e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.

Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat, sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura, pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru o beschie, un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate.

Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de rațional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică– lasă că mă rog acasă, nici pentru copii – din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani. 

În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu pe Fiul său Unul Născut L-a dat ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii, şi apropiaţii să ne fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins?

I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel de a pus capcana, a auzit cum s-a închis uşa şi că jertfa e acolo. El poate veni îndată ca să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.”

„Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă – nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât pofteşte sufletul– vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.

Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu se poate mântui, însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt.

Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta, că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă?

Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat, toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi.

Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga”. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, doar cât şi-au luat în portbagaj haine călduroase şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat tot atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie.

Iată aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte, unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om, cu o asemenea atitudine faţă de lucruri niciodată nu se va potrivi la ceea ce se cheamă „prestigiu”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre.

Nu trebuie să adunaţi lucruri, însemnătatea cărora nu vă e clară, sau vă puteţi lipsi de ele. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut necesar, nu foarte scump, simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.”

Sursa – „Stareții despre vremurile din urmă. Lumea înaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos” – Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Petru Vodă, 2007, pag.404-409, 412-413