Părintele Serafim Rose:’’Poate că aceştia sunt ultimii ani în care mai putem continua să răspândim liber Cuvântul’’

Când timpul nu mai are răbdare cu noi…

Timpul şi valoarea lui pentru mântuire în Ortodoxie

Timpul a fost şi rămâne un subiect foarte profund al cugetării minţii omului, care l-a conştientizat imediat după izgonirea sa din Rai, unde gustase din preaplinul veşniciei, dar unde nu îi mai era îngăduit să rămână, din pricina căderii în păcat. De la filozofii antici şi până la gânditorii moderni, de la simplii credincioşi şi până la marii teologi, întrebările privind originea, esenţa, sensul şi, mai ales, valoarea timpului alcătuiesc un subiect mereu actual. Ortodoxia învaţa că timpul se scurge în aceeaşi direcţie cu creaţia şi constituie o trăsătură de temelie a întregii zidiri, fiind însăşi condiţia sau modul ei de existenţă. Cu alte cuvinte, orice creaţie dumnezeiască sau omenească – inclusiv omul – se află pusă „sub vremi”, ea căzând sub incidenţa curgerii timpului şi mergând, inevitabil, către un sfârşit.

Valoarea timpului se arată, în sensul său cel mai înalt, în iconomia mântuirii, când – în Hristos – timpul cunoaşte o plinire a sa, prin îndumnezeire. Timpul Bisericii este timpul mântuirii şi e trăit de credincios ca răscumpărare a timpului pierdut în păcat, dar şi ca posibilitate a împlinirii vocaţiei sale şi pregătirii pentru viaţa de comuniune veşnică în iubire cu Dumnezeu şi semenii. Tocmai de aceea,

Ortodoxia acordă timpului o mare însemnătate. Pierderea timpului ca prilej de mântuire constituie o pagubă aproape irecuperabilă: „Dumnezeu ţi-a dat timpul vieţii -zice Sfântul Ioan Gură de Aur – ca să-l petreci în slujirea Lui, şi când pierzi timpul vieţii în modul cel mai nevrednic întrebi unde este răul? Nu ştiţi că nimic nu trebuie să fie economisit ca timpul?! Aurul pe care l-ai pierdut poţi să-l dobândeşti din nou, dar timpul cu greu poţi să-l repari”.

Preocupată fiind de valoarea timpului în care sufletul credinciosului trece în viaţa de dincolo de mormânt, Ortodoxia cere în rugăciunile sale: „sfârşit creştinesc, în pace”, exprimând în aceasta importanţa deosebită pe care o are – în relaţie cu mântuirea – încheierea modului de vieţuire pe pământ. Trecerea prin moarte face ca – odată cu sufletul nemuritor – să treacă şi starea de vieţuire dobândită de el în timpul vieţii prezente. Bucuria şi seninătatea feţei pe care o au sfinţii în ceasul morţii arată faptul că pentru ei această „mutare” nu este decât trecerea către „viaţa veşnică” (Ioan 11, 25; 17, 3). Unii Părinţi ai Ortodoxiei au numit timpul vieţii prezente ca fiind „ziua a şasea” sau a pregătirii. Tocmai de aceea, Apostolul îndeamnă: „până când avem vreme, să facem bine către toţi, şi mai vârtos către cei ai noştri de o credinţă”(Gal. 6, 10). Dar se pare că astăzi, acest lucru este din ce în ce mai dificil de înfăptuit… Mulţi dintre noi simţim deja cum vremurile se grăbesc, iar timpul parcă se strânge, nerăbdător, căutând să intre cât mai repede în veşnicia din care a fost zidit de Dumnezeu.

Citeşte şi:  S-A APROPIAT VREMEA ÎMPLINIRII PROFEȚIILOR... "De acum înainte, profețiile vor deveni știrile zilei. Le vom vedea la televizor"

Unde ne-a fugit timpul?

Bunicii noştri au trăit la sat – acolo unde „s-a născut veşnicia”, în căsuţe de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce azi numim „civilizaţie”. Seara o petreceau la lumina lămpii cu gaz şi spuneau poveşti. Cât de bogată şi luminoasă li se părea lumea, plină de taine şi de frumuseţi!

Atunci oamenii trăiau parcă într-un alt fel de timp, participau la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie. Acum, timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte, după cum mulţi dintre noi au observat. Nu mai avem timp pentru a citi o carte, pentru a ne adânci în noi înşine, cugetând la cele ale sufletului, pentru a ne întâlni cu prietenii apropiaţi. Nu mai avem timp nici măcar să spunem seara poveşti copiilor. Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului – un lucru foarte anevoios, pentru că nu este uşor să măsori tocmai ceea ce este măsura a tot ceea ce există. Concluzia acestor calcule a fost că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât treceau înainte 16 ore, şi aceasta nu este o simplă părere subiectivă, datorată iureşului cotidian la care suntem supuşi. Chiar şi călugării de prin mănăstirile ferite de zgomotul lumii ori pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale… Într-un chip cu totul de neînţeles şi neexplicat, viteza tuturor proceselor a crescut, dar totuşi timpul s-a scurtat. Iată cum adepţii progresului s-au dovedit a fi nişte prooroci mincinoşi, care au turnat în urechile celor din secolul trecut vorbe care promiteau că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel timpul va prisosi?! Ce folos am dobândit, prin inventarea plitei electrice ori a cuptorului cu microunde, spre pildă, dacă noi suntem mult mai stresaţi, mai grăbiţi şi mai bolnavi decât atunci când preparam bucatele la foc de lemne? Înaintea erei super-tehnologizate, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, în toate zilele vieţii lor. Totul era săvârşit după un anumit tipic, deprins încă din copilărie, în sânul familiei: ziua începea cu rugăciunea de dimineaţă şi se sfârşea cu cea de seară, iar capul familiei îndeplinea rolul pe care îl are un stareţ într-o obşte monahală: nimic nu se începea fără încuviinţarea sa şi nimeni nu îndrăznea nici măcar să înceapă a mânca fără rugăciunea şi binecuvântarea sa. Întotdeauna, înainte de masă spuneau Tatăl nostru şi nici un lucru nu se făcea fără semnul Sfintei Cruci. Noi nici nu ne putem măcar imagina cum este să trăieşti o viaţă fără curent electric, dar iată că în acele vremuri, lipsite de orice confort şi modernism, omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-I aducă o laudă cât de umilă lui Dumnezeu. Întotdeauna, ca răspuns, el primea în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, era vegheată de sus, de Părintele Ceresc, iar acest lucru îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită în toată plinătatea şi bogăţia ei. Noi facem astăzi totul pe fugă. Până şi relaţiile dintre membrii unei familii sau prieteni apropiaţi se rezumă deseori la câte un mesaj transmis prin internet sau telefon mobil. Iată de ce ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. De aici şi până la tulburările de afectivitate şi depresii, nu este decât un pas. Dar şi relaţia noastră personală cu Dumnezeu are de suferit, şi nu pentru că Cel ce ne-a zidit ar fi suferit vreo mutare sau schimbare. Motivul este că până şi atunci când ne facem rugăciunea de dimineaţă – pentru câţi mai au această râvnă – gândul nu ne este acolo. Mintea noastră este ca o împărăteasă fără regat, alungată în exil, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Când ne apucăm de treabă, nu ne mai stă mintea să cerem ajutor de sus, pentru că déjà mintea face planuri pentru un an înainte, gândurile zboară către altceva, şi până la urmă nici nu „se potriveşte cu peisajul”. Câţi dintre noi avem curajul să ne închinăm de faţă cu colegii atei sau apostaţi, spre pildă? Aproape nici unul, din păcate. De parcă Dumnezeu ar trebui să Se dea după lume, să Se asemene cu ea, iar nu invers… Mărturisitorii credinţei au dispărut astăzi. Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi semeni – prieteni, fraţi, copii, soţ sau soţie – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede, bătrâneţea şi boala ne ajung din urmă, iar timpul fuge şi el, mai repede decât orice, şi niciodată nu avem timp pentru suflet. Vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înainte de atât de doritul răgaz de liniştire şi aşezare între ai tăi, întru ale tale.

Citeşte şi:  Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate

Sursa : Revista Tradiţia Ortodoxă nr. 36.