Un rezumat foarte concludent al unei teze de doctorat despre locul Duminicii ca fiind coroana saptamanii liturgice si nu inceputul saptamanii

Lucrarea de fata, Semnificatia Teologica si Liturgica a Duminicii in Biserica Ortodoxa, realizata ca teza de doctorat la Teologie Liturgica, are ca obiectiv principal, printro abordare tematica interdisciplinara, redescoperirea sensului si semnificatiei teologice a Zilei Domnului in contextul gandirii si societatii secularizate contemporane. Pentru a intelege deplin locul Duminicii, al continutului sau liturgic si a importantei deosebite a acesteia in viata si in cultul Bisericii noastre, este necesar a lamuri dintru inceput relatia ei cu Sabatul iudaic. Gandirea crestina a ignorat de-a lungul timpului aceasta relatie, asa incat Ziua Invierii, intaia zi a calendarului iudaic, a fost interpretata ca un alt sabat, un sabat crestin. In acest sens, toate prescriptiile si definirile Vechiului Testament privitoare la ziua a saptea au fost transferate asupra Duminicii, faptul acesta devenind evident mai ales dupa ce Imparatul Constantin cel Mare a dat „zilei soarelui” o consfintire de stat oficiala prin legislatia din anul 321, facand-o pe aceasta zi de odihna general obligatorie. In acest sens, in Introducerea lucrarii sunt prezentate principalele obiective urmarite de autor, problematica Zilei Domnului in viata liturgica contemporana, precum si stadiul actual al cercetarilor cu privire la subiectul tratat. Pentru a indica contextul teologic in care se insereaza disertatia de fata, aceasta cuprinde prezentarea analitica dar si critica a lucrarilor lui Willy Rordorf, Jean Danielou, Alexander Schmemann, Henry Chirat, Samuele Bacchiocchi, precum si detaliata descriere a preocuparilor legate de acest subiect din teologia romaneasca, aici fiind amintite lucrarile unor teologi de marca precum Iuliu Scriban, Grigorie Comsa, Grigorie Marcu, Nicolae Neaga, Ene Braniste, Ilie Moldovan, Constantin Galeriu si.a.

Capitolul intai contureaza cadrul general teologic in care se incadreaza lucrarea de fata prezentarea modului in care conceptul de timp a fost receptat in istoria ideilor, mai intai in cultura greaca, in crestinism si in cultura occidentala. Am prezentat sumar principalele curente filozofie antice subliniind perceptia diferita asupra timpului care a fost vazut fie experienta a miscarii si schimbarii, fie ca imagine miscatoare a eternitatii, fie un ciclu nascator de alte cicluri, fie ca masura a tuturor schimbarilor in lumea creata. (p.1522). Orizontul filosofic si teologic este completat prin prezentarea in subcapitolul al treilea a perceptiei timpului in gandirea apuseana (p. 2629) unde succint autorul trece in revista discutia asupra acestei teme la Boetiu, Augustin, Toma de Aquino, Sinoza, Kant, Bergson, Heidegger. De asemenea, pe langa aceste consideratii generale asupra timpului, inainte de a vorbi despre ziua intai sau ziua a opta, despre ziua soarelui sau Duminica, capitolul cuprinde si o prezentare a originii saptamanii de sapte zile ca unitate temporala distincta, precum si cele doua moduri in care aceasta apare in antichitate, saptamana iudaica si saptamana planetelor sau planetara la greci si romani.

In privinta originii saptamanii iudaice, a carei zile isi gasesc randuiala si centralitatea in sabat, exegetii moderni au prezentat trei ipoteze diferite, incercand astfel sa identifice prefigurari ale acestei saptamani in perioada preisraeliana. Prima este legata de impartirea in patru a fazelor lunii, toate popoarele din vechime utilizand acest mod de impartire a timpului. A doua este legata de semnificatia deosebita a cifrei sapte, intalnita, de asemenea, la multe popoare antice, iar a treia este legata de ideea unui ciclu saptamanal de timp, ritmat de o zi speciala a pietei, a comertului, a schimbului de alimente si a altor articole de imediata necesitate. Aceasta pare sa fie, insa, o ipoteza departata de o ratiune veridica, deoarece este imposibil de crezut ca sabatul ar fi fost initial o zi de piata.

Saptamana planetara a aparut in istorie, din punct de vedere cronologic, dupa saptamana iudaica. Originea sa se regaseste in ideea ca cele sapte planete cunoscute in antichitate au fost legate de sirul a sapte zile, astfel incat fiecarei planete ii era atribuita o dominare, o influenta asupra unei zile. Si astfel, fiecare zi era numita dupa planeta care o conducea, influenta. Saptamana de sapte zile, asa cum este ea prezenta in calendarul nostru crestin, este rezultatul simbiozei si sintezei dintre saptamana planetara si cea iudaica, care s-a format in spatiul Bisericii crestine, asa incat mostenim numarul zilelor, iar in afara de sambata si Duminica, toate denumirile celorlalte zile isi au (in principal in limbile latine) radacina semantica in denumirile planetelor.

Asa cum afirmat la inceput, pentru a intelege corect locul si importanta deosebita a Duminicii in cultul si in viata liturgica a Bisericii, trebuie lamurita relatia acesteia cu Sabatul, ziua a saptea din calendarul iudaic. Tema Sabatului, a sensului si semnificatiei acestuia, constituie cuprinsul celui de-al doilea capitol al lucrarii, iar ratiunea principala este aceea de a aduce lumina asupra intelegerii odihnei sabatice, atat in contextul vechitestamentar al „misiunii” poporului ales de pregatire a lumii pentru venirea lui Mesia, cat si sub aspectul prefigurativ, adica modul in care este reflectata invatatura despre Sabat in scrierile patristice. Sub aspect temporal, traditia biblica identifica originea sabatului in perioada trecerii lui Israel prin pustia Egiptului. Exista o dubla fundamentare a respectarii zilei de sabat in cele doua versiuni vechitestamentare ale Decalogului: una religioasa, teologica in Iesire 20: 9,11 – actul crearii lumii in sase zile si odihna lui Dumnezeu din ziua a saptea, si una istorica in Deuteronom 5: 12,15 – legata de iesirea poporului ales din robia egipteana. Sarbatoarea evoca, inainte de toate, cum s-a mai aratat activitatea creatoare a lui Dumnezeu in cele „sase zile”, precum si „odihna” Sa in ziua a saptea. Aceasta zi este binecuvantata de Dumnezeu si sfintita, ca incununare a creatiei. Evreul era chemat, deci, sa praznuiasca prin ea lucrarea dumnezeiasca creatoare; altfel spus, intreaga saptamana are o oglindire a acesteia: a lucrarii, mai intai, si a incununarii ei apoi, prin odihna. Evreul traia, oglindea astfel, in propria lui viata, viata dumnezeiasca, iar pazirea zilei a saptea era un „semn” care unea pe „Dumnezeu cu fiii lui Israel”, un „spatiu” al comuniunii cu Yahve, al cresterii spirituale prin ascultare si implinirea poruncii. In acest sens, pentru credinciosul Vechiului Testament odihna de Sabat semnifica nu inactivitate, ci lucrare spirituala pentru intelegerea si preamarirea operei lui Dumnezeu ziditoare si proniatoare; sabatul fiind o zi de rugaciune, de rostire si aducere aminte a Legii si de jertfa, o zi pentru suflet de petrecere spirituala cu Dumnezeu, in care credinciosul praznuia opera lui Dumnezeu, patrundea in taina Sa creatoare si proniatoare, adancind semnificatia existentei si a vietii in Dumnezeu.

In vremea Mantuitorului, Sabatul devenise mai mult o tema religioasa. Formalismul fariseilor si al carturarilor a marcat adanc intelegerea Legii Vechi, cu atat mai mult intelegerea Sabatului. Ziua de Sabat devenise pentru poporul iudeu un buchet de prescriptii si reguli, o povara si nicidecum nu mai oglindea „odihna” lui Dumnezeu, nu mai cuprindea aproape nimic din ratiunea dumnezeiasca a pedagogiei duhovnicesti privitoare la poporul ales si prin acesta la pregatirea intregii lumi pentru venirea lui Mesia si a inaugurarii prezentei reale a Imparatiei lui Dumnezeu in viata umana. In atitudinea Mantuitorului fata de sabat se evidentiaza clar critica aspra impotriva abuzurilor formalismului fariseilor in maniera lor de a intelege odihna Sabatului. Sfintii Parintii si scriitorii bisericesti au interpretat in mod diferit locul Sabatului in viata Israelului si semnificatia sa in raport cu Legea cea Noua: pe de o parte multi dintre ei condamna odihna sabatica, inteleasa ca relaxare fizica, altii arata in mod deosebit caracterul prefigurativ al sabatului, acesta simbolizand fie odihna cea vesnica (despre care vorbeste Epistola catre Evrei), sau Insasi Persoana Mantuitorului, fie pacea launtrica consecutiva incetarii de a mai pacatui. In acest sens sunt prezentate cronologic 37 de texte patristice, care reflecta sensul si semnificatia sabatului in raport cu Duminica si valoarea lui in Legea cea Noua.

Cel de-al treilea capitol analizeaza sub aspect istoric si teologic ipotezele legate de originea Duminicii, precum si modul ei de sarbatorire, asa cum rezulta din textele patristice ale primelor trei secole crestine. Detractorii dreptei credinte, (amintim in mod special pe S. Bacchiocchi si E. Hilgert), au cautat sa demonstreze originea pagana a Duminicii, ca fiind, fie consecinta influentei cultului mithraic al zilei soarelui asupra crestinismului, fie rezultatul influentei sarbatorilor qumraniene asupra Duminicii. Liturgistii si exegetii crestini au indicat mereu 3 elemente care exclud orice fel de interpretare in directia celor 2 ipoteze opuse dreptei invataturi:

1. in antichitatea necrestina nu exista nicio dovada despre existenta vreunei manifestari cultice sau de alta natura in ziua Soarelui;

2. in suita de zile din cadrul saptamanii planetare, ziua Soarelui ocupa locul al doilea, dupa cea a lui Saturn, asa incat nici structura interioara a saptamanii nu sugereaza existenta vreunei influente in sprijinul tezelor necrestine;

3. in cultul mithraic, ziua Soarelui nu s-a bucurat de o semnificatie speciala imediata.

Duminica este o institutie pur crestina. Originea sa se gaseste in unicul eveniment al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, in prima zi dupa sabat. Obisnuinta crestinilor de a se aduna in aceasta zi, „prima de dupa sabat”, a aparut inca din prima saptamana care a urmat evenimentului Invierii Domnului, cand ii gasim pe sfintii Apostoli adunati laolalta. Duminica este continuarea acestei adunari saptamanale, praznuirea Invierii Mantuitorului Hristos, taina prezentei Lui in mijlocul ucenicilor, trairea anticipata a celei dea doua veniri. Duminica este Pastele saptamanal, Praznicul saptamanal al Invierii Domnului, eveniment mantuitor ce traseaza identitatea ontologica a Duminicii si defineste esenta ei temporala, descoperind adanca sa semnificatie teologica.

Sfintii Parinti ai Bisericii, care au alcatuit imnele liturgice ale acestui Preaslavit Praznic, descopera in acestea sensul si semnificatia teologica si duhovniceasca mai larga si mai adanca a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos. In Inviere ei au vazut nu doar simpla sculare din morti a omului Iisus, ci minunata, reala si definitiva noastra trecere in Hristos Cel rastignit si inviat, de la „moarte la viata, de pe pamant la cer”, o trecere fundamentala, spirituala, a intregii lumi intrun alt plan de existenta, la viata cea noua nepieritoare, de comuniune cu Hristos Cel inviat si in El si prin El, cu intreaga Sfanta Treime. In Traditia Bisericii, referirile la ziua Duminicii sau facut intrebuintanduse 3 numiri diferite:

a. Intaia zi a saptamanii – numire intrebuintata mai ales in Sfintele Evanghelii, deoarece autorii aveau in uz calendarul iudaic (in cadrul saptamanii iudaice zilele erau denumite dupa locul ocupat in saptamana, Sabatul reprezentand unitatea temporala principala, fiind numita si ziua a saptea), in care Duminica era ziua care urma Sabatului. Astfel, Duminica a trecut din iudaism in crestinism cu numele sau evreiesc si locul sau in saptamana: cea dintai.

b. ”Κυριακή ημέρα„ „ Ziua Domneasca” este o alta numire utilizata in foarte multe documente vechi ale Traditiei Bisericii. Denumirea apare in acest sens si in Sfanta Scriptura, in Apocalipsa 1, 10, iar in cea dintai Epistola catre Corinteni cap.11, 20, este importanta folosirea adjectivului in Κυριάκον δείπνον, Cina Domnului. In crestinatatea de limba greaca, «Κυριακή» s-a impus pretutindeni. In Occident «Κυριακή ημέρα» s-a tradus din cele mai vechi versiuni ale Apocalipsei prin dominicus dies, dominica dies sau simplu dominica. De aici in limbile romane dimanche, domenica, domingo, duminica.

c. Ziua Soarelui – este denumirea pentru Duminica crestina utilizata in cadrul saptamanii planetare. Aceasta numire este folosita, pe langa majoritatea scrierilor pagane vechi si in unele crestinesti. Incepand din sec. II marturiile se multiplica atat in textele literare cat si in inscriptii. Numirea este folosita de Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Tertulian, Origen, Fericitul Augustin etc. Sfanta Scriptura si marturiile Traditiei crestine ne descopera faptul ca in comunitatea crestina primara a avut loc asa numitul „dualism liturgic”, crestinii se adunau pentru frangerea painii, dar continuau sa frecventeze slujirile de la sinagoga si Templu. Cercetatorii liturgisti indica faptul ca, incepand din secolul II, in Biserica, Sabatul este abandonat, iar mai ales in teologia apuseana incepe sa se dezvolte conceptia despre sabatul eshatologic, prezenta cu precadere in doctrinele milenariste ale lui Ipolit al Romei, Fer. Ieronim, Fer. Augustin etc. Scrierile patristice preconstantiniene (in lucrarea de fata sunt prezentate 28 de fragmente-marturii ale Traditiei, referitoare la subiectul tratat) arata evident modul in care Duminica era ziua speciala de praznuire crestina, a comuniunii si impartasirii cu Domnul cel inviat prin savarsirea „frangerii painii”, si, de asemenea, modul in care ritualul cultic al Sf. Euharistii, definitoriu pentru aceasta zi, incepe sa se dezvolte.

Principalele concluzii sunt evidente: Ziua de dupa Sabat isi dobandeste o denumire speciala – Ziua Domnului carei descopera identitatea temporal-ontologica, sensul si continutul specific. Duminica era ziua Euharistiei, ziua in care se aducea Domnului jertfa cea noua, jertfa Noului Legamant. Pe de alta parte, textele patristice arata si evolutia in timp si dezvoltarea cultului duminical. Perioada de domnie a Imparatului Constantin cel Mare este foarte importanta pentru istoria crestinismului in general. Din continutul legislatiei sale nu putem concluziona ca aceasta este una pornita din ratiuni deplin crestine, insa cautand spre intreaga viata a imparatului Constantin putem observa modul deosebit de intelept prin care a luat decizii atat de favorabile crestinilor si in acelasi timp, fara a jigni sau ataca pe cei cu inclinatii pagane. Pentru ca Duminica crestina sa fie recunoscuta ca atare a trebuit ca lumea crestina sa astepte vremea imparatilor Valentinian si Teodosie care, in 389, au promulgat oficial respectarea Duminicii crestine. Legislatia constantiniana cu privire la respectarea zilei de odihna a reprezentat un moment de maxima importanta in istoria dezvoltarii cultului, insa, totodata, si un moment decisiv in istoria zilei de odihna, ce a favorizat, in plan negativ, posibilitatea confuziei dintre ziua de odihna a Vechiului Testament cu Ziua Domnului, Ziua Noului Legamant, declarata zi de odihna prin legislatia Imparatului Constantin.

Capitolul al patrulea prezinta principalele texte de referinta (21 fragmente din textele patristice) din Traditia Bisericii care arata modul in care Duminica crestina a fost sarbatorita cultic si traita teologic dupa pacea constantiniana.

Capitolul al cincilea, intitulat Sambata si Duminica in cultul divin ortodox, cuprinde prezentarea modului in care continutul teologic si liturgic al acestor zile din cadrul saptamanii crestine este exprimat liturgic, in slujirea cultica ortodoxa. Astfel, praznuirea Invierii Domnului sacramentul timpului, asa cum il numeste parintele Schmemann, impreuna cu intreaga saptamana a evenimentelor mantuitoare (patimi, jertfa pe Cruce, sederea in mormant) care o precede, reprezinta typosul, tipologia, paradigma sau matricea timpului liturgic in ciclicitatea temporala a fiecarei saptamani din inaintarea („miscarea”) noastra spre Dumnezeu in timp. In acest sens, fiecare Duminica este Pastele saptamanal, iar toate sambetele anului bisericesc isi regasesc sensul, semnificatia si continutul liturgic in Sambata cea Mare, a sederii Domnului cu trupul in mormant, si in Sambata invierii lui Lazar, anticiparea invierii de obste. Relatia liturgica dintre sambata si Duminica este una indisolubila, deoarece, asa cum descopera textele imnografice ale Triodului, sambata reprezinta „puntea” de legatura dintre patimi, moarte si Inviere. Icoana Sambetei celei Mari este aceea a pogorarii Domnului la iad, a invierii mortilor. Sub aspect temporal, sambata este o conditie pentru intrarea in Duminica, reprezinta „puntea” spre viata cea noua a noii creatii inaugurate prin Inviere.

Transfigurarea sabatului iudaic s-a produs in Sfanta si Marea Sambata, in care, Mantuitorul, plinindu-si toata lucrarea Sa, S-a „odihnit” in mormant. Duminica, ziua de dupa sabat, Viata a rasarit din mormant, revarsandu-se peste intreaga creatie, incepand prima zi a Noii Creatii. „Odihna” sederii Mantuitorului cu trupul in mormant relationeaza Vinerea Mare cu Ziua Invierii, Sambata fiind ziua pregatirii, a asteptarii, ziua dinaintea Zilei Domnului. Domnul se odihneste cu trupul, insa, cu sufletul este in iad savarsind lucrarea cea de mantuire a dreptilor si deschizand tuturor orizontul vesniciei Imparatiei lui Dumnezeu. In Sambata cea Mare, Domnul se odihneste, dar in acelasi timp savarseste trecerea noastra si a intregii creatii in Sine si prin Sine, de la moarte la viata cea adevarata, de la efemeritate la vesnicie.

Duminica, Ziua Invierii, este chipul veacului viitor, cu adevarat simbolul Zilei celei neinserate a Imparatiei, tainic, real, sacramental prezenta prin viata Bisericii in aceasta lume. Este chipul zilei celei fara de sfarsit a noii creatii. Moartea si Invierea Mantuitorului nu sunt doua evenimente consecutive, ci simultane, de aceea si relatia dintre Sambata si Duminica este una organica, indisolubila. Sub acest inteles, chiar si in timpul Postului Mare, in fiecare sambata si Duminica se savarseste Sf. Liturghie. Pe baza acestor ratiuni, Biserica Ortodoxa a consacrat ziua liturgica a sambetei pentru pomenirea generala a mortilor si, in primul rand, a sfintilor marturisitori si mucenici, care si-au dat viata pentru Hristos sau au patimit pentru biruinta credintei crestine in lume. Duminica este Ziua Invierii, trairea anticipata prin cultul Bisericii a tainei prezentei Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Sub aspect temporal, ea reprezinta perihoreza unica intre timp si eternitate realizata in timpul liturgic al Bisericii — timp hristocentric, teandric, pascal, ritmat de moartea si invierea cu Hristos, eshatologic, mistic, nuptial si doxologic. Cultul duminical este expresia participarii reale la temporalitatea transfigurata de Invierea lui Hristos. Randuielile reprezinta intrari mistagogice ale Bisericii si creatiei intregi in viata pascala si eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu incununate in Dumnezeiasca Liturghie, modul concentrat si suprem de comunicare a Imparatiei lui Dumnezeu oamenilor ca vesnicie a comuniunii personale de iubire intre Preasfanta Treime si creatia indumnezeita.

Capitolul al saselea analizeaza, in prima parte, termenii prin care se exprima referirile la timp in Noul Legamant. E necesar sa facem o distinctie intre kairos, un timp al lui Dumnezeu care ne permite sa traim intr-un mod autentic clipa si chronos, un timp al oamenilor, monoton si liniar. Clipa kairotica recapituleaza trecutul, dar intr-o perspectiva eshatologica (si astfel trecutul, prezentul si viitorul se unifica), pe cand clipa intra-temporala este separata de trecut si viitor, ea reificand intr-un mod monoton un prezent liniar. De fapt, o problematica autentica a timpului nu poate fi abordata decat in perspectiva eshatologica. Traditia Bisericii ne descopera prin gandirea teologica a Sf. Maxim Marturisitorul Taina cea dumnezeiasca a Preasfintei Treimi ce avea sa se implineasca prin si in Domnul nostru Iisus Hristos, adica unirea negraita si neinteleasa a dumnezeirii si a omenitatii intr-un singur ipostas, unire ce aduna omenitatea la un loc cu dumnezeirea in ratiunea ipostasului si face din amandoua un singur ipostas compus, fara sa aduca nici un fel de micsorare a deosebirii lor fiintiale dupa fire.

Aceasta este ratiunea cea mai presus de minte, aceasta este taina cea mare si ascunsa, tinta (sfarsitul) pentru care sau intemeiat toate. In virtutea acestei ratiuni, timpul reprezinta intervalul (diastaza) dintre Dumnezeu si creatura sa, insa totodata, timpul reprezinta „mediul” de crestere si inaintare fapturilor rationale spre unirea cu Dumnezeu. In acest interval temporal dintre Inaltarea si Parusia Sa eshatologica, Iisus Hristos, Domnul Cel Inviat, prezent in Biserica Sa, in cultul, Tainele si sarbatorile ei, asimileaza si transfigureaza timpul intr-un veritabil „laborator al invierii” (D. Staniloae), deschizand umanitatii perspectiva unei eternitati vii si personale in comuniune cu Sfanta Treime ca trecere pascala de la moartea si intunericul egoismului si patimilor caderii la viata si lumina iubirii jertfelnice si a comuniunii. In Biserica, Hristos asuma transfigurator temporalitatea creata in eonul desavarsitor al Imparatiei lui Dumnezeu, cultul fiind pe pamant icoana si anticiparea vesniciei eshatologice. Sfanta Euharistie, incadrata organic in Sfanta Liturghie, reprezinta expresia cultica desavarsita a intrepatrunderii perihoretice pascal euharistice dintre timp si eternitate, si, totodata, intrarea in orizontul infinitatii deschis de comuniune de iubire vesnica a Persoanelor Sfintei Treimi, revelata si impartasita in cultul Bisericii Ortodoxe. Cultul liturgic ortodox este kairosul care deschide in permanenta fiecare clipa circulatiei in ambele sensuri intre aion si chronos, al carei martor ultim e iubirea si comuniunea.

In acelasi capitol, teza cuprinde o sectiune in care este evidentiat modul in care Sf. Vasile cel Mare aduce multa lumina in intelegerea sensului si semnificatiei dimensiunii temporalitatii liturgice a Duminicii. Sf. Vasile cel Mare realizeaza in acest tratat o relevanta talcuire teologica a zilei Duminicii din perspectiva eshatologiei liturgice, dar si a ciclurilor liturgice, fie ca este vorba de saptamana (in care a opta zi este iarasi ziua cea una), sau de Cincizecime, in care cele de sapte ori cate sapte zile (ca tot atatea „zile Duminici”, ce reiau de 50 de ori Duminica Invierii) se incheie cu a opta Duminica (saptamanala). Mult mai importanta decat asemanarea miscarii ciclice cu vesnicia este semnificatia Duminicii, pe care Sf. Vasile cel Mare o considera revelata, punand-o in legatura cu inceputul tuturor lucrurilor, consemnat in Cartea Facerii (1,5). Aceasta zi, cea dintai, de fapt cea una a Facerii si a Invierii Domnului „pare sa fie chipul veacului viitor…. Aceasta zi este una si in acelasi timp a opta si simbolizeaza pe cea cu adevarat una si a opta zi…. Este starea care se va arata dupa acest timp, ziua cea fara de sfarsit, care nu cunoaste seara, nici a doua zi, acel veac netrecator si fara de sfarsit” (Tratatul despre Sf. Duh). De asemenea, de o mare importanta si relevanta teologica este invatatura Bisericii despre Duminica ca a opta zi. Denumirea Duminicii de a opta zi nu face parte dintre numirile literal istorice ale Zilei Domnului. Aceasta este una simbolica, cuprinzand in sine adanca semnificatie teologica a inaugurarii vietii celei noi daruite fiintei umane si intregii creatii prin inviere. Teologia zilei a opta cunoaste o dezvoltare deosebita, in principal, la Parintii si scriitorii bisericesti din sec. IV, in special la reprezentantii scolii alexandrine alegorice: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nissa, Sf. 12 Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gura de Aur. In Apus, tematica zilei a opta a fost dezvoltata, cu precadere, de Fericitul Augustin, Fer. Ieronim, iar inaintea lor de Ipolit al Romei si Tertulian, in marea majoritate dintre lucrari in spiritul gandirii milenariste, specifica Bisericii Apusene.

Un alt subcapitol al prezentei lucrari trateaza problematica randuirii calendaristice a Duminicilor in cadrul ciclului pascal anual. Modul de ordonare al Duminicilor si a pericopelor biblice corespunzatoare este unul foarte clar in primele doua perioade liturgice (Triod si Penticostar), problemele apar in perioada liturgica a Octoihului. Sirul Duminicilor din perioada Octoihului incepe cu Duminica Tuturor Sfintilor, intaia dupa Rusalii, si tine pana la inceputul Triodului din anul urmator, insa prezinta mai multe probleme din cauza ca acesta oscileaza intre 33 – 38 saptamani, (in functie de data schimbatoare a Pastilor din cei doi ani consecutivi) ceea ce provoaca „dereglarea” sirului de Duminici, aparand in calendar o numerotarea anarhica. Aceasta provine din faptul ca acceptiunea sau „numirea” de „Duminica X dupa Rusalii” nu se refera la Duminica propriu zisa dupa Rusalii, ci la „lectura dupa Rusalii” din ciclul celor 32 duminicale ale Octoihului. Pe de alta parte, exista patru pericope, care prin recomandarile Evangheliarului se citesc la anumite date fixe: Duminicile 22, 27, 28 si 30 dupa Rusalii. Dintre cele 32 pericope duminicale incadrate de cele 33 saptamani ale perioadei Octoihului din ciclul pascal biblic, primele 17 sunt de la Matei, iar ultimele 15 de la Luca. Cele de la Matei se citesc in sir continuu pana la Duminica inaintea Inaltarii Sfintei Cruci, iar cele de la Luca se citesc tot astfel, incepand din prima duminica dupa Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (numita „a 18-a dupa Rusalii”). Cele ramase de la Matei se adauga la sfarsitul celor de la Luca in anii in care acestea nu epuizeaza timpul pana la Triod. Subcapitolul mentionat cuprinde, in acest sens, toate explicatiile de rigoare.

Preluat de pe apologeticum.ro