Am primit scrisoarea dumneavoastră, şi păcătoasa mea inimă a primit vestire să răspundă la ea fără întârziere.

…Ce „pieptănată” e scrisoarea dumneavoastră de acum, parcă e căpăţâna mojicului după baie, ce cuminţică!

De scrisoarea dumneavoastră dinainte m-am speriat. Ce sofisticată! Ce pretenţioasă, ce pompoasă! Parcă tot corpul de gardă ar fi ieşit la paradă pe Câmpul lui Marte! Nici nu am îndrăznit să răspund. Cum citesc, mă apucă groaza, şi nu pot să răspund. Stepan m-a tot împins, cum împinge ţăranul mârţoaga să tragă de plug când ară:

„De ce nu-i răspundeţi lui N.?”

Păi dacă nu-mi vine să răspund, nu-mi vine! Şi mârţoagele, după cât se vede, au îndărătnicia lor.

Despre ceea ce urmează n-aş fi vrut să vă scriu, dar de vreme ce am început, o să scriu, ce să fac… Pocăinţa de care – descriaţi în scrisoarea trecută – v-aţi învrednicit să vă atingeţi nu a fost decât o închipuire a amăgirii de sine. V-aţi gândit şi v-aţi tot gândit, aţi tot auzit de una şi de alta, şi deşteaptă sunteţi, şi smerită nu sunteţi: ei, şi vi s-a năzărit ceva în căpşor, s-a clădit în el un castel vrăjit. Iar pricina întregului necaz eu sunt: v-am citit ceva ce nu vă stă în puteri, şi prin asta v-am zăpăcit. După roada lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7, 16), a zis Domnul. Care a fost roada stării acesteia, pe care sufletul şi-a alcătuit-o singur, cu care s-a linguşit singur? Singura roadă au fost ifosele deşarte, ifose deşarte în deplinul înţeles al cuvântului, care v-au scos din starea dumneavoastră obişnuită! I-aţi scris marelui stareţ, şi acela, ca om trăitor în cer, nu a priceput că dumneavoastră îi scrieţi despre bolovan, drept care v-a răspuns despre Ivan, v-a dat apă la moară să rămâneţi în pocăinţa dumneavoastră închipuită, presupunând că în dumneavoastră lucrează vederea pocăinţei la fel ca în el – acea vedere care este un har minunat al lui Dumnezeu, dăruit călugărilor care au sporit deja în liniştire. Creştinii care trăiesc în lume nu trebuie să se atingă de lucrările călugăreşti înalte, mai ales de cele isihaste. Şi Domnul a poruncit să nu turnăm vin nou în burdufuri vechi (v. Mt. 9, 17). Vinul nou sparge burdufurile vechi; şi el se varsă, şi burdufurile le strică: lucrările călugăreşti, atunci când se apucă de ele mirenii, şi ele se strică, şi celor ce le lucrează le aduc vătămare sufletească.

Citeşte şi:  Sfântul Teofan Zăvorâtul: Toți creștinii vor să meargă în rai, dar nu toți vor să se lupte pentru a dobândi raiul

Din zgomotosul şi luminatul Sankt-Petersburg a ajuns în locurile noastre îndepărtate şi liniştite zvonul cum că o oarecare damă foarte deşteaptă şi foarte ilustră i-a scris unui oarecare monah o scrisoare foarte elocventă, scrisoare în care arăta cum a văzut ea în sine un număr necuprins de păcate, iar monahul cu pricina – care, după cât se vede, nu era academician – i-a răspuns:

„Măicuţă! Să priveşti atât de subţire la păcatele tale nu e de nasul tău…”

Acesta este, repet, un zvon; dacă s-a întâmplat cu adevărat sau nu, nici a discuta nu îndrăznesc, şi de ştiut nu ştiu dacă în Petersburg, capitala culturii şi educaţiei, sunt îngăduite atare grosolănii. Dacă aş fi însă întrebat ce părere am despre sfatul dat de monah damei din capitală, aş răspunde cu toată sinceritatea provincialului:

„Sfatul e grobian, dar bun, şi dama cu pricina ar trebui să şi-l cresteze pe perete şi să se ţină strâns de el.”

Pocăinţa care se potriveşte creştinului evlavios care trăieşte în lume este a te socoti în fiecare seară cu conştiinţa ta. Şi este preadestul! Dacă creştinul se va strădui să trăiască după poruncile lui Dumnezeu şi să se verifice zilnic pe sine însuşi, puţin câte puţin va dobândi umilinţa duhului, care este încă departe de pocăinţa-vedere. Dumneavoastră v-a venit (scuzaţi-mă pentru expresiile ţărăneşti, dar sunt bune, nimeresc drept la ţintă!) doar o prosteală, o prosteală trufaşă! Aceasta îmi este cunoscută, fiindcă eu însumi mă găsesc în ea fără încetare, şi de aceea vă şi previn.

Citeşte şi:  Oriunde te-ai afla, nimic nu te împiedică să ridici în sufletul tău jertfelnic Domnului

Când este vorba de dat sfaturi nu ar trebui să vă avântaţi, ci mai bine să refuzaţi cu smerenie. Dacă sunteţi silită s-o faceţi, spuneţi ceva, acolo, uşor, lăsând lucrul în seama Domnului. Foarte sfântă sunteţi: imediat cu omul la răstignire! Şi nici măcar nu vă pricepeţi să-l răstigniţi, ci doar îl chinuiţi în zadar. Vreţi să izbândiţi totul prin raţiune şi prin puterile proprii, când ar trebui s-o faceţi prin credinţă şi prin Dumnezeu.

Citeşte şi:  Lucru minunat! La Sfânta Liturghie pe preot l-a acoperit o lumină cerească, care-l încălzea şi-l lumina în întregime, fără să-l ardă!

Din: Sfantul Ignatie Briancianinov, Armele razboiului nevazut. Scrisori catre monahi, Editura Sophia, 2012