…Scrisoarea dumneavoastră din decembrie am primit-o: atunci eram foarte slăbit. Lucrarea unei doctorii puternice şi folositoare mă ţinea la pat în cea mai mare parte a timpului, toropindu-mi capul într-aşa un hal, încât nu am mai fost în stare să mă ocup cu vreo îndeletnicire a minţii. Ca atare, atât faţă de dumneavoastră, cât şi faţă de mulţi alţii m-am făcut vinovat prin acelaşi lucru: tăcerea.

Când am auzit de întâmplările care schimbă faţa pământului nu am simţit nici uluire, nici interesul care se trezeşte când auzi de ceva nou. Când am auzit de întâmplările acestea parcă aş fi auzit de moartea unui om care de multă vreme suferea şi era istovit de o boală incurabilă, omorât de viu prin această boală înainte de a fi omorât prin moarte. Aşa mi s-a părut dintotdeauna Europa „civilizată”. Până şi mie mi s-a părut ciudată lipsa mea de mirare. Pe când stăteam şi mă gândeam la această răceală a mea, mi-am amintit deodată cuvintele Mântuitorului:

Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul. Şi se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor (Mc. 13, 7-8).

Aici este cu deosebire vrednic de luat în seamă faptul că – şi asupra acestei spuse a Evangheliei m-am oprit totdeauna – cel din urmă semn al durerilor de început, care trebuie să premeargă bolii finale – Antihristului – este arătat de Scriptură ca fiind tulburările.

Raţionalismul, cu imperativele sale, nu se poate opri din mişcarea sa, întrucât are ca temelie raţiunea omenească cea pururea schimbătoare. Este de aşteptat ca boala să evolueze din rău în mai rău. Aceasta a început să zguduie liniştea popoarelor de la începutul secolului trecut; pe măsură ce trece timpul, lucrarea ei este tot mai cuprinzătoare şi mai pustiitoare. Din lucrarea finală, la scară mondială, a bolii acesteia trebuie să apară „omul fărădelegii”, geniul geniilor, aşa cum din revoluţia franceză s-a născut preînchipuirea lui – colosalul geniu Napoleon.

Ce m-a izbit mai mult decât întâmplările de acum? M-au izbit pricinile acestor întâmplări: năzuinţa de obşte a tuturor numai şi numai spre cele materiale, ca şi cum acestea ar fi veşnice; uitarea celor veşnice, ca şi cum acestea nici nu ar exista; batjocorirea şi ocărârea creştinismului; prigoana subtilă şi crâncenă împotriva Bisericii, împotriva vieţii ei, împotriva Sfântului Duh; înlocuirea Duhului şi a rânduielilor Lui prin raţiunea cu nume mincinos şi prin rânduielile care vin de la stăpânitorul acestei lumi – tulburări de obşte, în toată lumea, ca la turnul Babilonului; construcţia de căi ferate peste tot – iarăşi lucrare ca la turnul Babilonului. Trebuie să băgăm de seamă că Dumnezeu, după cuvântul Scripturii, a amestecat limbile şi a despărţit popoarele ca să le răpească oamenilor putinţa de a împlini toate planurile păcătoase prin puterile unite ale întregii omeniri: trenurile le redau oamenilor putinţa aceasta. Atunci, la turnul Babilonului, S-a pogorât Dumnezeu, spune Scriptura, să vadă faptele omeneşti, şi a oprit planul cel nebunesc amestecând limbile; acum este aproape ceasul în care Dumnezeu Se va pogorî din nou să vadă faptele omeneşti şi să le pună capăt de acum nu prin amestecarea limbilor, ci prin schimbarea lumii care s-a învechit în fărădelegi cu o lume nouă, neprihănită.

În vremea pribegiei mele pământeşti am avut putinţa de a privi destul de amănunţit la pământul lui Israil, care este Biserica. Ce să spun despre ea? Despre ea trebuie să spun cuvintele prorocului despre pământul cel stricat de sabie, adunat de la limbi multe pe pământul lui Israil, care s-a făcut pustiu foarte (Iez. 38, 8). Asta spune de Dumnezeu insuflatul proroc, văzând în depărtarea vremurilor vremea cea de pe urmă, destinul Bisericii şi puternica împărăţie care apare la miazănoapte.

Din neurmata milă dumnezeiască ni s-a dat în dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu: cunoaşterea lui Hristos, credinţa ortodoxă în Hristos. Poporul şi, în particular, sufletul omenesc nu pot fi cucerite de raţionalismul ateu şi de urmările lui atâta timp cât sunt străjuite de sfânta credinţă. Trebuie să priveghem şi să ne rugăm, aşa cum a poruncit Domnul, ca să scăpăm de nenorocirile cele văzute şi nevăzute.

Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012