La toţi ne place să ne îmbrăcăm curat şi cu gust. La îmbrăcămintea cea nestricăcioasă, pe care ne-am întinat-o cu păcatele şi în care ne vom înfăţişa cu toţii înaintea lui Dumnezeu, la Judecata din urmă se gândeşte oare cineva? O spală cineva cu lacrimi de pocăinţă, cu fapte de milostenie, o împodobeşte cu postul, rugăciunea, privegherea, cugetarea la cele dumnezeieşti?

* * *

Nu te bucura atunci când, îndestulându-te cu mâncăruri şi băuturi alese şi plăcute, faţa îţi radiază satisfacţie, fiindcă chipul lăuntric al sufletului îţi este în clipa aceea hidos, ca de mort.

Ţi se potrivesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de mort şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27), adică de făţărnicie şi de fărădelege.

* * *

Nu salvăm casa de incendiu când a fost cuprinsă de flăcări, ci atunci când a izbucnit focul. Întocmai așa se întâmplă și cu sufletul: sufletul este casa; patimile – focul.

* * *

Să nu-ți fie frică de luptă, nu fugi de ea. Când nu se luptă, nu sunt nici virtuți; când nu ne sunt puse la încercare credința și dragostea, nu putem ști dacă avem credincioșie și iubire către Dumnezeu. Credința, nădejdea și dragostea noastră pot fi manifestate numai în situații de luptă, în condiții grele și apăsătoare, subiective sau obiective, la boală, la necaz, la lipsuri.

* * *

Milostenia este ca o sămânță. O sămânță bună poate da rod bun, însutit; fă ca și sămânța milosteniei tale să fie aleasă, să o dai cu inimă bună, curată, milostivă, compătimitoare.

* * *

Gândeşte-te neîncetat că fără Dumnezeu ești blestemat, sărac, orb, gol sufletește; că Dumnezeu înseamnă pentru tine totul. Îți este adevăr, lumină, bogație, îmbrăcăminte, totul.

* * *

Recunoștință fățarnică este atunci când, primind de la Dumnezeu bogate, dar nemeritate daruri spirituale și materiale, Îi mulțumim cu gura, dar le folosim doar în profitul nostru, fără să le împărțim cu semenii. După ce le-am primit le ascundem în tainițe, în cufere, în rafturi, lipsindu-i prin aceasta pe mulți frați ai noștri de învățătură duhovnicească, de cuvânt de folos, de mângâiere sau de mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, asistență medicală, sau de posibilitatea de a se deplasa dintr-un loc în altul pentru obținerea celor de trebuință. O asemenea recunoștință este fățarnică și potrivnică lui Dumnezeu. Înseamnă că-I mulțumești lui Dumnezeu cu gura, prin fapte însă te arăți nerecunoscător și imoral. Și cât de mulți sunt acești ”recunoscători”, mai bine zis nerecunoscători.

* * *

A birui păcatul care sălășluiește în noi sau patimile ”active„ este știința științelor. Dai dovadă de o mare înțelepciune, de pildă, atunci când nu te superi de nimic și de nimeni, atunci când nu gândești niciodată rău de cineva, chiar dacă ți-a făcut un rău, ci cauți mai degrabă să-l dezvinovățești pe acela prin toate mijloacele.

Înțelepciunea este să disprețuiești câștigul, să nu te arăți lingușitor față de nimeni, ci să spui oricui, fără teamă adevărul în față, înțelepciunea este să nu te lași dus de frumusețea chipului, și să respecți în fiecare om, urât sau frumos, chipul lui Dumnezeu, același la toți. Înțelepciunea este să îți iubești vrăjmașii, să nu le porți răzbunare nici cu cuvântul, nici cu gândul, nici cu fapta; înțelepciune este să nu aduni bogății pentru sine, ci să dai milostenie săracilor, pentru a-ți agonisi comoară nesecată în ceruri.

Vai nouă, am învățat aproape toate științele, dar n-am învățat știința de a ne feri de păcat, arătându-ne, de cele mai multe ori, cu desăvârșire neștiutori în această știință morală. Rezultă de aici că adevărații înțelepți, adevărații dascăli au fost sfinții, adevărații uncenici ai Adevăratului Învățător – Hristos, noi toți, cei care ne socotim învățați, fiind niște ignoranți și cu cât suntem mai savanți, cu atât devenim mai neștiutori, fiindcă nu cunoaștem și nu facem singurul lucru care se cuvine făcut, ci lucrăm doar pentru iubirea de sine, de slavă, de câștiguri și de defăimări lumești.

* * *

Mântuitorul a binevoit a Se Întrupa nu doar spre a ne mîntui atunci când păcatele, patimile ne-au biruit, când suntem împotmoliți de ele, ci și spre a ne mântui, la rugăciunile noastre, atunci când păcatul și patima încearcă pline de stăruință să pătrundă în noi când ne dau război. Nu trebuie să dormim și să ne încrucișăm mâinile ca niște puțini la suflet atunci când patimile ne luptă, ci tocmai atunci să stăm de strajă, să priveghem și să ne rugăm lui Hristos ca El să nu îngăduie să ajungem la păcat. Casa nu trebuie salvată de incediu atunci când focul s-a întins deja în ea, ci atunci când vâlvătaia este la început. Așa e și cu sufletul. Sufletul este casa, patimile sunt focul. Nu dați loc diavolului (Efeseni 4, 27)

* * *

Mulți păcătuiesc și nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înțelept. Dar cine este în starea de nevoință asemenea lui? Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa.