Mintea să ne stea ațintită numai la Dumnezeu în timpul rugăciunii

„(…)

Dumnezeu fiind Rațiunea creatoare, vie, de-viață-făcătoare, greșesc enorm cei care, gândind după cum îi îndeamnă duhul lor, se îndepărtează de la Rațiunea ipostatică, preocupându-se doar de cele materiale, stricăcioase și exprimând prin aceasta esența propriului lor duh. Cad într-o imensă greșeală mai cu seamă cei ce în timpul Dumnezeieștilor slujbe sau al rugăciunii de-acasă își lasă gândurile să se îndepărteze, rătăcind aiurea, în afara bisericii. Aceștia jignesc în cel mai înalt grad Divinitatea, Cea în care se cuvine să ne stea ațintită mintea.

La ce folosesc postul și pocăința? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăța de păcate, ne dau liniște sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conștiinței de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului.Iată deci că avem de ce să ținem postul și de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credință, căpăta-vom neprețuită răsplată. Câți dintre noi nutresc oare sentimentul dragostei filiale față de Dumnezeu? Câți dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicându-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalță glas de fii, fiindcă sunt înăbușite de deșertăciunile acestei lumi, nu se pot dezlega de lucrurile și desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimile noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o țară îndepărtată? Așa ar trebui să fie, fiindcă toți merităm dreapta-I mânie și pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată față de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăință și cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne regăsim pe noi înșine, să ne privim cu asprime inima și să-i descoperim necurăția, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumnezeiesc; să recunoaștem că suntem morți cu duhul(…)

Dumnezeu vrea de la noi inima, căci ea este omul însuși

Atunci când ne rugăm se cade să ne luăm în stăpânire inima și s-o întoarcem spre Domnul. Să facem ca să nu fie rece, vicleană, prefăcută, fățarnică. Altminteri ce folos ar mai avea rugăciunea noastră, postul? Părea-ne-va bine oare să-L auzim pe Domnul rostind cu mânie: „poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8)? Să nu stăm în biserică slăbănogiți cu duhul, să fim fiecare cu duh arzător, lucrând Domnului. Chiar și oamenii pun puțin preț pe serviciile făcute cu răceală, în virtutea obișnuinței. Iar Dumnezeu vrea de la noi tocmai inima: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26). Fiindcă nimic nu este mai de preț în om decât inima, e viața lui și chiar mai mult: inima înseamnă omul însuși.

De aceea cine nu se roagă și nu-I slujește lui Dumnezeu cu inima, acela ar putea chiar nici să nu se roage, fiindcă așa se roagă doar cu trupul, cel care, el singur, fără suflet este ca și cum ar fi pământ. Țineți minte că, atunci când vă rugați, stați în fața lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde întreaga rațiune. De aceea și rugăciunea voastră trebuie să fie toată, ca să spunem așa, duh și rațiune.(…)

După cum trupul nu poate trăi fără să respire, iar fără respirație omul nu poate să trăiască, tot așa fără respirația (suflarea) Duhului lui Dumnezeu, sufletul omului nu poate duce o viață adevărată. Ceea ce este aerul pentru corp, aceea este Duhul lui Dumnezeu pentru suflet. Aerul închipuie, într-un fel, Duhul lui Dumnezeu. „Duhul, unde va( voiește)suflă” (Ioan 3, 8, apud Biblia de la 1688).

(…)

Țineți aprins în inimă focul credinței!

Când ți se va apleca inima spre gânduri viclene și când vicleanul va începe să-i dea târcoale ca să o cucerească, pentru a o face să se clintească de pe temelia credinței, atunci spune-ți în sinea ta: știu cât sunt de sărac cu sufletul și că fără credință nimic nu însemn; spune-ți: sunt atât de fără putere, încât nu trăiesc decât prin numele lui Hristos, prin El îmi aflu liniștea, prin El mă înveselesc, prin El mă împart cu inima; fără de El sunt mort cu sufletul, mă cuprinde neliniștea, inima mi se frânge; fără Crucea Domnului aș fi căzut de mult jertfă celei mai cumplite amărăciuni și deznădejdi. Hristos mă ține în viață, El este crucea și liniștea mea.(…)

De nu veți ține aprins în inimă focul credinței, putea-se-va stinge cu totul în tine credința; creștinismul ar putea să dispară din tine cu totul, cu toate Tainele (sacramentele) sale.Vrăjmașul tocmai către aceasta se străduiește, să ni se stingă în inimă flacăra credinței, să dăm uitării adevărurile creștinismului. Așa se explică de ce există creștini doar cu numele, iar cu fapta sunt păgâni sadea.(…)

Fă-ți timp să te întrebi mai des: cărei înțelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ține constant în viață și îl direcționează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toți oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conștiinței, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui și osândirea răului?

Dumnezeule Atotputernic, preaîntelept și Atotbun! Tu ții mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, și nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ți pot săruta mereu, cu credință vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătății, înțelepciunii și atotputerniciei Tale?! Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătății lui Dumnezeu, al înțelepciunii și atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

Care este scopul vieții noastre pe pământ?

Pentru a avea o viață duhovnicească trebuie să luptăm necontenit cu gândurile!

Fraților! Care este scopul vieții noastre pe pământ? Acela ca, după ce am fost supuși la tot felul de necazuri și răutăți pe pământ și după ce am sporit, puțin câte puțin, în virtute cu ajutorul harului pe care l-am primit prin Taine, să adormim, în ceasul morții, în Domnul, găsind în El odihnă sufletului nostru.

De aceea cântăm: „Odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului Tău”. Odihna pe care i-o dorim adormitului este o încununare a tuturor dorințelor și pentru aceasta ne rugăm lui Dumnezeu. Atunci nu este oare lipsit de rațiune să ne întristăm atât când moare cineva? „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), zice Domnul. Răposații noștri, cei ce s-au săvârșit creștinește, răspund chemării Domnului și își găsesc odihna. Atunci de ce să ne întristăm?

Cei ce se străduiesc să ducă o viață duhovnicească trebuie să poarte necontenit cea mai anevoioasă și mai subtilă luptă: lupta duhovnicească cu gândurile.Li se cere să aibă în fiece moment ochi treaz și limpede pentru a ține sub supraveghere toate gândurile care trec prin suflet și care ar putea veni de la cel viclean, ca să le poată respinge. Inima acelora trebuie să fie mereu pătrunsă de credință arzătoare, de smerenie și dragoste. Altminteri viclenia diavolească ar putea pătrunde lesne în ea, iar după viclenie, slăbirea credinței sau chiar necredința. Apoi, tot răul, de care nu se vor putea izbăvi curând, oricâte lacrimi ar vărsa. Iată de ce nu trebuie să-ți lași inima să se răcească; mai cu seamă în timpul rugăciunii caută să te ții deoparte cu orice chip de nepăsarea cea rece. Se întâmplă adesea ca buzele să se roage, dar inima să fie cuprinsă de vicleană puțină credință, sau chiar de necredință. Omul pare aproape de Domnul cu buzele, dar cu inima este departe de El. În timp ce noi ne rugăm însă, vicleanul diavol recurge la toate mijloacele, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le observăm, pentru a ne răci inima și a ne-o atrage spre viclenie. Roagă-te și fii tare! Întărește-ți inima!

Ce putem cere în rugăciunile noastre și cum trebuie să o facem?

Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică, neclintită credința și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire. „Toate câte ve Ți cere – zice Domnul – rugându-v ă cu credință veți primi” (Matei 21, 22). Aceasta înseamnă că ceea ce se cere fără credință sau cu îndoială nu se primește. Și se mai spune încă: „dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21), veți putea mișca și munții din loc. înseamnă că cine se îndoiește și nu are credință nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credință, fără să aibă nici o îndoială – spune apostolul Iacov… Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 6-8). Inima care se îndoiește că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere își primește pedeapsa, se simte chinuită și apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o um bră de îndoială, mai cu seamă atunci când știi că ai simțit nu o dată asupră-ți atotputernicia Lui. Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, o minciună fără rușine a inimii, expresie ea însăși a duhului minciunii care s-a oploșit în inimă, luând locul Duhului adevărului. Teme-te și ferește-te de ea ca de un șarpe veninos – sau mai bine zis, n-o lua în seamă, nu-i da nici cea mai mică atenție.

Ține minte că, atunci când I te rogi, Dumnezeu așteaptă de la tine un răspuns afirmativ la întrebarea pe care Ți-o pune înlăuntrul tău: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Iar tu trebuie să răspunzi din adâncul inimii: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Și fi-va atunci după credința ta.

Cum ne înfrângem îndoiala și necredința?

Te mai pot ajuta să-ți înfrângi îndoiala sau necredința și următoarele raționamente: îi cer lui Dumnezeu:

1) ceva ce există, nu ceea ce ar putea ține doar de domeniul imaginarului, al fantasticului; ceva ce există și a primit viață de la Dumnezeu, „căci fără El nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, în tot ce există și totul, fie că a luat ființă de la El, fie că ființează cu îngăduința Lui sau se face prin făpturile cărora El le-a dat însușiri și putere de a face, și că în tot ce există, El, Domnul, este Stăpân atotputernic. Și nu numai atât. El „cheamă la ființă cele ce încă nu sunt” (Romani 4, 17). Înseamnă că dacă aș cere și ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-l.

2) Pot să cer ceea ce este cu putință, știind că pentru Dumnezeu este cu putință ceea ce oamenilor le este cu neputință. Înseamnă că nici în această privință nu mi se pun opreliști. Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar și ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputință. Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credința noastră se amestecă o judecată mioapa, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raționamentelor, concluziilor și analogiilor sale. Credința îmbrățișează și percepe dinr-o dată, în timp ce raționamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare. Credința este un mod de comunicare între un suflet și altul; raționamentul este o comunicare la nivelul intelectului sau pur și simplu la un nivel material. Unul este duh, celălalt, trup.

 Cât de rodnică este rugăciunea noastră?Cum ne purtăm cu oamenii? Dar cu Dumnezeu?

Am putea vedea cât de rodnică este rugăciunea noastră măsurând-o cu o măsură omenească, și anume prin calitatea raporturilor noastre cu cei din jur. Cum ne purtăm față de oameni? Uneori, când le exprimăm cererile, laudele, mulțumirile sau îi ajutăm în vreun fel, o facem rece, fără inimă, din datorie sau din politețe. Alteori cu căldură, din inimă, cu dragoste; uneori fățarnic, alteori sincer. Și față de Dumnezeu procedăm în chip diferit. Și nu trebuie să fie așa.Lui Dumnezeu se cuvine să-I aducem întotdeauna, din toată inima, și mărire, și mulțumire, iar cererile pe care le facem să fie tot așa. Orice facem înaintea Lui trebuie făcut din toată inima. Să-L iubim mereu din toată inima și să ne punem nădejdea în El.

Credința în existența lui Dumnezeu este strâns legată de credința în existența propriului nostru suflet, ca parte a universului spiritual. Pentru un suflet binecredincios, existența lui Dumnezeu este tot atât de evidentă ca și propria-i existență. Fiecare gând, bun sau rău, fiecare dorință, intenție și cuvânt sau faptă fac să se producă anumite schimbări în inimă: spre liniște sau spre neliniște, spre bucurie sau spre întristare, acestea toate fiind determinate de acțiunea pe care o exercită asupra inimii Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, cel care se reflectă într-un suflet binecredincios, întocmai ca Soarele într-un strop de apă. Cu cât este mai curată picătura, cu atât mai bună și mai deslușită este imaginea reflectată; cu cât este mai tulbure, cu atât este mai neclară, iar atunci când sufletul se află într-o stare de necurăție și întunecare extreme, nu se mai reflectă nimic, sufletul rămânând cufundat în beznă duhovnicească și în totală insensibilitate. Un asemenea om are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude. Domnul Dumnezeu mai poate fi, în raport cu sufletul nostru, precum aerul față de mercurul termometrului, cu singura deosebire că dilatarea sau contracția, urcarea sau coborârea mercurului se produc în urma schimbărilor din atmosferă, iar în cazul nostru Dumnezeu rămâne neschimbat, etern, mereu bun și drept. Dar sufletul se schimbă în raporturile cu Dumnezeu, suportă mutații în sine însuși, în sensul că atunci când se apropie de Dumnezeu cu credință și cu fapte bune capătă îndată amploare, dobândește pacea inimii, după cum atunci când se îndepărtează de Dumnezeu, prin puțină credință, neîncredere în adevărul dumnezeiesc și prin fărădelege, se chircește îndată, suferă de neliniște și apăsare.

Cuvintele de mântuire, scrierile Sfinților Părinți, rugăciunile făcute cu credință și cuvintele lui Hristos Însuși sunt apă vie!

Vicleanul diavol caută să ne împrăștie rugăciunea cum ai împrăștia o mână de nisip, după cum și cuvântul ei(n.n. al rugăciunii) l-ar dori să fie tot ca nisipul, neînchegat, fără vlagă, adică lipsit de văpaia inimii. De asemenea, rugăciunea poate fi ca o casă construită pe nisip sau ca o casă construită pe stâncă. Construiesc pe nisip cei ce se roagă fără credință, împrăștiat, cu răceală. O asemenea rugăciune se risipește de la sine și nu-i aduce nici un folos rugătorului. Construiesc pe stâncă cei care, atât timp cât durează rugăciunea, țin ochii ațintiți spre Dumnezeu, rugându-I-se așa cum s-ar ruga unei persoane vii, vorbindu-I față către față.

Cuvintele de mântuire, scrierile Sfinților Părinți, rugăciunile și mai cu seamă cuvintele Cuvântului Ipostatic însuși sunt cu adevărat apă vie.

Apa este curgătoare, cuvântul curge și el ca apa. Apa împrospătează și dă viață trupului; cuvintele de mântuire dau viață, umplu sufletul de pace și bucurie sau de umilință și zdrobire a inimii, pentru păcate.

Când ne rugăm trebuie să credem cu tărie, din toată inima, că deja am obținut de la Dumnezeu ceea ce am cerut!

Nutrim speranța că vom obține ceea ce cerem când ne rugăm, bizuindu-ne pe credința în bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, fiindcă este Dumnezeul milelor, al îndurărilor și al iubirii de oameni, aducându-ne prin aceasta aminte nenumărate exemple prin care Dumnezeu și-a arătat bunătatea și mila, atât asupra altora (potrivit Sfintei Scripturi și vieților sfinților), cât și asupra noastră. Pentru ca rugăciunea să dea roadă, se cuvine ca rugătorul să creadă cu tărie, din toată inima, că a obținut deja de la Dumnezeu celecerute. Deseori obținem, rugându-ne, ceea ce cerem, îndeosebi în cazul cererilor făcute pentru mântuirea sufletului nostru. Îndeplinirea acestor cereri trebuie atribuită neapărat lui Dumnezeu, harului Său, nu întâmplării. Dar există oare loc pentru întâmplare în împărăția lui Dumnezeu Cel Atotputernic? Nimic nu se poate face, cu adevărat, fără voia Sa, „fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Cei care nu se roagă le lipsește credința, au devenit copiii diavolului prin necredință!

Mulți nu se roagă având impresia că n-au primit nimic de la Dumnezeu din cele ce I-au cerut, sau consideră rugăciunea o inutilitate. Ei zic că, oricum, Dumnezeu știe tot, ne cunoaște dinainte cererile, uitând ceea ce s-a spus: „Cere ți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).Avem nevoie de cereri (rugăciuni) tocmai pentru ca să ni se întărească credința, fiindcă prin credință ne mântuim. „Căci în har sunteți mântuiți prin credință” (Efeseni 2, 8). „O, femeie, mare este credința ta!” (Matei 15, 28). Mântuitorul a pus-o pe acea femeie să se roage stăruitor pentru a-i trezi credința și a i-o întări. Asemenea oameni nu văd că le lipsește credința – avuția cea mai de preț a creștinului, de care are nevoie așa cum are nevoie de viață – că fac mărturie mincinoasă înaintea lui Dumnezeu prin necredință, că au devenit copiii diavolului, care nu sunt vrednici de milele lui Dumnezeu, că alunecă spre pierzare.

Trebuie ca în timpul rugăciunii inima să ardă de dorința dobândirii de bunuri duhovnicești, de dragoste față de Dumnezeu, pe care inima să o simtă deplin, înțelegând nemărginita Lui bunătate față de neamul omenesc, voința Sa de a ne asculta rugăciunile cu părintească dragoste. „Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 11).

Dumnezeu, Cel ce este Adevărul etern, nu rabdă să ne știe îndoindu-ne de adevăr nici o clipită. Dumnezeu, Cel ce este bunătatea veșnică, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (Timotei 2, 4). Se cuvine ca și noi, fiii lui Dumnezeu Celui bun fiind, să dorim tuturor din toată inima, chiar și vrăjmașilor noștri, mântuire și să ne îngrijim de aceasta.”

Paginile 6-15, Sfântul Ioan de Kronstadt – Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, ISBN 973-7623-06-1