“Mare lucru şi de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece şi de ceruri, înconjoară puterile îngereşti şi se aşează în faţa tronului Domnului. Află asta din Sfânta Scriptură, unde îngerul acela, care i s-a arătat cuviosului şi milostivului sutaş Corneliu, i-a zis: “Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Ce înseamnă acest lucru? Că, chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu. Nu-ţi fie teamă, căci nici o putere nu i se poate împotrivi. Ea ţine în mâini un catalog şi cere achitarea datoriilor. Pentru că însuşi Hristos a spus: “Cel ce face un bine unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi l-a făcut” (parafrază la Matei 25, 40). Prin urmare, oricâte păcate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate şi le ţine piept tuturor.
N-ai citit în Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au păzit fecioria dar n-au avut milostenie au rămas afară din cămara nunţii. Căci din zece, cinci erau înţelepte şi ainci fără de minte. Cele înţelepte luaseră untdelemn pentru candelele lor. Cele fără de minte nu luaseră, şi de aceea candelele au început să li se stingă. Atunci au cerut untdelemn de la cele înţelepte. Acelea însă au răspuns: “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsă de milă sau din răutate, ci pentru că nu mai era vreme, căci venea deja mirele, şi din teamă, ca nu cumva să rămână toate pe afară. Şi le sfătuiesc: “Mai bine mergeţi la cei ce vând untdelemn şi cumpărati-vă”. Aveau şi cele neînţelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela înseamnă feciorie, untdelemnul milostenie; şi aşa cum candela, dacă nu este întreţinută cu untdelemn, se stinge, la fel şi fecioria, dacă nu este însoţită de milostenie, îşi pierde valoarea. Însă cine sunt cei care vând asemenea untdelemn? Săracii. Şi cât cer pe el? Cât vrei. Preţul nu este stabilit, şi în felul acesta nu te poţi dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul; nu pentru că cerul este ieftin, ci pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni. N-ai nici un ban? Dăruieşte un pahar cu apă rece; căci “cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceşti mici, adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata” (Matei 10, 42).

Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari. Dă lucruri stricăcioase şi ia-le pe cele nestricăcioase. Dacă ar exista un bazar, unde ai putea să găseşti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ţi stă în putinţă ca să cumperi mărfurile acelea? Aşadar cum pentru cele stricăcioase arăţi atâta bunăvoinţă, iar pentru o marfă nepieritoare eşti nesârguincios şi nepăsător? Dă-le celor săraci şi, dacă tu taci în ceasul judecăţii, nenumărate guri te vor apăra; căci milostenia va fi acolo şi va depune mărturie pentru mântuirea ta. Nu te dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Văduva care l-a găzduit pe proorocul Ilie era foarte săracă, dar sărăcia n-a împiedicat-o să-l ospăteze şi să-l milostivească cu ceea ce avea. De aceea s-a şi învrednicit să se bucure de roadele milosteniei ei.

Poate că-mi vei spune: “Dă-mi-l şi mie pe proorocul llie şi-l voi găzdui”. De ce-l ceri pe Ilie? Ţi-l dau pe Stăpânul fui Ilie, şi tu nu-i dăruieşti milostenie; cum l-ai milostivi pe Ilie dacă l-ai întâlni? Hristos, Stăpânul tuturor, a spus limpede:“întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Gândeşte-te deci că Hristos în ziua aceea va spune despre tine în faţa îngerilor şi a lumii întregi: “Acesta m-a ospeţit pe pământ; acesta mi-a făcut bine în nenumărate feluri; acesta, pe când eram neocrotit, mi-a oferit adăpost”. Ce îndrăzneală vei avea atunci în faţa îngerilor! Cât de mândru vei fi în faţa puterilor cereşti!

Mare lucru este milostenia, fraţilor. Şi păcatele le şterge şi osândirea o îndepărtează. Să dăm, aşadar, mâncare celui sărac. Nu avem mâncare? Să-i dăm un bănuţ.. Nu avem nici bani? Să-i dăm un pahar cu apă. Nu-l avem nici pe acesta’? Să-i compătimim pentru nefericirea lui, şi ne vom lua răsplata; căci Dumnezeu nu ne răsplăteşte pentru faptă, ci pentru buna noastră intenţie.

Însă spunând toate acestea le-am uitat pe cele zece fecioare, despre care vorbeam. Să ne întoarcem deci la ele. Cele cinci înţelepte, cum am spus, le-au trimis pe cele cinci lipsite de înţelepciune să cumpere untdelemn. Dar între timp a venit mirele. Cele înţelepte, care aveau candelele pregătite şi aprinse, au intrat împreună cu el în cămara nunţii, şi uşa s-a închis. Peste puţin au venit şi celelalte şi au început să bată. “Deschide-ne”, strigau către mire. Acesta însă, le-a răspuns dinăuntru: “Pe voi nu vă ştiu!”. După atâtea osteneli, au rămas pe afară. După ce şi-au înfrânat instinctele trupeşti, după ce s-au asemănat cu puterile cereşti, după ce au nesocotit lucrurile lumeşti, după ce au îndurat arşiţa înăbuşitoare, după ce au trecut de nisipurile mari, după ce au zburat de pe pământ la cer, după ce au dobândit marea harismă a fecioriei, după ce au stârpit nevoile trupului, după ce au uitat de firea omenească, după ce trupul lor săvârşea fapte netrupeşti, atunci au auzit: “Pe voi nu vă ştiu!”

Mare lucru, mare izbândă, mare virtute este fecioria. Când este împreună cu sora ei, milostenia, devine foarte puternică, şi atunci nici un rău n-o poate dărâma. Cele cinci fecioare neînţelepte nu aveau şi milostenia împreună cu fecioria, şi de aceea au rămas afară din cămara nunţii. Ce ruşine! Au biruit plăcerea, dar au fost biruite de bani. S-au lepădat de viaţa lumească, dar nu de cele materiale. Dar şi femeile măritate, care nu dau milostenie celor săraci, nu se pot dezvinovăţi, chiar dacă s-ar apăra spunând că trebuia să-şi întreţină copiii. “Dă milostenie”, le spui. “Avem copii şi nu putem”, îţi răspund. Dar Dumnezeu ţi-a dat copii ca să devii iubitoare de oameni, nu lipsită de omenie. Vrei să laşi moştenire bună copiilor tăi? Lasă milostenia, ca să te admire toţi şi să laşi pomenire bună şi mai ales ca să te izbăveşti de lanţul nenumăratelor tale păcate şi să fii milostivită de către Domnul.

Ai la îndemână şi o a cincia cale de pocăinţă, uşoară şi ea, prin care poţi scăpa de povara păcatelor. Este rugăciunea.

Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor. Nu spune: “Am făcut multe rugăciuni şi nu s-a întâmplat nimic”, căci şi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ştie că eşti nesârguincios şi nepăsător şi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-ţi dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune şi pentru a comunica mai des cu El. Întrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaţie grea, ce vei face când toate-ţi vor merge bine? Aşadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseşti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Şi faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie. Ce se spune acolo?

Împărăţia cerurilor se aseamănă unui om care a închis uşa casei sale şi s-a aşezat împreună cu copiii săi să doarmă. La miezul nopţii a venit cineva ca să-i ceară pâine. A bătut la uşă şi a strigat: “Deschide-mi, căci am nevoie de pâine”. Cel dinăuntru i-a răspuns: “Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în aşternut cu mine; nu pot să mă scol să-ţi dau…”. Celălalt, însă, a continuat să bată cu stăruinţă. Gazda i-a spus din nou: “Nu pot să-ţi dau pâine. Ne-am culcat”. Dar vizitatorul stăruitor n-a plecat. A rămas acolo bătând la uşă. Ce să facă atunci gazda? “Sculaţi-vă”, le-a zis copiilor săi, “daţi-i ce cere ca să plece şi să ne lase în pace” (parafrază la Luca 11, 5-8). Ce înveţi de aici? Să te rogi mereu şi să nu-ţi pierzi curajul. Şi dacă nu primeşti ceea ce ceri, să stăruieşti în rugăciune, până ce vei primi.

Există şi o altă cale de pocăinţă, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile. Plângi pentru păcatele tale, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie:
Marele apostol Petru, prietenul lui Hristos, care n-a primit descoperirea dumnezeiască de la oameni ci de la însuşi Dumnezeu Tatăl, după cum mărturiseşte Domnul — “Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Mei Cel din ceruri.” (parafrază la Matei 16, 17) -, acest Petru a căzut într-o greşeală foarte mare: s-a lepădat de însuşi Hristos! Şi asta o spun nu pentru a-l osândi pe Sfânt, ci ca să-ţi dau ţie pricină de pocăinţă. Da, s-a lepădat de Domnul şi de Stăpânul şi Mântuitorul lumii! Să luăm însă lucrurile de la început.

Odată, Mântuitorul nostru a văzut pe câţiva ucenici de-ai Lui care L-au părăsit. Atunci le-a spus celor doisprezece: “Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?”. “Doamne, la cine ne vom duce?”, a răspuns Petru. “Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68). Mai târziu, iarăşi, Domnul, înainte de a fi dat în mâinile iudeilor, a profeţit că Petru se va lepăda de El de trei ori. Însă acela i-a zis fără să se gândească mult: “Chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, de Tine nu mă voi lepăda” (Matei 26, 35).

Ce spui, Petre? Dumnezeu profeţeşte ce se va întâmpla şi tu nu-L crezi? Dar în felul acesta s-a arătat pe de o parte intenţia sa iar pe de altă parte omeneasca lui slăbiciune.

Când s-a întâmplat asta? În noaptea în care Hristos a fost dat în mâinile iudeilor. Când se afla deja în mâinile lor şi era cercetat la palatul lui Caiafa, Petru stătea afară, în curte, împreună cu slujitorii, şi se încălzea lângă foc, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Atunci s-a apropiat de el o fată care i-a zis: “Şi tu erai cu Iisus Galileeanul!” (Matei 26, 69). Acesta însă a răspuns: “Nu-l cunosc pe omul acesta” (Matei 26, 72).

La fel s-a întâmplat şi a doua şi a treia oară. Astfel s-au împlinit cuvintele lui Iisus. Care S-a întors şi i-a aruncat lui Petru o privire grăitoare. Nu i-a vorbit ucenicului Său cu gura, ca să nu-l vădească în faţa iudeilor, i-a vorbit însă cu privirea. Ca şi când i-ar fi spus: “Petre, ce am spus s-a întâmplat”. Atunci Petru şi-a dat seama de greşeala lui şi a început să plângă: să plângă nu aşa simplu, ci cu lacrimi amare. S-a botezat, am putea spune, în lacrimile sale, şi s-a curăţit prin ele de acest păcat, păcat atât de înfricoşător cum este lepădarea de Hristos.

Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi si te ierte. Căci El însuşi a spus: “Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.

În Scriptură vei găsi şi multe alte căi de pocăinţă, în afara celor la care m-am referit aici. Pocăinţa a fost propovăduită şi înainte de naşterea lui Hristos, de către proorocul Ieremia: “Oare cel ce cade nu se ridică? Oare cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4). “Intoarce-te din nou la Mine!” (Ieremia 3, 7). De aceea Dumnezeu ne-a dat multe şi diferite căi de pocăinţă, ca să taie în noi orice început de nesârguinţă.

Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe; ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, “Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-i pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Daca noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.

Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă împărăţia cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.

(extrase din: Problemele Vietii – de Sf. Ioan Gura de Aur)