Sfântul Ioan Iacob Românul (de la Neamț) (1913-1960)

Nădejdea celui căzut

„Prin nădejde ne-am mântuit” zice Sfântul Apostol Pavel. A întrebat un frate pe un bătrân zicând: „Părinte, ce însemnează Proorocul prin cuvintele acestea: «Nu este mântuire lui, întru Dumnezeu lui!»”. Și a zis bătrânul: „Însemnează gândurile deznădăjduirii, cari vin de la draci la cel ce greșește și zic: De acuma nu îți este ție mântuire întru Dumnezeu! Prin asta îl ispitesc gândurie de la vrăjmași, ca să-l arunce întru deznădăjduire. Asupra lor trebuie să se lupte omul zicând: «Domnul este mântuirea mea și El va scoate din cursă picioarele mele!».

Cred că le este cunoscută la toți pilda cea din Pateric cu fratele care cădea în păcatul desfrânării în toate zilele și iarăși în toate zilele îmblânzea pe Domnul prin pocăința lui cea cu multe lacrimi și rugăciuni. Se pocăia și iarăși cădea în noroiul păcatului, însă nu se deznădăjduia de mântuire niciodată. Deși se arăta mincinos întru făgăduința lui, dar Prea Milostivul Dumnezeu nu se întorcea de către el, ci răbda fărădelegea fratelui și aștepta întoarcerea lui. Și această cădere a fratelui însoțită de mustrare a urmat vreme de 10 ani de zile și mai mult. Desigur că vrăjmașul mântuirii s-ar fi bucurat să-1 vadă pe frate că vine la deznădăjduire după atâtea căderi și după atâtea făgăduințe mincinoase. Se aștepta de asemenea, pizmașul să vadă că și Domnul se mânie și nu-l mai primește pe cel care își calcă mereu făgăduința și nu se îndreaptă, însă cu părere de rău vede că nici fratele nu se deznădăjduiește de mântuire și nici Milostivul Dumnezeu nu se mânie, ci îl primește în toate zilele când se pocăiește. N-a mai putut suferi ucigașul atâta răbdare, pe care o arăta Domnul către cel căzut. Pentru aceasta a început a striga către Sfânta Icoană a Domnului, zicând: O, ce este mie și Ție, Iisuse Hristoase? Milostivia Ta cea nemăsurată mă biruiește și mă surpă, pentru că primești pe acest curvar, care se arată mincinos în toate zilele înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta! Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi și suferi? Și multe zicând și iuțindu-se balaurul a tăcut. Atunci s-a făcut glas ca de la Sfântul Jertfelnic, zicând: „O, balaure prea viclene și pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci încă te silești să răpești și să înghiți pe cel care a venit la mila Mea cea nespusă? Oare ai tu atâtea greșeli ca să le pui în cumpănă și să tragă întocmai cu Sângele cel scump, carele 1-am vărsat pe Cruce pentru dânsul? Iată Junghierea Mea și moartea au afundat (adică au biruit) fărădelegile lui! însă tu când vine el la păcat, nu-l gonești pe el, ci îl primești cu bucurie, nădăjduind că-1 vei dobândi pe el și Eu oare nu-1 voi ierta la el, oare nu-l voi milui, Eu cel atât de milostiv și iubitor de oameni? Carele am poruncit verhovnicului Meu Petru Apostolului, ca să ierte celui care greșește în fiecare zi până la șaptezeci de ori câte șapte? Așa cu adevă rat (îl voi ierta) că de vreme ce aleargă la Mine, nu mă voi întoarce de către el, până ce îl voi moșteni. Că pentru păcătoși, Eu m-am răstignit și prea curatele Mele palme pentru dânșii le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge și să se mântuiască. Că de către nimenea Eu nu mă întorc, pe nimenea nu gonesc; măcar deși de nenumărate ori într-o zi de va greși și de nenumărate ori va veni către Mine, nu va ieși afară scârbit. Că Eu nu am venit să chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși! Și făcându-se glasul acesta sta diavolul tremurând și neputând să fugă. Și iarăși s-a făcut glas, zicând: „Ascultă amăgitorule pentru cele ce zici că sunt nedrept, că Eu către toți sunt drept. Că în ceea ce aflu pe cineva, întru acea îl judec. Deci iată pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele și biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua deci pe el și voi mântui sufletul lui, pentru că nu s-au deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu vezi cinstea lui „crapă de zavistia ta și rușinează-te!”.

Deci stând fratele cu fața în jos și târguindu-se și-a dat duhul. Și îndată urgie mare venind ca focul, a căzut peste satana și 1-au mistuit pe el. De aice să cunoaștem, fraților, milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea nemăsurată și niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, „îndrăzniți că Eu am biruit lumea” (zice Domnul în Sfânta Evanghelie) și Sfântul Apostol în cartea sa către Romani zice: „Prin nădejde ne-am mântuit și dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne poate fi împotrivă?… Căci câte s-au scris mai înainte, spre învățătura noastră s-au scris, ca prin răbdarea și prin mângâierea ce ne-o dau Scripturile să ne păstrăm nădejdea… Și Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea prin credință, ca prin puterea Duhului Sfânt să vă îmbogățiți întru nădejde. Amin” (din cartea către Romani a Sfântului Apostol Pavel).

Motivele care ne duc la patima deznădejdii

 Însemnare: Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta și cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăjmașul să aibă atâta câștig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile și lepădările de credință. Iar dacă unii deznădăjduiți nu se omoară singuri trupește (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufletește sunt mor și înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul își întoarce fața de către ajutorul lui Dumnezeu și se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduiește își ucide singur sufletul său!”, zice Sfântul Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăință. Toate păcatele aduc dușmănie între om și Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte și anume: Mândria, Iubirea de Arginți, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia și Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele) și ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veșnică. Din acestea șapte odrăslesc toate celelalte păcate. Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinței prin care se poate vindeca sufletește, oricât de păcătos ar fi el. Vrăjmașul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare și aceasta este patima deznădăjduirii. Deși păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăință curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpânește pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăși părăsirea pocăinței și întoarcerea de către mila lui Dumnezeu. Pentru aceasta Soborul al șaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibărește deznădăjduirea, nu mai este vindecare și nici iertare. Să ne înfricoșăm de răutatea aceasta și să fugim de ea ca de veninul șarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt și defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu. Mulți dintre credincioșii creștini, care se adapă cu mustul deșertăciunii lumești, își dau seama de primejdia sufletească în care se află și doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a șters din „Condica lui Dumnezeu” și orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci și pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primește. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii și sunt asemenea unor răniți, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează și putrezesc. Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială și deznădejde) vine și la mulți credincioși, care au hrană pentru suflet precum și liman prielnic de mântuire, dar nu știu să le prețuiască. Și anume sunt unii care au cunoscut deșertăciunea vieții, s-au trezit din somnul păcatului și au luat drumul pocăinței. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor și văzând că nu poți împlini canonul pocăinței așa cum se cuvine, încep să se împuțineze la suflet și pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă și unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumești, au destule cunoștințe duhovnicești, însă au o oarecare împuținare de suflet și îndoială pentru mântuirea lor. Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuținarea de suflet și deznădejdea se ivesc din următoarele motive: 1. Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești; apoi 2. Necunoașterea Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greșite și înșelăciunea minții; 3. Vătămarea dreptei credințe când facem prieteșug cu ereticii, cu masonii și comuniștii, 4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovnicești și nesimțirea) fără căință; 5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri și pricinuiri); 6. Împărtășirea cu nevrednicie (când știm că nu suntem în regulă și ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor); 7. Când suntem stăpâniți de mândrie și nu ne plecăm spre vindecare; 8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot și nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit; 9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtișag sau prin clevetire și nu căutăm a repara greșeala, împărtășindu-ne neîmpăcați); 10. Când ne lăsăm robiți de întristare peste măsură, căci această întristare este însăși deznădejde; 11. Când din zavistie hulim Sfânta Credință, ori numele lui Dumnezeu, ori persoanele sfințite; 12. Când blestemăm (pe noi sau pe alții) și ne jurăm fără socoteală și nu căutăm vindecare.

 Nădejdea mântuirii este stâlpul vieții noastre  

La temelia vieții noastre sunt trei pietre mari și anume: Credința, Nădejdea și Dragostea. Dintre toate, nădejdea alcătuiește sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc. Fără piatra nădejdii, clădirea vieții noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la temelie, atunci pietrele clădirii se zdruncină și cad, adică toate virtuțile omului slăbesc și se pierd. Când slăbește mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credința slăbește, iar dragostea creștinească se răcește și viața omului n-are nici un rost. Taina vieții creștinești se sprijinî pe nădejdea mântuirii, după cum și copacul se sprijină în rădăcină. Dacă nădejdea aceasta a sufletului, adică rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credință și cum poate să mai rodească mântuirea? După cum copacul își trage  hrana din pământ prin rădăcină, tot așa sufletul omenesc își trage puterea de viață prin nădejdea mântuirii.

 Sfinții Părinți aseamănă nădejdea cu o ancoră. Viața omului este întocmai ca o corabie care se poartă pe valurile vieții și de multe ori se primejduiește de furtuna ispitelor. Dacă n-ar avea omul ancora nădejdii, atunci ar fi biruit de valuri totdeauna. Fără sprijinul acesta sufletesc, omul n-ar putea ajunge niciodată la limanul mântuirii. „Prin nădejde ne mântuim” zice Sfântul Apostol Pavel. „Din straja dimineții până în noapte să nădăjduiască Israel spre Domnul”, zice Sfântul Prooroc David. Nădejdea mângâie pe cel bolnav, întărește pe cel slab și sprijină pe cel împovărat de bătrânețe. Nădejdea dă curaj celor care se luptă cu necazurile și cu ispitele vieții. Prin nădejde se câștigă biruințele asupra celor văzuți și nevăzuți vrăjmași. Nădejdea se naște o dată cu sufletul omenesc și alcătuiește stâlpul de bază al vieții. Dacă n-ar fi virtutea nădejdii, atunci nici credința și nici dragostea n-ar putea locui în sufletul omenesc și viața s-ar pierde. Ea este puterea cea minunată a sufletului, care ridică din groapă pe cei răniți cu păcatele și-i aduce la pocăință. Nădejdea este raza cea luminoasă pentru cei din întunericul necunoștinței, care îi îndreaptă la adevăr, în puține cuvinte, putem zice că omul care are nădejde nestrămutată în suflet, nu este biruit niciodată de furtunile și de greutățile vieții.  Trăim în veacul cel de pe urmă și vrăjmașul mântuirii se silește mai tare cu meșteșugul lui, văzând că se apropie sfârșitul. Sunt zilele smintelilor și este mare secetă de cuvântul lui Dumnezeu, lipsește povața cea sănătoasă pentru mântuire.

Astăzi, mulți dintre cei credincioși ajung la deznădăjduire, din cauza lipsei de povățuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul. Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară și în inima celor care au îmbrăcat „haina mântuirii”, ba chiar și la unii din clerici, îndoiala pentru mântuirea sufletului se vede astăzi la mulți creștini și nu numai la cei robiți de patimi sau străini de Biserică, ci și la unii care merg pe calea pocăinței, cu râvnă pentru adevărul sfânt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povățuitori, uneori văd și lipsa de credință la „cei din sfeșnic”, care trebuie să lumineze, și pentru asta se împuținează la suflet bieții creștini și unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrățișează viața monahală sunt mai adăpostiți de valurile lumești, dar și ei văd lipsa de spor duhovnicesc și pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mântuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rânduri, eu nu caut să judec nici să osândesc pe cei ce au îndoială pentru mântuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemână un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet. Îndreptarea noastră și izbăvirea de osândă am dobândit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osândă toți aleșii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunătățile lor, tot așa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mântuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu, întâi este sfântul dar și pe urmă faptele noastre, care ajută la mântuire. Aceasta o spun din cauză că sunt mulți dintre creștini și mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor și mai puțin prețuiesc darul lui Dumnezeu. Când unii ca aceștia pătimesc vreo alunecare la patimi, sau când slăbesc cu trupul și nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoințele lor obișnuite, atunci se deznădăjduiesc de mântuire. Căci nădejdea lor era la nevoințele și la bunătățile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, când s-a terminat voinicia trupului sau când au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat și cu mântuirea, după socoteala lor. Fraților și surorilor, care vă îndoiți de mântuire, să vă întipăriți bine în minte că: De-ar face omul toate bunătățile și chiar de s-ar da și la moarte pentru apărarea dreptății, însă fără darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A Domului este mântuirea și peste poporul Său binecuvântarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Și iarăși: de-ar săvârși cineva toate răutățile din lume, însă dacă nu-și pierde nădejdea în Dumnezeu și dacă aleargă la pocăință, tot se mântuiește. „Deșartă este mântuirea omului” zice psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate și se rănește de ele. Deci noi singuri, oricâte bunătăți și oricâte nevoințe am face, nu suntem în stare să ne vindecăm și să dobândim nevinovăția. Darul lui Dumnezeu împlinește toate lipsurile noastre și ne vindecă spre mântuire. Nimeni dintre drept credincioșii creștini să nu se împuțineze la suflet încât să zică sau să cugete că nu mai este mântuire pentru el. Împuținarea aceasta a sufletului și îndoiala pentru mântuire vine de la vrăjmaș. Șarpele care a îndemnat odinioară pe strămoși să mănânce din rodul oprit și nu vor muri niciodată, acum și-a schimbat glasul și le șoptește la mulți, zicând: „Zadarnic mâncați pâinea vieții” căci „nu mai este mântuire pentru voi!”. Auziți ce glas înșelător răsună astăzi? Sfântul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: „Mulți zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!”. Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicând: „ pentru ce ești mâhnit, suflete al meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mântuirea feței mele și Dumnezeul meu” (Psalmul 41 6-7). Și aceste cuvinte Proorocul le rostește de mai multe ori, arătând cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiți cu băgare de seamă la Psaltire și veți vedea cât de întărit este împăratul David cu nădejdea mântuirii. El nu era nici botezat și nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătată, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mântuirii răsună în toți psalmii lui. Afară de asta nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din preacurvie și din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuținat și pentru aceasta s-a mântuit și s-a sfințit. Socotiți apoi că tâlharul cel credincios era în gura morții cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită până la urmă. Căci de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!“. Cât de dureros este când vezi că mulți din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfântului Botez și se împărtășesc cu Pâinea Vieții, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, când vezi pe cei chemați să moștenească împărăția cerurilor că se deznădăjduiesc de mântuire! Mare durere pentru Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se silește ca pe toți să ne mântuiască! Toți Sfinții Părinți mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este așa de vătămător, precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca și lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraților, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe Bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoțită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc și niciodată să nu avem îndoială de mântuire. Obiceiul vrăjmașului este să aducă în inimă frica cea dobitocească și tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creștine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuși Domnul că Își întoarce fața Sa de la tine și nu te mai socotești între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuținezi, ci roagă-te cu stăruință de El, precum se ruga și văduva cea necăjită către judecătorul nedreptății, cum spune la Sf. Evanghelie, și nu vei rămâne rușinat. Strigă cu îndrăzneală la gândurile cele otrăvite, cum striga și Sf. Prooroc David, zicând: „Domnul este luminarea mea și mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” Și apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”.