Atenţia neîntreruptă pe care Vlădica o acorda jertfei de sine izvora din frica lui Dumnezeu, pe care o avea în tradiţia Bisericii primare şi a Sfintei Rusii. Următoarea întâmplare, istorisită de O. Skopicenko şi adeverită de mulţi oameni din Shanghai, ilustrează grăitor credinţa sa cutezătoare, neclintită în Iisus Hristos.

„O doamnă, Menşikova, fusese muşcată de un câine turbat. Injecţiile antirabice ori le refuzase, ori le făcuse neglijent… Şi apoi a fost doborâtă de groaznica boală. Episcopul Ioan a aflat şi a venit la muribundă. I-a dat Sfânta împărtăşanie, însă tocmai atunci ea a început să aibă o criză; a făcut spume la gură şi în acelaşi timp a scuipat Sfintele Daruri pe care tocmai le primise. Iar Vlădica a cules de pe jos şi a înghiţit Sfintele Daruri vomitate de bolnavă.

Citeşte şi:  Studiu OFICIAL: Împărtăşirea din acelaşi Potir nu e sursă de infecţie pentru oameni! Nu a existat o răspândire a infecției legată de POTIR

Cei care erau cu el au strigat:

– Ce faci, Vlădica! Turbarea este foarte contagioasă!

Dar Vlădica a răspuns liniştit:

– N-o să se întâmple nimic; sunt Sfintele Daruri. Şi, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic”.

Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slujea desculţ, lucru pentru care era criticat cu asprime. Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înainte-vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări.

Citeşte şi:  Lucrarea faptei bune: pădurea nu se teme de cel ce încarcă o dată mai mult pe o căruță, ci de acela care ia câte un lemnișor

Sursa: Sfantul si Fericitul Ioan Maximovici – Viata si Minunile, 1896 – 1966