Pricina pentru care omul păcătuiește este înșelarea lui în căutarea binelui, de a cărui desfătare însetează și pe care o caută. Despre aceasta Sfântul Ioan Damaschin zice: „Și al celor rele începutul și sfârșitul este binele, căci pentru bine sunt toate și câte sunt bune și câte sunt potrivnice, căci și pe acestea le facem încetând de bine, căci nimeni nu face ceea ce face privind spre rău, fiindcă răul nici nu are existență, ci este o lipsă de existență, având existență pentru bine, și nu pentru sine. Căci tot ceea ce există fie este pentru bine, fie pentru că este socotit bine” [Sf. Ioan Damaschin,  Împotriva maniheilor, 64, PG 94, 1560 C].

În căutarea binelui, omul, înșelat din necunoştință, face o alegere rea a celor încredințate lui, adică alege în locul binelui adevărat ceea ce este socotit a fi bine, către care tinde nu prin fire, ci îl preferă împotriva firii din slăbirea judecății.  Dar fiindcă binele este iubit și dorit prin fire, omul care alege binele care nu este prin fire bine, ci este doar crezut bine, fiindcă alege un bine dorit contra firii, un bine care nu este creat de Dumnezeu, prin urmare răul, acel om păcătuiește.

Omul este zidit și astfel este prin fire bun, fiindcă a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, Cel mai înalt bine. Ca bun, prin fire însetează și caută binele, frumosul și adevărul. Pentru aceasta este sădită în fire, Sfânta Scriptură zice că Dumnezeu a dat legea înscrisă în însăși inima omului, ca să fie făcut acesta părtaș bunătății și fericirii lui Dumnezeu. Păzirea acelei legi nu dă niciodată vreo greutate celui ce o păzește, din pricina identității imboldurilor lui cu îndemnurile lăuntrice ale inimii omului. Pentru această identitate a simțurilor celui ce poruncește și a celui ce primește porunca, fericirea omului s-a întărit și omul a fost așezat în Rai în locul fericirii [ Fc. 2,15].

Prin tinderea și aplecarea aceasta către bine sădită în fire, omul, ca ființă inteligibilă, independentă și liberă moral, trebuia să fie bun și de voie, și întru cunoștință să lucreze binele, astfel încât să fie arătată virtutea din libera alegere, și omul să rămână de voie în bine și să fie desăvârșit. Punerea la încercare a omului pentru a arăta puterea marii caracteristici ai liberei alegeri, puterea ei desăvârşitoare, era absolut necesară,  fiindcă fără punerea la încercare nu există virtute și fără virtute nu poate să fie desăvârșire, care este și scopul omului. Pentru o astfel de încercare, potrivit cu dumnezeiasca îngăduință, a fost și ispita diavolului.

Omul a păcătuit, fiindcă, deși avea puterea de a se împotrivi diavolului, nu s-a împotrivit.  Atacul nu a fost cu privire la ceva necunoscut, potrivnic lui, ci cu privire la ceva cunoscut și dorit prin fire. Și ar fi putut birui, dacă ar fi ascultat mai curând de glasul lăuntric decât de glasul diavolului, să rămână de voie în bine, către care tindea mai mult și de voie și să devină desăvârșit.

Motivul cedării și al supunerii propriei voințe a fost dorința de a dobândi binele. A auzit că va fi asemenea Celui Preaînalt. Și, desigur, desăvârșit fiind ca și chip al lui Dumnezeu, se va sui la Cel Preaînalt asemenea făcându-se cu El, după cum aceasta căuta pentru el și Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca să îl facă pe Adam Dumnezeu”. Și ci adevărat, pe drept cuvânt dorea dobândirea binelui, dar printr-un legământ cu totul potrivnic. Înșelat de diavol, credea că fără luptă se va desăvârși și a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu, dată lui tocmai cu acest scop. Păzirea poruncii i-ar fi adus ceea ce diavolul, mințindu-l, îi promitea. Astfel încât omul , căutând binele, s-a aflat săvârșind răul. A călcat porunca dumnezeiască pentru a se bucura de cel mai înalt bine.

Păcatul a fost pedepsit, fiindcă omul, ca ființă moralitate liberă, care prin fire iubește legea lui Dumnezeu și prin fire caută împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu a lucrat potrivit cu voința lui, ci împotriva voinței, spunând voința lui cea iubitoare de lege voinței diavolului, iubitoare de fărădelege. A fost, așadar, pedepsit Adam, fiindcă, pentru a se bucura de ceea ce râvnea mai mult întru cunoștință, a lăsat la o parte porunca lui Dumnezeu. A păcătuit, așadar, din înșelarea cu privire la căutarea binelui și aceasta este pricina tuturor păcatelor.

Partea a II-a

Care este pricina pentru care păcătuim,  Fragment din Omilia a 5-a „Despre păcat „, Sf. Nectarie de Eghina, „Zece cuvântări la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletului„, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 293-295